logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

POEZIE

 

Nicolae Popa

poet, Chişinău  

 

 

Local

 

 

Braţele lui sunt moi, vocea slabă,

şi totuşi mulţimea nu-l poate da afară;

nu are de ce se apuca să stea-n loc,

nu are în ce să-şi proptească picioarele,

nu gesticulează, nu zice nu, nu zice nici da,

nu face trimiteri la nici un articol din legea fundamentală,

şi totuşi mulţimea nu-l poate da afară;

 

faţa lui e ovală, nimbul puţin dat pe-o parte,

susţine că ar putea fuma şi el ţigară după ţigară

şi chiar cere una

de la cei ce se chinuie să-l dea afară;

 

În rest, nu are, la sigur, pietre în sân.

Le are la rinichi şi la biliară,

însă nu-i folosesc la nimic:

el n-ar lovi cu nici o petală

în cei ce îl dau afară.

 

E străin în local, dar localul e şi mai străin

în atâta străinătate răspândită pe orizontală,

şi e convins că locul lui e aici,

printre cei ce îl dau afară.

 

 

 

Craterul

 

 

El se orientează de minune pe teren, chiar dacă

e toamnă şi înaintează în condiţii de ceaţă.

Iese la drum de sub pălăriile negre ale

unui lan de floarea soarelui,

dintre hlujdani negri şi cocârjaţi ştiind prea bine:

dincolo de drum e o râpă,

dincolo de râpă e o prăpastie,

dincolo de prăpastie e Marele Crater.

 

Şi cât de mult îşi doreşte să ajungă dincolo de drum,

dincolo de râpă, dincolo de prăpastie,

să coboare până în punctul cel mai de jos al Craterului,

să scormonească, să scurme salivând ca un câine

care a îngropat acolo un os şi nu-l poate găsi,

şi nu mai are ce roade;

 

să scurme, să scurme, poate dezgroapă

o piatră meteoritică sau poate o piatra tombală

sau chiar o altă planetă, una pitică,

deocamdată însă nu poate trece drumul,

căci drumul e pus în mişcare pe toată lungimea

de siluetele unui cortegiu funerar.

 

Trec şi trec prin faţa lui chipuri plânse,

numărul plângăcioşilor creşte şi creşte

e un cortegiu care odată pornit la drum

nu are de gând să se sfârşească vreodată

şi el îndrăzneşte să treacă drumul înghesuindu-se

printre lacrimi străine.

 

 

 

Cărunteţe

 

 

Având un şarpe încolăcit în jurul piciorului stâng

şi alt şarpe încolăcită în jurul piciorului drept

el păşeşte pe un trunchi foarte lung peste prăpastie,

păşeşte încălţat în această pereche de şerpi

încovrigaţi până mai sus de glezne.

 

iar şerpilor le e frică de înălţime

şi i se strâng şi mai mult în jurul picioarelor

devin o încălţăminte prea strâmtă

care începe să-l roadă,

dar n-a mai rămas mult până pe malul celălalt al prăpastiei

unde are să se descalţe

şi va păşi mai departe desculţ înspre munţi

însoţit de cei doi şerpi tot mai cărunţi.

 

 

 

Curgerea

 

 

Ce stranie curgere:

curge cu adâncimi cu tot.

Ce stranie străinătate trecerea timpului tău

laolaltă cu tine, meditează Mitrofan şi se leagă

cât poate de strâns de-un copac,

ca şi cum s-ar lega de-un catarg,

şi se lasă dus.

Apoi strigă:

– Hei, voi, stâncilor! Voi, maluri salvatoare,

scrijelite de strigătele celor înecaţi!

Când va ajunge la voi strigătul meu

risipiţi!

Eu strig ca să se vadă, nu să se audă!

 

 

 

Bise

rică

 

 

– Când te-am văzut prima oară

erai tristă ca o biserică fără cerşetori la uşă.

 

Acum surâzi. Surâd şi eu.

 

Ce fericire e sa vezi o biserica luminoasă la faţă

cu lume multă în interior pe lângă icoane,

cu lume multă pe-afară pe lângă copaci.

 

Când te-am văzut prima oară,

erai tristă.

 

 

 

Armăsarii lui Picasso

 

 

Vocea de sus n-a sunat în gol niciodată.

Nu sună în gol nici acum la ora când

Armăsarii lui Picasso se izbesc de faţa oglinzii

cu dinţii lor mari de cal

şi încep a râde. Şi râd,

şi râd cu râsul lor cabalin

dezgolit până deasupra nărilor în sus,

iar în jos până sub căpăstru,

apoi se retrag fericiţi

călcându-se unul pe altul pe copite,

punându-şi unul altuia piedică,

iar vocea de sus îl felicită că trece şi el

prin această fericire generală

când nu poate să nu râdă

printre coame şi trupuri de cai

hăţuit de sus cu îndemnul

„No, hai!”