PROZĂ

Ion Corlan

prozator, Arad

Pădurea

Primul care observă absenţa Doamnei în roşu fu Alois. Mai mult intui ieşirea acesteia din Motel. Se ridică de la masă fără să zică un cuvânt, ştergând-o englezeşte. Străbătu marele hol pe vârfuri, deschise uşa şi se trezi în aerul proaspăt al nopţii. În dreapta, la vreo zece metri, odihnea autobusul, iar în depărtare se profila, fantomatică, Pădurea. Deşi nu avea nicio dovadă că femeia dispăruse în desişul acesteia, porni cu paşi repezi într-acolo, dar nu merse mai mult de treizeci de metri că-l încercă o agitaţie subită: inima îşi acceleră bătăile şi tot felul de presupuneri îl năpădiră, îndemnându-l să se întoarcă în Motel. Găsi uşa de la intrare deschisă, şi asta îl miră, căci el sigur nu o lăsase aşa… Intrând în restaurant anunţă cu voce tare:

– Doamna în roşu a dispărut în Pădure.

Vocile de la masă se stinseseră treptat, lăsându-se liniştea, dar după scurt timp şoaptele se redeşteptară şi prinseră glas întrebările. Alois nu fu în stare să răspundă la niciuna. Tampa ieşi de la masă legănându-se pe picioare şi rosti rar:

– Şi ce vină purtăm noi, stimate domn?

Luminiţa se ridică de pe scaun, apoi căzu la loc. După o nouă încercare fata reuşi să rămână dreaptă:

– Nu se poate! strigă ea.

Vali se uita când la Alois, când la Domnul cu pălărie, silabisind:

– E a-de-vă-rat?!...

Arătându-se teribil de îngrijorată, continuă:

– Nu o putem lăsa singură pe Doamna... Am venit împreună... Nu?

Domnul cu pălărie goli paharul, îl puse pe masă şi hotărî:

– Mergem după dânsa.

Nu se mai uită înapoi să vadă dacă grupul îl urmează. Din câţiva paşi fu pe scara Motelului. Luminiţa şi Vali, deşi ameţite, porniră după el. Tampa ezită, revoltată, dar perspectiva de a rămâne în restaurant cu cei doi ciudaţi o trimise afară, în noapte.

Când Alois făcu anunţul, Dumitru M. P. tocmai plecase după provizii… Aruncând o privire către masa vecinilor săi, Tâcă Haplea şi Gheorghe Cucu, care adormiseră cu capul proptit pe suportul mâinilor încrucişate, îşi continuase drumul şi se întorsese cu două sticle de vodcă şi una de apă. În dreptul adormiţilor, le îndesă în buzunarele adânci ale pantalonilor. Trăgând din ţigară, mai culese de pe masă trei cutii de bere, apoi ieşi afară în tabloul magnific al nopţii. Totul în jur său emana solemnitate şi splendoare. Privi de la distanţă umbra Pădurii. Trecând pe lângă autobus, goli o cutie de bere. Programul, pregătit de Doamna în roşu, îl încântă… Ajuns între primii copaci, avu surpriza să fie aşteptat de grup. Domnul cu pălărie intră în rolul de lider:

– Vom forma, la fel ca la pod, două grupuri: eu, Vali şi Luminiţa, un grup,

iar domnul scriitor, Alois şi doamna profesoară, al doilea… De acord?

– Da, răsunară vocile fetelor, şi liderul continuă:

– Primul grup scotoceşte partea dreaptă a Pădurii, iar cel de-al doilea…

– Partea stângă, mormăi scriitorul trecându-şi palmele peste buzunarele umflate.

*

În mijlocul Pădurii, Doamna în roşu fu întâmpinată de o ploaie de lumină. Un timp, rămase cu privirea pe tabloul ireal de frumos, învăluită în foşnetul discret, dar continuu, al razelor de Lună lovindu-se de copacii treziţi. Înaintă prin tulburătorul peisaj, cu ochii căutându-l pe Străin. Ecoul paşilor se pierdu printre arborii poleiţi de astrul nopţii. Şopti nedumerită:

– Te ascunzi de mine?!

Căta cu ochii în liniştea aşteptării şi neprimind răspuns, reluă cu aceeaşi nedumerire:

– Unde eşti?!

– Aici, veni răspunsul, şi ea nu-i ghici direcţia.

