logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LA AN CENTENAR

 

 

Despre melanjul cultural-confesional al Banatului Timişoarei

interviu cu istoricul Victor Neumann

 

 

Ovidiu Forai: În primul rând vreau să vă întreb de ce aţi ales istoria, de ce v-aţi îndreptat spre acest domeniu?

Victor Neumann: Pot spune că de timpuriu am avut o preocupare pentru istorie, eram curios asupra trecutului, doream să ştiu cine este familia mea, care este comunitatea locală şi naţională în care trăiesc. Îmi aduc aminte că în scurtă vreme am început să fac notiţe pe marginea cărţilor de istorie pe care le citeam, să-mi structurez în minte cum ar trebui scrisă istoria României din punctul meu de vedere. Eram un copil, cred că aveam 11 sau 12 ani, când, în dimineţile în care părinţii erau la serviciu, schiţam o viitoare istorie a României pe care visam s-o scriu. Deci, atenţia pentru această disciplină este din fragedă copilărie. Nu e o întâmplare că am devenit istoric. Atunci când am dat primul examen serios, cel de admitere la liceu, tatăl meu, Andrei Neumann, – care era foarte atent la ce şi cum învăţam pentru fiecare materie pretinsă la examen – a fost destul de liniştit în ceea ce privea pregătirea pentru limba şi literatura română, un pic îngrijorat în ceea ce privea matematica şi foarte sigur în legătura cu proba la istorie. Fuseseră cele trei materii pentru care am fost examinat în vederea admiterii în liceu, în clasa a IX-a. Îmi aduc aminte că după examenul la istorie, tata m-a aşteptat acasă, era la fereastră şi când m-a văzut a strigat: „Zece, Puiu! Zece!”. I-am spus că da, am primit zece, şi tata a fost aşa de fericit... Apoi, i s-a adresat mamei mele: „Ăsta e talentul lui, asta-i place, va trebui să-l lăsăm să se pregătească în domeniul care îl atrage cel mai mult”.

Iniţial, tata, – cel dintâi şi cel mai bun profesor pe care l-am avut – spera că mă voi dedica ingineriei. Că voi merge spre ştiinţele exacte. A înţeles repede că o disciplină umanistă este mult mai apropiată de stilul, sufletul şi aspiraţiile mele. Era un autentic intelectual, cum fusese segmentul de sus al clasei de mijloc a Banatului din prima jumătate a secolului al XX-lea. Citise literatura clasică germană în limba germană, literatura clasică maghiară în limba maghiară şi literatura clasică română în limba română. Era un plurilingv, un central-european cultivat. Învăţase la Gimnaziul din Lugoj şi la Liceul israelit din Timişoara, unul dintre cele mai bune licee din regiune în anii interbelici. Apoi, studiase chimia industrială la secţia germană a Universităţii din Praga. Vorbea germana literară, înţelegând şi dialectul şvabilor bănăţeni pe care îl folosea din când în când în discuţiile cu mama, Cătălina-Ana. M-a învăţat ce să citesc şi cum să citesc, m-a ajutat să deprind rigoarea, ceea ce mi-a fost de folos în formarea profesională, în cercetare. Chiar dacă i-am respectat pe profesorii de la Universitatea din Cluj (universitate ale cărei cursuri le-am urmat în anii ‘ 70 ai secolului trecut), unii dintre aceştia fiind eminenţi şi influenţându-mi pozitiv pregătirea, totuşi, rolul tatălui a rămas foarte important. A avut un impact inconfundabil în educaţia şi în instrucţia dobândite. Istoria n-am învăţat-o cu tata, dar de la el mi-am însuşit metoda de lucru utilă studiului istoriei, am deprins plăcerea lecturii de dragul lecturii, precum şi reperele comportamentale. Prin el, dar şi prin mama, am moştenit orientarea cosmopolită şi ecumenică, o trăsătură a vechii Europe Centrale. Ambii îmi fuseseră modele. Mi-au oferit o libertate maximă, uşor controlată de la distanţă. În felul acesta mi-au stimulat imaginaţia, încurajându-mi dezvoltarea personalităţii. Singur, îmi făceam programul pentru învăţat şi pentru joacă. Fără critici, dar mai ales fără umilinţe din partea alor mei. Prietenia dintre noi era admirabilă. Cei dintâi care m-au umilit ori m-au încorsetat au fost unii dintre dascălii de liceu, inclusiv un director al acestuia. Mai târziu, şi pentru alte motive, câţiva dintre profesorii universităţii din Cluj.

