POEZIE
Nicolae Popa
poet, Chişinău
Local
Braţele lui sunt moi, vocea slabă,
şi totuşi mulţimea nu-l poate da afară;
nu are de ce se apuca să stea-n loc,
nu are în ce să-şi proptească picioarele,
nu gesticulează, nu zice nu, nu zice nici da,
nu face trimiteri la nici un articol din legea fundamentală,
şi totuşi mulţimea nu-l poate da afară;
faţa lui e ovală, nimbul puţin dat pe-o parte,
susţine că ar putea fuma şi el ţigară după ţigară
şi chiar cere una
de la cei ce se chinuie să-l dea afară;
În rest, nu are, la sigur, pietre în sân.
Le are la rinichi şi la biliară,
însă nu-i folosesc la nimic:
el n-ar lovi cu nici o petală
în cei ce îl dau afară.
E străin în local, dar localul e şi mai străin
în atâta străinătate răspândită pe orizontală,
şi e convins că locul lui e aici,
printre cei ce îl dau afară.
Craterul
El se orientează de minune pe teren, chiar dacă
e toamnă şi înaintează în condiţii de ceaţă.
Iese la drum de sub pălăriile negre ale
unui lan de floarea soarelui,
dintre hlujdani negri şi cocârjaţi ştiind prea bine:
dincolo de drum e o râpă,
dincolo de râpă e o prăpastie,
dincolo de prăpastie e Marele Crater.
Şi cât de mult îşi doreşte să ajungă dincolo de drum,
dincolo de râpă, dincolo de prăpastie,
să coboare până în punctul cel mai de jos al Craterului,
să scormonească, să scurme salivând ca un câine
care a îngropat acolo un os şi nu-l poate găsi,
şi nu mai are ce roade;
să scurme, să scurme, poate dezgroapă
o piatră meteoritică sau poate o piatra tombală
sau chiar o altă planetă, una pitică,
deocamdată însă nu poate trece drumul,
căci drumul e pus în mişcare pe toată lungimea
de siluetele unui cortegiu funerar.
Trec şi trec prin faţa lui chipuri plânse,
numărul plângăcioşilor creşte şi creşte
e un cortegiu care odată pornit la drum
nu are de gând să se sfârşească vreodată
şi el îndrăzneşte să treacă drumul înghesuindu-se
printre lacrimi străine.
Cărunteţe
Având un şarpe încolăcit în jurul piciorului stâng
şi alt şarpe încolăcită în jurul piciorului drept
el păşeşte pe un trunchi foarte lung peste prăpastie,
păşeşte încălţat în această pereche de şerpi
încovrigaţi până mai sus de glezne.
iar şerpilor le e frică de înălţime
şi i se strâng şi mai mult în jurul picioarelor
devin o încălţăminte prea strâmtă
care începe să-l roadă,
dar n-a mai rămas mult până pe malul celălalt al prăpastiei
unde are să se descalţe
şi va păşi mai departe desculţ înspre munţi
însoţit de cei doi şerpi tot mai cărunţi.
Curgerea
Ce stranie curgere:
curge cu adâncimi cu tot.
Ce stranie străinătate trecerea timpului tău
laolaltă cu tine, meditează Mitrofan şi se leagă
cât poate de strâns de-un copac,
ca şi cum s-ar lega de-un catarg,
şi se lasă dus.
Apoi strigă:
– Hei, voi, stâncilor! Voi, maluri salvatoare,
scrijelite de strigătele celor înecaţi!
Când va ajunge la voi strigătul meu
să
vă
risipiţi!
Eu strig ca să se vadă, nu să se audă!
Bise
rică
– Când te-am văzut prima oară
erai tristă ca o biserică fără cerşetori la uşă.
Acum surâzi. Surâd şi eu.
Ce fericire e sa vezi o biserica luminoasă la faţă
cu lume multă în interior pe lângă icoane,
cu lume multă pe-afară pe lângă copaci.
Când te-am văzut prima oară,
erai tristă.
Armăsarii lui Picasso
Vocea de sus n-a sunat în gol niciodată.
Nu sună în gol nici acum la ora când
Armăsarii lui Picasso se izbesc de faţa oglinzii
cu dinţii lor mari de cal
şi încep a râde. Şi râd,
şi râd cu râsul lor cabalin
dezgolit până deasupra nărilor în sus,
iar în jos până sub căpăstru,
apoi se retrag fericiţi
călcându-se unul pe altul pe copite,
punându-şi unul altuia piedică,
iar vocea de sus îl felicită că trece şi el
prin această fericire generală
când nu poate să nu râdă
printre coame şi trupuri de cai
hăţuit de sus cu îndemnul
„No, hai!”