POEZIE
Simona-Grazia Dima
poetă, Bucureşti
Simona-Grazia Dima
Fericire-n amurg
Cea de pe urmă bogăţie,
vămuitorule,
tu n-ai să i-o poţi ascunde:
lumina clară de rubin ce se afundă
îi va şopti
despre strălucirea ultimei sale înfăţişări.
Împotrivindu-se ţie, a ars
şi apele au spălat zgura,
un ţărm frumos i s-a croit din trup,
proaspăt primenit de valuri,
pe el se adună pescăruşi de cristal,
iar noaptea se desface largă,
în fântâna ei tremură nori,
alunecă visuri cu-aripile strânse.
Şi el, curat, împurpurat,
zvântat de adieri,
copleşit de flori,
îşi uită dorul,
uită de sine
şi-atunci, întâia oară de când era copil,
singur şi părăsit de griji,
află-nţelesul luminii,
din cele ce alge foşnind destăinuie
şi orbii lui ochi văd –
fluturi galbeni,
pierduţi, în pete, după coline –
aşa îşi va regăsi liniştea
pe care voiai să i-o furi,
aşa se va bucura.
Topometri
Prin ceaţă, fanatici topometri
umblau orbeşte după ţăruşii strecuraţi
de îngeri oficiali prin bortele norilor
şi-nfipţi în lume cu înscrisul temperaturii
prestabilite-a solului, pe care nimeni n-avea
voie s-o întreacă, la ora când tiranii cerului
se întruneau în păr să judece de la distanţă
şi să găsească vinovat pământul –
pe care-alunecau, cu ochi extatici, atâtea făpturi
sfios vertebrate, ce n-auziseră de număr până-atunci,
înduioşătoare-n căutarea lor – a fericirii fără capăt.
Alt ev
Muzica pe coridoare liniştite,
îngerul înfăşat în albeaţă şi in,
tăind, cu paşi de răcoare,
memoria-ntrupării.
În casa de-alături se bea, se dansează,
nu se-nţelege de ce iau foc
(culme-a culorii!) fluturii, spre a cădea
apoi scrumiţi pe lespezi,
de ce, în mintea privitorilor,
mai gângureşte-un timp cenuşa
şi-i tulbură, încât oftează dulce,
răvăşiţi. Şi totuşi, în sala de ospeţe
se simte-o clipă, rouă şi incendiu,
hlamida altui, invizibil, ev.
Eden
Ajunşi la porţile muzicii,
Cronos, cu pleoape coborâte
şi cuiburi de lăstuni pe creştet,
se scuză pentru întârziere
şi ne pofteşte înăuntru.
Aici sunt acele păsări
atât de pătrunse de sunet
încât nici nu mai cântă,
iar tufele, întotdeauna verzi,
se zbat – însă nu fiindcă-ar fi
neliniştite. E numai pace, briză
şi răcoare, uşi se izbesc de ziduri
singure, fluturi visează-n palmele deschise
şi simt cu-adevărat dulceaţa dimineţii,
unde şi nouă ni se-arată cheagul lumii:
un tremur de petale, nu mai mult.
Havuz
În inima muzicii –
pacifică bulboană şi tăcere,
doar raze sună
pe marmura havuzului
din care nu mai ţâşneşte
apa niciodată, dar vuietul
se-aude-n apropiere
şi departe, prin labirintul vântos
al scoicii nesfârşite (căci firii
pletele mereu i se vor încâlci),
trunchiul tăcerii vijelioase va pulsa
şi vor zvâcni inele năpădite
de muşchi şi spori, un roi de măşti
mărunte, râzătoare. Scântei, incandescenţe,
explozii de aripi aurii. Nimeni aici
să mai tresară, dar o intensitate vede,
când noi, cuprinşi în caierul subtil,
ne străduim să spunem
prin ce-i unită lumea.