Începând din clasa a IX-a, m-am pregătit pentru facultate. În fiecare săptămână îmi rezervam o după-amiază pentru studiul dedicat examenului de admitere la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Între anii 1968 şi 1972, când urmam cursurile liceului teoretic din Ineu (jud. Arad), un liceu foarte bun, am avut o admirabilă profesoară de istorie. Se numea Sidonia Martin, era de o înaltă ţinută intelectuală şi morală. La prima lecţie din anul I de liceu ne-a spus: „Să nu vă supăraţi, dar eu nu sunt pregătită în politica de astăzi. Am terminat facultatea în anul 1947, sunt regalistă şi vă voi preda aşa cum ştiu eu istoria, aşa cum am învăţat-o la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Bucureşti. N-am să vă fac lecţii după documentele de partid”. Aşadar, în clasele de liceu, nu mi s-a predat o istorie ideologizată de comunişti. Din clasa a IX-a până în clasa a XII-a am învăţat cu aceeaşi profesoară, câte două lecţii de istorie săptămânal, excepţional prezentate. Doamna Sidonia Martin a fost un strălucit reper pedagogic şi profesional. Aşa cum tata a fost sigur că voi reuşi la examenul de admitere la liceu, tot aşa profesoara de istorie a fost sigură că voi reuşi la examenul de admitere la facultate. Concurenţa la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj a fost foarte mare, 15 pe un loc. Ştiam de la bun început că ori sunt pregătit, ori, dacă nu, n-are rost să mă prezint la un astfel de examen. Reuşind, mi-am clădit pas cu pas pregătirea profesională. Tatăl a decedat când eram în liceu, mama, când eram student. În pofida condiţiilor materiale precare – aveam o mică pensie de urmaş şi o bursă din care îmi plăteam cartela de masă şi căminul –, am avut multe momente frumoase ale vieţii de student. Am avut profesori buni şi un număr relativ mic de prieteni şi colegi în preajma cărora mi-am văzut de propria-mi muncă şi, desigur, de micile bucurii ale tinereţii. Concentrarea maximă a fost pentru studiul în bibliotecă, pentru studiul individual. În Biblioteca Centrală Universitară şi în Biblioteca Institutului de Istorie din Cluj mi-am pregătit lucrarea de licenţă. Am pregătit-o în aşa fel încât să fie publicabilă. Un fragment al acesteia a apărut într-o revistă a Academiei Române, în Revue Roumaine d ' Histoire. Se întâmpla în 1977, la un an după susţinerea diplomei de licenţă. Am primit atât recomandarea coordonatorului, profesorul Pompiliu Teodor, cât şi pe aceea a academicianului Florin Constantiniu. În anii de după terminarea facultăţii am întâmpinat o serie de dificultăţi, ceea ce pe de o parte a fost neplăcut, pe de altă parte m-a stimulat în aprofundarea studiilor.

 

O. F.: Vă aflaţi într-o triplă ipostază: sunteţi scriitor-istoric, profesor universitar şi director al unei instituţii de cultură. În care dintre aceste ipostaze vă simţiţi cel mai bine?