Când ultimele tresăriri ale ecoului se pierdură printre ramuri, tânăra femeie păşi, cu braţele întinse, prin ploaia magică, dar nu dădu de Străin.

– De ce m-ai chemat? întrebă neliniştită. Pădurea prinse a se roti şi printre ramuri întrevăzu, vag, silueta bărbatului.

– E prea multă lumină şi nu te văd, strigă ea aproape plângând.

Doamna în roşu îl zări pentru o clipă, la mică distanţă, dispărând în tunelul împletit de crengi şi alergă spre el. Ploaia de lumină intră în umbră, ascunzând chipul Străinului. Tunelul se lărgi, şi stropi de aur şi argint picurară peste ea. Transfigurată, înălţă iarăşi ochii, şi pentru o clipă faţa ei străluci în mirare, căci văzu cum Pădurea întreagă se deschide infinitului. Clipe lungi, uimirea ei alese pământul ca punct de sprijin; în genunchi, trimise Domnului rugămintea sa. Străinul apăru dintre ramuri. Văzu frumuseţea îngenunchiată căzută în rugăciune. Un zgomot slab, abia auzit, îl trimise înapoi în tunel, grozav de tulburat. Când Doamna în roşu ridică ochii, văzu umbra luminii plutind pe deasupra răsuflării copacilor. Convinsă că-i el, se întoarse târziu din uimire şi întinse mâinile: imaginea din tunel, atât de limpede la început, se şterse. Bâjbâi căutându-i chipul din clipa de beatitudine, dar ochii ei întâlniră Cerul, şi liniştea, filtrată de respiraţia infinitului, curse lin şi egal peste trupul ei, devenit model de frumuseţe, fremătând pe muzica din parc, astfel că nu mai fu în stare să deosebească şoapta bărbatului de dansul imaginaţiei, căci momentul devenise iconic.

– Doamne, murmură ea în uluirea de la început, spune-mi dacă Altarul Tău este loc de mântuire… sau trădare?!

În aşteptarea răspunsului, care nu mai veni, ochii Doamnei în roşu se umplură de lacrimi…

*

Tampa, după ce se despărţiră grupurile, îi atenţionă pe Alois şi scriitor:

– Mergem împreună, ne întoarcem împreună.

– Gând la gând cu bucurie, răspunse Dumitru M. P., mormăind. Tampa replică imediat:

– Mie nu-mi arde de râs, stimate domn.

– Nici nouă, doamnă... Facem cum hotărâţi dumneavoastră, zise scriitorul împăciuitor. Atunci bătrâna porunci:

– Domnul Alois merge în faţă, eu la mijloc şi dumneata… înapoia mea.

– Suntem întru totul de acord, îngână Dumitru M. P. aprinzându-şi ţigara. Alois întări:

– De acord, doamnă profesor.

Micul grup porni la drum. Întunericul creştea în urma lor cu fiecare pas. Alois încetini mult mersul şi scrută noaptea, neîncrezător:

– Ar trebui să o strigăm…

Se opriră.

– Credeţi? şopti Tampa.

– Nu am nimic împotrivă, mormăi scriitorul.

Dar niciunul nu strigă. Reluară mersul. Tampa îşi arătă după ceva timp nemulţumirea, căci orbecăiala prin Pădure era periculoasă pentru ea.

– Ce-o fi apucat-o, domnilor, aşa… tam-nesam?... Strechea?

Bărbaţii tăcură.

– Domnule Alois, dumneata ai remarcat dispariţia.

– Da, rosti acesta, vinovat.

– Poate că a răpit-o cineva, continuă bătrâna înciudată. Apoi reluă pe un ton de curiozitate:

– N-aţi auzit-o strigând după ajutor?

– Nu, negă Alois.

– Indiferent ce a fost atunci, ce facem noi acum este o aiureală, domnilor…

– Corect, îi dădu dreptate Dumitru M. P., luând iarăşi o pauză, şi... ascuns de întuneric, trase un gât de vodcă, apoi rosti euforic:

– Nu trebuia să ieşim la miezul nopţii după ea… Nu ne-a chemat. Poate nici nu doreşte s-o găsim.

– Aveţi perfectă dreptate, domnule scriitor. Noi suntem vinovaţi. Am acţionat emoţional. Şi niciunul din noi nu a zis nimic. Ne-am lăsat scoşi afară de fetele acelea două care au chef de-o plimbare prin Pădure… la miezul nopţii… De ce nu v-aţi opus, domnule scriitor?