Trădarea
Natanael ţine pe inimă o floare,
ca să ascundă ferocea-nţelepciune
ce l-a cuprins, o ştiinţă barbară (din voia ei
îi umblă un tigru împrejur). Dar
floarea-i trădătoare – exală, cuminte,
mirosul supunerii faţă de fiară,
nu de înţelepciunea însăşi. Iscă un aer
minor şi uscat, iar sub petale,-n adânc,
gâze mărunte, candide, nu bănuiesc
trădarea-n care stau. E-o boare de număr,
un coviltir perfid, să-l ţină-ascuns acolo
pe Natanael, iar ea să-i intre tigrului în graţii,
fără s-observe cum ei toţi sunt lent sorbiţi
de-nţelepciune. Numai târziu Natanael pricepe:
n-are nevoie de floare, nici de pază,
iar tigru-i doar vasalul nobil, al său
şi al înţelepciunii nevăzute, raza aspră
domnind asupra tuturor.
Terapeutică
Visam că ar vorbi, în fine. Dar nu.
Precum la fiare, le scânteiau doar ochii.
„Lasă-i. Sunt trecutul, îndepărtat
şi plin de întuneric”, mă consola un mag.
Vedeam pădurile întregi – „tu poţi să vieţuieşti
ca şi când n-ar exista topoare”, spunea tot el.
Şi mă lăsa-n singurătate.
Se-apropie să te-amuşine, te-ating.
Nu tresări – şarpele negru, somnolent, se mişcă
slab, ţâşneşti, într-o terapeutică prescrisă,
printre noroase brazde arate de-un fulger răcoros.
Îţi cercetează ţelurile pieziş, hoţeşte, ţi le
coboară pe-ale lor în braţe, te zbaţi, le
risipeşti pe jos, pari mort şi mumifiat,
deci dau să-ţi smulgă amulete, rotiţele suave,
belciugele de aur cu care larii tăi, la hramul
vârstei, te-au înzestrat, cu uguit indescifrabil.
Eliberezi şuvoaiele de lacrimi adunate
prin veacuri ca o zestre. Te-opreşti.
De ce să plângi? Apoi te hotărăşti.
Vei lăcrima, însă radios, în chip
de-ofrandă savuroasă. Iar ei dispar.
Mai fac cu mâna dintre ape, mai ţipă,
mai dau de veste, mai înstrăinează.
Niciun liman şi nicio patrie nu pot
atinge în bulboane. Sunt muţi, trecut
îndepărtat şi plin de întuneric.
Un ceai de leac adus cu grijă de-un dragon,
în cană. Nu ştie cine l-a trimis la tine. Îl lasă
jos pe dale. Tremură greu, un timp, pereţii
de lut ars. Şi bei, adormi. Se face că eşti dus
pe braţe. Războaie, dictaturi şi crime...
însă aceşti balauri mai sărută cu gândul lor
terapeutic, ştiu să ţi se-aplece peste chip,
să-ţi vadă ochii...
Altminteri, trenu-acesta lent
şi primitiv nu se ivea,
în el să spinteci vremea,
nici raza de caisă a unei seri de-nvăţătură.
Tenace, elixirul fără nume ţi-arată rostul, ţelul.
Balauri mai sărută vindecător şi abureşte filtrul magic...
Mandala
În centrul orezăriei s-a-ntins,
cu mâinile sub cap şi armele-alături.
Stele coapte, zornăind de sâmburi,
îi roiesc deasupra. Se-ndeplinesc
misiuni şi zboruri. Ogoru-i secat,
numai în solul brun focul gâlgâitor,
geamănul stelelor, coace noroade şi lucruri,
în timp ce ochii eroului culcat scapără
calm în cercuri concentrice, sure. Un lan
de iarbă împrejmuie locul, urmat de-un
brâu păduros şi căprioare-n cârduri şi de
colierul drumurilor aeriene, apoi abia,
pământuri se desprind, ies ape, animale,
şoptesc, şi-n sunete difuze, îngemănate
încă, răsar ciorchini de limbi dezlănţuite
în discursuri fără să se-nţeleagă între ele.
În fine, oraşele – lipsite de memorie, uşor de-nlocuit.
Şi nicio amintire despre constantul foc
şi ochii aflaţi mereu acolo, în orezărie,
ai celui care, prin pleoape, pe toţi
i-a slobozit, să zburde-n lume.