V. N.: Mă simt acasă în toate cele trei ipostaze şi aceasta pentru că ele sunt înrudite. În mod normal, e de dorit să fii un bun cercetător şi un bun scriitor al rezultatelor cercetate spre a avea acces la o catedră universitară. Cum la fel de important este să ai o experienţă într-una dintre umanioare spre a coordona activităţile unei instituţii de cultură. Cât despre muzeu, acesta e mai mult decât o instituţie de cultură. E una care se dedică cercetării, selectării şi ordonării obiectelor şi colecţiilor, organizării expoziţiilor, formării reflexelor democratice ale publicului. Muzeografia pretinde să fii pregătit în arte şi în ştiinţele umaniste şi social-politice, perspectiva interdisciplinară prin mijlocirea căreia pot fi promovate diversitatea exponatelor reprezentând creaţiile umane moştenite sau pe acelea reprezentative ale contemporaneităţii. Ca scriitor de istorie narativă mă ocup de segmente din istoria modernă locală, regională, naţională şi europeană. Ca istoric conceptual, mi-am dedicat mult timp înnoirii discursului istoric, promovării unei teorii a istoriei utilă recuperării şi înţelegerii trecutului. Avem nevoie nu numai cu descoperiri arhivistice şi de naraţiuni istorice, ci şi de înnoirea metodelor de lucru, de stabilirea legăturilor dintre trecut şi prezent, de diagnosticarea mediilor sociale şi politice. Trebuie să cunoaştem noţiunile şi conceptele, limbajele şi mesajele de care s-au folosit predecesorii noştri în diferite timpuri spre a observa continuităţile şi discontinuităţile. În fine, e important să formulăm ipoteze privind viitorul. Sunt câteva argumente pentru care istoria conceptuală reprezintă un domeniu de studiu esenţial. În absenţa unei astfel de abordări, a unei teorii a istoriei consonantă timpului nostru, vom continua să evaluăm greşit atât propriul trecut, cât ci şi pe cel al altor societăţi şi naţiuni. Vom avea o înţelegere romantică ori excesiv speculativă a ideilor de naţiune, politică, om politic, democraţie, statalitate. Istoria este o ştiinţă, nu una exactă precum matematica, fizica sau biologia, dar o ştiinţă fundamentală pentru cunoaşterea omului, a comunităţii, a valorilor culturale şi civilizaţionale. De aproximativ 300 de ani – de la Scienza nuova a lui Giambattista Vicco –, istoria scrisă îşi are propriile ei reguli. Aidoma, filologia şi filozofia. Mai recent, sociologia şi politologia. Încă ceva, istoricul îşi propune să caute adevărul, ceea ce îi orientează întreaga cercetare. El nu doar rememorează faptele, nu doar le inventariază şi le înşiruie. În temeiul diverselor izvoare, reconstituie evoluţia omenirii din punct de vedere cultural, economic, politic, caz în care compară, analizează, interpretează. Marc Bloch îi recunoştea istoricului o singură pasiune posibilă, anume aceea de a înţelege.

 

O. F.: Pe lângă istoria conceptuală, acoperiţi şi alte arii ale istoriei în general, ale istoriei narative şi a celei legate de Banat, respectiv de integrare a istoriei Banatului în istoria României, în istoria europeană.

V. N.: Da, am elaborat o Istorie a Banatului de aproape 700 de pagini, o carte la care au contribuit mai mulţi cercetători din Timişoara, din Banatul românesc, din Banatul sârbesc şi din Ungaria. Consider că o asemenea istorie nu s-a mai scris în ultima sută de ani, una în care să avem o triplă perspectivă, română, sârbă şi ungară. Chiar una central-europeană. E o carte de studii în care se leagă un segment de timp cu altul, o istorie care se referă la regiunea dintre Dunăre, Carpaţi şi Tisa de când aceasta poartă numele de Banat. Adică, din momentul în care a început să funcţioneze o administraţie autonomă cu centrul la Timişoara. Transilvania a avut o administraţie de sine stătătoare încă din Evul Mediu. Nu şi Banatul! Nici în perioada ocupaţiei otomane nu putem vorbi de o administraţie regională a Banatului. E bine de ştiut că pământurile regiunii aparţinuseră vechii nobilimi a Ungariei medievale, ele fiind ocupate de Imperiul Otoman în anul 1552 şi devenind proprietatea sultanului pentru o perioadă de 164 de ani. După ce Eugeniu de Savoya cucereşte regiunea de la otomani şi o integrează Casei de Habsburg, ea va dobândi o administraţie proprie şi un nume propriu: B anatul Timişoarei (Temesvarer Banat).

 