– Corect, se auzi vocea spăşită a lui Dumitru M. P., care mai găsi un moment prielnic să-şi ude gâtul. Şi pentru că cei doi bărbaţi se opriseră, cu gândurile duse la Doamna în roşu, tot bătrâna fu aceea care-i grăbi.

– Haidem, domnilor, ne apucă dimineaţa!

Dumitru M. P., zorit să pornească, scăpă pe jos pachetul de ţigări. Trase o înjurătură abia auzită şi grăbit să-l culeagă se întinse pe burtă. Îşi pipăi buzunarele: erau pline. Oftă mulţumit, trecu în picioare, scoase o sticlă, gâlgâi două gâturi de vodcă, apoi astupă sticla, o vârî la locul ei, şi ridică spăşit privirea, dar… nu-i mai văzu pe cei doi…

*

Domnul cu pălărie conducea celălalt grup. Vali şi Luminiţa se ţinură după el voiniceşte. Această parte de Pădure era mai luminată. Când şi când, Luna apărea pe mici porţiuni de Cer. Atunci femeilor li se vedeau ochii strălucitori, la fel de mari şi frumoşi. Dintr-o dată, grupul se împuţinase. Dispariţia Doamnei în roşu lăsase un gol important. Domnul cu pălărie, responsabil de grup prin voia sorţii, nu simţea lipsa bătrânei, a lui Alois sau a scriitorului, ci absenţa Doamnei în roşu, cea pentru care se puseseră în mişcare la miezul nopţii.

– Credeţi că Doamna a fugit într-adevăr?

Pusese întrebarea în şoaptă, mai mult pentru el, dar Vali îi răspunse:

– Evident că nu-i normal să dispari la miezul nopţii, în Pădure. Cine ştie ce a speriat-o în aşa măsură încât… E foarte ciudat!... Şi nu-i nebună!

– Nici vorbă de nebunie, rosti Luminiţa, afectată de această întâmplare bizară. Apoi continuă:

– Doamna e o femeie foarte sensibilă; am fost şocată când domnul Alois ne-a anunţat. Îmi pare nespus de rău de ce s-a întâmplat, ne înţelegeam foarte bine. Nu este dânsa femeia pe care să o apuce nebunia la miezul nopţii, din senin.

– Adevărat, întări Vali.

O vreme merseră tăcuţi. Apoi Domnul cu pălărie veni cu o propunere, întrerupând ritmul alert impus de el:

– Să facem un popas, fetelor.

– Îmi daţi voie să strig după Doamna? întrebă Luminiţa.

– Strigăm împreună, zise Vali şi imediat se auziră glasurile lor, contopite

– Doam-naa!...

Ecoul le răspunse, prelungindu-se mult în liniştea nopţii. Liderul se arătă îngrijorat:

– Dacă e somnambulă… şi sunt convins că este… o putem speria!

Remarca Domnului cu pălărie le lăsă mute pe cele două tinere.

*

O crampă în muşchii gambei opri mersul Tampei; rămase pe loc vreme de vreo jumătate de oră, durerea persistând. Proptită de un arbore, privi în dreapta şi-n stânga: nu-i văzu pe cei doi. În panică, îi apărură înaintea ochilor Tâcă Haplea şi Gheorghe Cucu; frica puse stăpânire pe ea. Din fericire, crampa cedă. Bătrâna se desprinse de lângă copac, dar după patru paşi fu nevoită să se oprească; îşi masă gamba, aruncând priviri temătoare în urma sa, căci dacă ciudaţii şi-ar fi făcut apariţia în aceste momente, viaţa ei s-ar fi încheiat. Nu zări însă pe niciunul. Atunci, strigă:

– Domnule Alois!... Domnule scriitor!...