O. F.:...Şi determinând ceea ce putem numi „experimentul austriac”.

V. N.: Într-adevăr, sub stăpânirea Casei de Habsburg, Banatul a devenit un loc al experimentelor. Populaţia locală, românească şi sârbească, a fost dublată de colonişti aduşi din întreaga Europă. Niciunde, în niciun colţ al imperiului, nu s-a făcut un asemenea experiment. N-a fost unul de lungă durată, dar e vorba de un demers fascinant şi unic la scara Europei. Cartea Istoria Banatului are în vedere istoria secolelor al XVIII-lea – al XX-lea. Pentru ediţia în limba engleză am scris patru capitole noi, continuând naraţiunea până aproape de zilele noastre. Un segment întins al cărţii îl reprezintă rezultatele cercetărilor mele documentare realizate de-a lungul mai multor decenii. Pe de altă parte, mulţumită profesorului Miodrag Milin, am beneficiat de o colaborare foarte bună a colegilor din Serbia, aceştia contribuind cu excelente descrieri bazate pe izvoare culese în arhivele de la Sremski Karlovci şi de la Novi-Sad. Istoria Banatului e una care evidenţiază nu numai diversitatea cultural-lingvistică şi comunitară, dar mai ales melanjul cultural şi confesional care a conferit regiunii o particularitate identitară. Cum se explică acest fenomen? Comunităţile şi bisericile bănăţenilor s-au construit şi au funcţionat faţă-n faţă. La fel şi individualităţile lor. Nu e o istorie separată a românilor, a sârbilor, a şvabilor, a maghiarilor, a evreilor.... Nu e o segregare pe criterii lingvistice şi religioase. E o istorie comună, în care valorile culturale fundamentale sunt similare.

Pentru aceeaşi carte am colaborat şi cu istorici din Ungaria. Unul dintre aceştia, profesor la Universitatea din Szeged, a cercetat în arhivele de la Viena şi în cele de la Berlin, aducând informaţii inedite despre sistemul administrativ regional din secolul al XVIII-lea. A elaborat studii remarcabile despre instituţiile administrativ-politice ale Banatului în prima şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Banatul a fost cea dintâi regiune din actuala Românie care a beneficiat de o administraţie şi o legislaţie relativ similare acelora din Europa secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea. Ataşamentul pentru istoria acestei regiuni are legătură cu biografia personală, dar, totodată, este rezultatul preocupărilor de lungă durată pentru conceptualizarea modernităţii în diferite spaţii ale Europei. M-a interesat să identific mai degrabă similitudinile decât diferenţele dintre Europa orientală şi aceea occidentală, motiv pentru care, între altele, am urmărit fenomenele social-culturale ale Banatului prin prisma unei istorii la plural (şi nu la singular). Materialul documentar descoperit s-a pretat la acest tip de interpretare, regiunea având o fizionomie definibilă prin conceptul identitar de melting pot. De aici şi particularitatea ei comparativ cu aceea a altor regiuni româneşti şi europene în care comunităţile au trăit izolate una de alta, uzând de un singur idiom, de un singur tip de habitat şi având o singură biserică dominantă. Cum ştim, în Banat au trăit împreună ortodocşi, catolici, protestanţi, evrei şi musulmani, o diversitate de naţiuni confesionale al căror orizont adesea a fuzionat. A fost un adevărat fenomen, posibil de observat în aspiraţiile oamenilor, în interferenţele spirituale şi culturale, în reciprocitatea serviciilor, în viaţa instituţională.

 

O. F.: Ca să completez cele spuse de dumneavoastră, a contat foarte mult faptul că în această regiune oamenii au avut acces la şcoală începând cu secolul al XVIII-lea. După unirea din 1918-1919, Banatul a fost cea mai alfabetizată dintre regiunile României.

V. N.: Primele şcoli româneşti, dar şi germane, sârbeşti şi de limbă maghiară au funcţionat pe lângă biserici. Comparativ cu Transilvania sau cu celelalte regiuni ale României de astăzi, numărul şcolilor de limbă română din Banat a fost întotdeauna mai mare. Sistemul de învăţământ din secolul al XIX-lea din România mică s-a confruntat cu dificultăţi în înfiinţarea şcolilor la sate. În Moldova, de exemplu, numărul lor era foarte redus, chiar şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce i-a îngrijorat pe mulţi dintre parlamentarii români. Nu era suficient nici numărul şcolilor din Valahia. În ceea ce priveşte Banatul, aici au luat fiinţă regimentele grănicereşti, românesc, sârbesc şi şvăbesc, pe teritoriul fiecăruia funcţionând şcoli în secolul al XVIII-lea în toate limbile locuitorilor. Din regimentul românesc s-au afirmat câţiva dintre generalii armatei austriece, ceea ce arată că pregătirea şcolară a jucat un rol important cu un secol mai devreme decât în Moldova şi Valahia. Tot din Banat proveneau o parte dintre înalţii funcţionari ai administraţiei regionale şi imperiale. Progresul în ştiinţe şi tehnică, în inovaţii are legătură cu spiritul cosmopolit al iluminismului. Din păcate, administraţiile din a doua a jumătate a secolului al XIX-lea şi din secolul al XX-lea nu l-au înţeles suficient, nu l-au cultivat şi nu l-au integrat. Uneori, atunci când inspecta oraşele de reşedinţă ale comitatelor, administraţia de la Budapesta din anii 1867-1900 punea întrebări de genul: „De ce la Timişoara se vorbeşte germana? Nu ajunge limba maghiară? De ce se publică un ziar în limba germană (Temesvarer Zeitung)? Nu ajunge Temesvári Hirlap? ” Unul dintre cei mai longevivi primari ai oraşului, Carol Telbisz, obişnuia să răspundă astfel: „Noi vorbim şi germana, şi maghiara, vorbim şi alte limbi. Limba mea maternă e bulgara”. Vă daţi seama ce confuzie se ivea în mintea celor ce simplificau lucrurile potrivit identităţii lor cultural-lingvistice. Banatul Timişoarei era populat de o lume complexă, una de origini diverse, una care n-avea preocupări speciale privind identitatea lingvistică şi cultural-comunitară a timişoreanului şi cu atât mai puţin prejudecăţi. Plurilingvismul nu fusese nicicând o problemă pentru timişoreni şi bănăţeni. Nu limba făcea sufletul poporului, cum credea Herder. Localnicii erau interesaţi de buna administraţie, de legislaţie, de funcţionarea pieţei economice. În acest sens, şcoala a jucat un rol enorm. În interbelic moştenirea istorică e destul de bine valorificată: există o anume continuitate a stilului de viaţă din epocile precedente, o cultură comportamentală care indică urbanitatea locuitorilor. Bănăţenii au reuşit să reorganizeze şi oraşul, şi regiunea în funcţie de pretenţiile lor. Era o lume frumoasă la Timişoara, cum nu era în toată România! Excela economic şi administrativ, adesea şi cultural, încuraja competiţia şi nu ignora problema integrării sociale a locuitorilor săi.

 

O. F.: Să rămânem la cărţi. Foarte multe monografii ale Timişoarei au fost scrise înainte de 1918, dar, în general, în maghiară şi în germană. Încercări de aducere a lor în atenţia publicului larg există, dar de regulă sunt răzleţe, realizate cu eforturi mari şi având o vizibilitate redusă. Credeţi că ar fi benefică o reeditare a acestor cărţi? O bibliotecă de istorie a Timişoarei?

V. N.: Sigur că da! Lucruri de acest gen s-au făcut, dar prin eforturi individuale, nu printr-un program anume de traduceri. Recent a apărut Vechea Timişoară de Josef Geml, fost vice-primar şi primar al oraşului între anii 1880-1919. Doamna profesor Marlen Heckmann-Negrescu a făcut o traducere impecabilă din germană în română a amintitei monografii. Cartea a apărut la Editura Cosmopolitan, iar noi am lansat-o la Muzeul de Artă împreună cu traducătoarea şi cu autorii prefeţei şi postfeţei, Ioan Haţegan şi Walter Konschitzky. E o carte de referinţă, în aceasta fiind adunate şi descrise numeroase informaţii importante.

 

O. F.: Aveţi dreptate, dar eu mă refeream la un program.

V. N.: Probabil, un program ar fi binevenit. Ar trebui să integrăm câteva opere de pionierat, ca de exemplu cele ale lui Johann Jakob Ehrler, Francesco Griselini, Treboniu Laurian, Borovszky Samu ş.a. Dvs. vă gândiţi însă la un program care să readucă în atenţia noastră o istoriografie plurilingvă şi multiculturală. Cred că putem să avem un număr de cărţi traduse şi reeditate despre Banat care au fost scrise şi publicate iniţial în italiană, germană, maghiară, sârbă şi română. Dar, să nu ne facem iluzii că vom fi mult mai bine informaţi prin publicarea lor. Cu câteva excepţii notabile, astfel de cărţi nu reprezintă o noutate pentru cititorul pasionat de istorie. În schimb, sunt tributare ideilor romantice şi neoromantice. Cititorul de astăzi – cel constant preocupat de carte – e format la surse mai sofisticate şi nu e dispus să citească aceleaşi poveşti în două sau trei variante. În cartea Istoria Banatului am propus o nouă istorie regională, o abordare modernă şi care beneficiază de o necesară critică a izvoarelor bibliografice şi documentare. Partea frumoasă a lucrurilor însă derivă din regândirea trecutului din perspectiva timpului nostru. Nu trăim la 1848, nici la 1948 şi nici în anii 1980-1990. Prin urmare, nu vom scrie nici în maniera cronicărească a lui Stoica de Haţeg, nici uzând de interpretările lui Szentkláray Jenő sau George Popovici. Nici în maniera protocronistă a lui I.D. Suciu sau Cornelia Bodea. Vom citi, scrie şi interpreta trecutul în funcţie de multiplele cunoştinţe adunate, de vocabularul de astăzi şi de puterea noastră de înţelegere. Suntem produsul timpului nostru, temele ni le alegem liber, la fel metodele de lucru, ideile şi problematizările. Uneori, e cazul şi al Banatului, am considerat că e important să scriem o istorie la plural, una alternativă la ceea ce am învăţat în trecut. Subliniez acest lucru cu atât mai mult cu cât o parte a istoriografiei române e încă tributară ideologiei protocroniste din anii regimului Ceauşescu.