Ecoul o lovi cu aşa forţă, că o puse pe fugă. Împiedicându-se de un ciot, căzu între copaci, dar scăpă fără fractură. Ridicându-se de jos, cu iuţeală, simţi o durere ascuţită în burtă. De teamă să nu se întâmple ceva cu intestinele ei, nu mai strigă, ci trimise în gând vorbe de ocară către scriitor şi Alois, înghiţiţi de negura Pădurii, convinsă că cei doi recurseseră la o glumă de prost gust. Când durerea din burtă se atenuă, năduful i se vărsă pe Doamna în roşu, o nebună de legat, femeie stricată cuprinsă de pofte desfrânate la miezul nopţii. Tampa realiză că nimerise lângă nişte oameni pe care nu puteai pune niciun temei. Cu asemenea gânduri porni mai departe şi după vreo cinci minute de mers auzi un zgomot ciudat înapoia sa. Tampa împietri cu răsuflarea tăiată. După clipe lungi de groază, întoarse capul: nu distinse nimic în bezna duşmănoasă. Deşi înspăimântată, îndrăzni totuşi să meargă mai departe; senzaţia că cineva o urmăreşte persistă. Acceleră mersul, aruncând priviri furişe înapoia sa dar de la un timp zgomotele răsunară în imediata sa apropiere şi se pomeni că umbrele o flanchează. Bătrâna deschise gura să spună ceva… însă după o bâlbâială scurtă, scăpă un ţipăt, apoi încă unul şi o zbughi la fugă. Când nu mai fu în stare să alerge, prinse în braţe un trunchi de copac, simţind că-şi dă ultima suflare. Inima îi bătea cu putere, gura i se uscase, iar pleoapele începură să se zbată ca nebunele. Amintindu-şi că nu luase cu ea nici măcar o sticlă cu apă, admise că este o idioată.

– Să repet aceeaşi prostie, Darwine!... Au dreptul să-şi bată joc de mine.

Simţindu-se hăituită, puse mâinile la gură, pâlnie, şi mai strigă o dată, cu voce complet schimbată, uscată şi pierdută în propriul strigăt:

– Domnule A-lo-iis!...

Ecoul ţâşni în desişul pădurii, impresionant, şi o voce străină veni în urma lui, îngrozind-o pe Tampa, care încă o dată înlemni, dar arcul din ea se destinse subit şi bătrâna se avântă într-o goană nebună printre arborii mereu ridicaţi în calea sa de mâna aceea nevăzută, care-o despărţise de cei doi bărbaţi, de data acesta fiind absolut convinsă că şobolanii sunt pe urmele sale… Alois se opri. Uitându-se înapoi, nu o mai văzu pe bătrână. Scriitorul nu se zărea nici el. Atunci se întoarse, mutându-şi ochii de pe o parte pe alta, dar nici urmă de cei doi. După vreo douăzeci de paşi, se opri şi ascultă Pădurea: paşii acestora nu se auziră în liniştea nopţii; gândindu-se că cei doi schimbaseră direcţia de mers, porni şi el în diagonală, afundându-se în desiş. La un moment dat, zări la oarece distanţă o umbră. Grăbi pasul într-acolo: fusese doar o nălucire. Ajunse pe un loc unde lumina ocupa un spaţiu larg între copaci, un luminiş ciudat, neverosimil; Luna i se arătă într-o strălucire impresionantă. Indiferent din ce unghi priveai, şirurile de copaci apăreau într-o desfăşurare perfect aliniată, realizând, în solemnitatea Pădurii, o imagine aiuritoare. Furat de atâta splendoare, se tot roti în jurul său, nemaifiind atent la trecerea timpului… Rămas pe locul magic, încercă să fixeze în memorie detaliile peisajului învăluit într-o muzică caldă, ce-l determină să păşească cu evlavie printre florile apărute în cale. Albul acestora strălucea intens în razele lunii şi se aplecă să culeagă câteva pentru Doamna în roşu, dar îi atrase atenţia o pasăre, aterizată chiar la picioarele lui. Întinse mâinile s-o prindă, însă ea porni şchiopătând pe poteca ivită ca din pământ. Se ţinu după pasăre o bucată bună de timp, participând în plină noapte la jocul propus de acesta: el se apropia, gata să o prindă, ea fugea mai departe, apoi se oprea, aşteptându-l. Când crezu că în sfârşit o prinde, pasărea dispăru într-un tufiş. Alois se lăsă jos, pe potecă. Luminişul dintre copaci se restrânse, lumina păli şi lui i se păru că mai departe, mult spre stânga, îl vede pe Domnul cu pălărie. Trecu în picioare, grăbit să-l ajungă. Noaptea îl îndemnă să o anunţe şi pe bătrână:

– Doamnă Tam-paa!