O. F.: De ce credeţi dumneavoastră că istoria Banatului este arareori prezentă în manualele şcolare? Deranjează prea marea diversitate cultural-lingvistică a personajelor de prim rang ale Banatului şi modul în care Banatul şi-a trăit istoria? Pentru că noi la şcoală învăţăm foarte mult de marii voievozi moldo-munteni, dar nu ştiu dacă se pomeneşte de Eugeniu de Savoya, de Pavel Chinezul, de István Losonczy...

V. N.: E foarte adevărat că istoria României a fost adesea scrisă de istorici care au avut o perspectivă dominată de rolul central al Bucureştiului. În acest context, pentru unii dintre aceştia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Sătmarul, Crişana, Banatul au rămas puţin sau deloc necunoscute. Au fost margini pe care nu le-au integrat suficient. Chiar şi Basarabia a fost în mare măsură absentă din lucrările de istorie, mai cu seamă din cele ce sintetizează trecutul României. Sunt cazuri în care nu sunt cunoscute nici măcar marile personalităţi. Apoi, fiind regiuni de graniţă, ele au şi trăsături multi – şi interculturale, în care găseşti nume slave, maghiare, germane, dar care s-au exprimat/se exprimă şi în română sau doar în română. Înţelesul trunchiat al fenomenului se datorează rămăşiţelor unei Völkerpsychologie de secol al XIX-lea, practicată încă de unii dintre istoricii şi filologii noştri. Nu mai trăim în secolul al XIX-lea şi nici în prima jumătate a secolului al XX-lea, aşa încât Forai şi Neumann pot şi trebuie să discute liber inclusiv Istoria României.... Aşa cum au procedat francezii cu Bloch, Ferro, Levinas.... ori englezii cu Popper, Berlin, Russel, Wittgenstein.... Cred că şi noi ne vom obişnui cu acest lucru. Cândva, într-un cadru ceva mai cosmopolit decât cel de astăzi, românii recunoscuseră şi integraseră operele şi numele unor intelectuali precum Rosenthal, Xenopol, Gaster....

 

O. F.: Chiar dacă n-au nume româneşti.

V. N.: Da. E şi istoria lor personală inclusă în aceste istorii naţionale, e şi înţelegerea lor importantă, la fel ca a lui Georgescu, Popescu şi Ionescu. Deci, dacă înţelegem lucrurile astfel, sigur că vom vedea că există personalităţi cu nume de exemplu de rezonanţă slavă, dar ale căror contribuţii la cultura română sunt enorme. Să dau exemplul bănăţenilor Paul Iorgovici, cel care scrie Observaţii de limbă rumânească şi Constantin Diaconovici-Loga, cel care scrie Ortografia sau Dreapta Scrisore pentru îndreptarea scriitorilor limbii Româneşti şi Grammatica românească pentru îndreptarea tinerilor. În momentul în care vorbim despre o creaţie sau alta, nu interesează originea numelui şi nici editura sau locul în care funcţionează aceasta. Şi Diaconovici Loga şi Paul Iorgovici, dar şi o parte a membrilor Şcolii Ardelene au publicat la Tipografia Universitatis Hungaricae Budae şi nu la Bucureşti. La 1800, acolo se publica nu numai în limba maghiară, ci şi în limbile slovacă, cehă, bulgară, germană, română, sârbă, greacă, ebraică. Era o tipografie excepţională, care a fiinţat între anii 1777 şi 1848 şi care publica o mare diversitate de creaţii cultural-lingvistice din întreg arealul central şi sud-est european. În timpul acela, aidoma Bucureştiului, Buda era un centru cosmopolit. Este de dorit ca lucrurile acestea să fie cunoscute, modelul lor putând stimula mintea contemporanilor noştri.

 

O. F.: După Revoluţie (e vorba de aceea din 1989), în loc să învăţăm şi istoria regiunii din care facem parte, perpetuăm o istorie centristă.

V. N.: E foarte bine că discutăm tema aceasta. Îndată ce acceptăm că istoriile locală şi regională sunt parte din cultura noastră, istoria României devine mai bogată, cu referinţe mai multe şi, uneori, mai importante. Să luăm exemplul Bucovinei. În această regiune apare o presă germană pe care nu poţi s-o ignori atunci când vrei să cunoşti trecutul regiunii în ansamblul său, dar şi atunci când scrii despre problemele românilor de acolo. Adeseori, românii bucovineni se exprimau în germană. Revenind la Banat, Eftimie Murgu scria adesea în limba germană. La fel, Nicolae Stoica de Haţeg, preotul ortodox din Mehadia. Şi, atunci, nu luăm în considerare astfel de contribuţii pentru că sunt scrise în germană? Limba e doar un mijloc de comunicare.

 

O. F.: În Tentaţia lui Homo Europaeus vorbiţi despre „coridoarele culturale europene” la care s-au racordat Banatul şi Transilvania, începând, cu precădere, în perioada Iluminismului. La ce „coridoare culturale” credeţi că se va racorda Timişoara după 2021. Cum vedeţi Timişoara culturală după acest an de referinţă? Faţă de anul de graţie 2017, de pildă.

V. N.: Va trebui să schimbăm ceva în stilul de viaţă, în modul de manifestare, în mentalul colectiv. O parte dintre noi suntem orgolioşi, mândri, autosuficienţi. Este de dorit ca elitele profesionale să coopereze atât între ele, cât şi cu marea masă a populaţiei. Apoi, între elite şi clasa politică trebuie să apară punţi de legătură. Deocamdată, absentează o preocupare serioasă faţă de diversele segmente sociale modeste din punct de vedere intelectual sau material. În schimb, disputele fără un obiectiv precis, fără identificarea de soluţii, sunt adesea prezente. Chiar şi la nivelul sportului. De exemplu, în Timişoara există o echipă de fotbal în divizia A care nu e agreată de marele public şi o echipă de fotbal de divizia B care e agreată... Cred, o astfel situaţie sugerează ruptura social-culturală a urbei, una pe care ar trebui s-o depăşim. Oraşul se cere a fi reinventat. Coagularea comunitară se petrece în jurul unor valori moştenite şi adaptate timpului şi spaţiului în care trăim. Alteori, schimbarea se petrece mulţumită proiectelor de viitor, gândite în acord cu potenţialul uman existent. În fine, relaţia cu Europa e una esenţială. În dezvoltarea noilor „ coridoare culturale” ale României, Timişoara ar putea să joace un rol de frunte, valorificând poziţia geografică, potenţialul uman, cercetarea ştiinţifică, mediul de afaceri, industriile creative.

 

O. F.: În acelaşi volum, Tentaţia lui Homo Europaeus, referindu-vă la Erasmus, spuneţi că‑şi însuşise ideea unei Europe imperiale, unite, dar în care, vă citez, „rolul atribuit spadei este neînsemnat”. Deşi istoricul scrutează mai mult trecutul decât viitorul, la ceea ce vedeţi astăzi în Europa, mai credeţi într-o Europă unită şi paşnică? Credeţi că ea se va materializa cândva?