Bătrâna nu-i răspunse. De oboseală, se lăsă iar jos pe potecă; pleoapele-i căzură, şi el se sprijini cu palmele de pământ, căutând o poziţie comodă. Abia acum îl copleşi oboseala. După nici cinci minute, trecu în vis…

În depărtarea nopţii, o zări pe Doamna în roşu, îngenunchiată. Convins că acesteia îi cedaseră nervii, vru să pornească înspre ea, dar nu reuşi să se apropie decât târându-se în genunchi. Drumul lui se lărgi mult şi înaintea sa apăru Dumnezeul din parc. Imens, aspru, cu sprâncene albe stufoase şi ochi pătrunzători, Cel Fără De Moarte grăi:

– Te îndoieşti?

– Nu, gângăvi Alois, sforţându-se din răsputeri să se ridice; se prăbuşi la picioarele femeii, cu ochii în Ochii Lui Dumnezeu, şi Doamna în roşu rosti clar, răspicat, în locul său:

– Nu respiri Tu odată cu mine?... De câte semne să mai am nevoie ca să admit prezenţa Ta?... Pădurea respiră şi ea prin Tine… Toţi suntem Tu, şi Tu eşti în noi, căci şoaptele Tale sunt gândurile mele, şi eu Te aud mai tare decât pe mine.

– Da?!...

Îşi auzi Alois vocea mirată, de copil, şi locul căzu în întuneric, tocmai când deschise ochii: din întuneric se apropie de el, cu paşi sonori, mortul din camera colegei sale. Privirea de gheaţă a acestuia îi apăsă pieptul cu o forţă teribilă, blocându-l. Alois forţă mişcările toracelui şi pe gură îi ieşi un gâlgâit prelung, un oftat rugos şi disperat, apoi toracele cedă încetul cu încetul, mişcările de respiraţie, superficiale şi puţin eficiente, se precipitară, revenind la normal. O transpiraţie abundentă îl inundă pur şi simplu, sleindu-l de puteri...

*

Domnul cu pălărie se opri, căci îi ieşise sandala din picior. Aplecându-se, îşi pierdu echilibrul şi alunecă într-o parte. Vali şi Luminiţa scăpară un ţipăt comun. Liderul trecu în şezut şi-şi încălţă sandala, glumind:

– Visam că mi-am cumpărat sandale noi, fetelor…

– Unde să fie oare Doamna? suspină Luminiţa.

– Chiar, zise Vali afectată.

Domnul cu pălărie spuse de acolo, de jos, cu un glas plin de frustrare:

– Aveam totul la dispoziţie: cameră, mâncare, băutură de calitate şi pe săturate… Ce-o fi apucat-o pe Doamna în roşu?!... Să dispară?... Ce nu i-a plăcut?… Sau… i-a plăcut prea mult?... Greu de crezut că mai vine cineva să ne ia la întrebări, îşi dădu el cu părerea, apoi continuă mirat:

– Incredibil, fetelor, ce dar ne-a făcut proprietarul ăsta: a lăsat totul pe mâna noastră!... Vă vine să credeţi?... Eu nu am auzit să fi început războiul… dar… mai ştii?...

– De ce-o fi plecat Doamna?... Asta nu înţeleg, suspină iar Luminiţa.

– Nici eu, şopti tristă Vali.

– E greu de găsit vreo logică. Însă, în mod sigur, ceva a speriat-o. Sau a convins-o, rosti Domnul cu pălărie încruntat. Ridicându-se de jos, trase aerul pădurii cu sete în plămâni. Fetele veniră mai aproape de el.

– Viaţă, fetelor… Viaţă… Propun să ne bucurăm de ea.

– Da, e aer curat, şopti Vali abătută, şi Luminiţa suspină ca la o comandă. Porniră mai departe. Merseră cale bună, mereu uitându-se înapoi, în stânga şi-n dreapta, făcând mici ocoluri şi se treziră pe un drum adevărat… Era o reală plăcere să mergi pe el. Cu fiecare pas, libertatea se strecura în piepturile lor, dar, aşa cum începuse, drumul trecu în cărare. Liderul se opri şi aruncă priviri în jur, apoi rosti:

– Trebuie să fim calmi, fetelor.

Tot el fu cel care dădu semnalul de plecare. Continuând să meargă pe cale, la un moment dat, copacii începură să se rărească. Accelerând paşii, trecură de liziera pădurii şi se opriră din nou, înmărmuriţi. Pentru moment, glasul le dispăruse. Ceea ce văzură însă îi scoase din muţenie pe toţi trei, în acelaşi timp:

– Extraordinar!...