V. N.: Sunt elemente care pot să fie îmbunătăţite. Ar fi multe de schimbat în pregătirea intelectuală. O conştiinţă europeană se poate afirma doar prin cultură şi prin dobândirea unor reflexe mentale ale cetăţenilor fiecărui stat membru. Nu se poate să discutăm în exces temele naţionale, neglijându-le pe acelea europene. Dacă vrem o unitate europeană, o conştiinţă europeană, valori comune europene, este important ca în primul rând să conştientizăm apartenenţa/identitatea noastră europeană. Mai apoi, putem să continuăm să ne referim şi la particularităţile suedezului, norvegianului, olandezului, ungurului, sârbului, românului. Dincolo de limba maternă pe care o vorbim, o astfel de problemă ar trebui să ne preocupe zilnic. Va trebui să învăţăm cu toţii engleza, să dobândim acest mijloc de comunicare la scara majorităţii locuitorilor. E un efort, dar fără de care vom fi mereu în umbra cetăţenilor germani, olandezi, danezi, suedezi ş.a. Am constatat că taximetriştii din Timişoara nu cunosc deloc limba engleza! Şi nu e singurul oraş românesc în care serviciul de taximetrie, ca şi altele, sunt de-a dreptul neglijente faţă de acest aspect. Am fost recent în Olanda şi în Belgia şi am văzut că până şi poliţistul de la colţul străzii vorbeşte fluent engleza. La fel, vânzătorii de pâine, de haine, de cosmetice, recepţionerii oricărui hotel, ospătarii. Fiecare cetăţean. Engleza e o astăzi principala punte de legătură între europeni.

 

O. F.: Ultima întrebare: Ce aveţi pe masa de lucru?

V. N.: În primul rând, ediţia în limba engleză a Istoriei Banatului, care va apărea într-o cunoscută editură din Londra. Apoi, o carte la care reflectez de mult timp, un studiu despre filozofia politică iluministă. M-am ocupat mult de perioada iluministă şi aceasta pentru că în Centrul şi în Estul Europei ideile iluministe au fost amestecate cu acelea romantice conferind un sens diferit de acela occidental. Recent, am scris un articol despre Moses Mendelssohn, publicând o primă schiţă în România Literară. Voi scrie un studiu de câteva zeci de pagini pe această temă, fiindcă e vorba despre unul dintre marii filozofi ai secolului al XVIII-lea, un filozof germano-evreu, ale cărui opere sunt importante atât pentru Europa creştină, cât şi pentru înţelegerea procesului de emancipare a evreilor. Voi evidenţia meritele lui şi ale gândirii lui în comparaţie cu Lessing, Kant şi Voltaire. Mă interesează cu deosebire sensurile conceptului de toleranţă la gânditorii din secolul al XVIII-lea. Va fi o carte de mici dimensiuni, una de filozofie a istoriei, de filozofie a politicului, urmărind relaţia cu prezentul. Va fi o noutate în cultura română.

În altă ordine, am în minte o temă de istorie universală şi una de istorie românească. În aceea de istorie universală voi propune o teorie pornind de la operele a două figuri celebre ale istoriografiei mondiale de secol al XX-lea: Fernand Braudel şi Reinhart Koselleck. În fapt, va fi o altă teorie a istoriei. Am susţinut câteva comunicări ştiinţifice pe această temă. Voi arăta ce fel de schimbări pot avea loc în era post- braudeliană şi în aceea post-koselleckiană. Cei doi istorici au contribuţii extraordinare. Ipotezele mele vor căuta să îmbogăţească direcţia şi a unuia, şi a celuilalt. Cea de-a doua temă va fi despre România, despre originile ei intelectuale. În aceasta va prima studiul operelor Şcolii ardelene interpretate într-o nouă cheie. Voi arăta nu numai rolul scrierilor din perspectiva izvoarelor europene, ci voi urmări şi diseminarea şi receptarea ideilor Şcolii ardelene de intelligentsia moldo-valahă de limbă română din Bucureşti, Iaşi, Craiova. Voi scrie despre limitele de gândire politică generate de teoria romantică privind latinitatea limbii române şi romanitatea poporului român. Am în vedere aşa-numita teorie puristă, cultivată şi multiplicată de ardeleni şi de discipolii lor pe parcursul secolului al XIX-lea şi care a avut un rol în formularea ideologiilor politice etnoculturale. Încă ceva: în acelaşi context, voi readuce în discuţie i nfluenţa filologiei şi istoriografiei romantice germane asupra formaţiei ardelenilor! Moldo-valahii au învăţat şi au vorbit franceza, dar deseori au ajuns la un mod de gândire pe care ardelenii l-au transferat în regiunile lor. Îmi doresc să fie o lucrare atrăgătoare pentru cititori, cu argumente negândite ori nespuse până astăzi despre locul şi rolul Şcolii Ardelene în apariţia României pe harta Europei.

 

(Fragment din volumul La taifas cu cronicarii Timişoarei de Ovidiu Forai, Editura Ariergarda, 2018.)