logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Lucian-Vasile Szabo
istoric literar, Timişoara

 

 

 

Camil Petrescu – condamnat la scris

 

 

Reflecţii despre presă

C. Petrescu a avut încredere în presă, deşi i-a criticat diverse aspecte şi a polemizat cu mulţi dintre ziarişti. Rolul presei era văzut ca esenţial în societate. Însă îşi putea îndeplini funcţia de „câine de pază”, adică de supraveghere şi semnalare a derapajelor politico-administrative, doar dacă activitatea era făcută cu bună-credinţă şi profesionalism. În 1933, va arăta foarte clar cum vede el lucrurile: „Ziarul nu poate porni decât de la fapte şi nu poate năzui decât spre fapte. Aceasta îi e frumuseţea, căci faptele îşi au prestigiul lor nud, care face de ruşine orice încercare de a trişa prin literaturizare de mână stângă. Tocmai de aceea însă e necesar un principiu de selecţionare în zona faptelor, şi mai ales socotim drept esenţială ideii de ziar o precisă executare a funcţiei de ierarhizare a faptelor-valori. Altminteri, e haos şi plictiseală”[1]. De aici înţelegem că trebuie acordată prioritate faptelor semnificative, importante pentru societate, pentru informarea publicului larg.

În 1934, atunci când Camil Petrescu va fi nu doar un jurnalist cultural recunoscut, un ziarist şi editor de presă generalistă important şi un prozator dintre cei mai profunzi, el se va referi la rolul presei şi la raporturile ei cu celelalte instituţii ale statului. Articolul este intitulat Răspunderea noastră a gazetarilor. Aici se constată: „Factorul constituţional, cel înalt, poate greşi (istoria e plină de aceste cazuri şi mulţimea o ştie bine), parlamentul poate greşi şi el (mulţimea ştie şi aceasta), iar că guvernele, justiţia şi alte resorturi în stat greşesc nu e nevoie de afirmat cu prea multă apăsare ca să fie crezut. Rămâne presa. Adică nu jurnalul care speculează nădejdea deznădăjduită a mulţimii, ci posibilitatea pentru un om, pentru zece oameni cinstiţi, curajoşi şi cu vedere pătrunzătoare de a se face, în scris, ecoul ultimei nădejdii şi biciul ultimei amărăciuni”[2]. Afirmaţiile par uşor bombastice, cel puţin în contextul actual al receptării, context saturat propagandistic. Analiza este însă exactă, demonstrând la autor şi o bună înţelegere a principiilor democratice, reflectate inclusiv în separarea puterilor în stat.

 

„Nu primesc să fiu condamnat la scris”

În 1945, modul de a face presă începe să se schimbe, sub influenţa factorilor politici, care şi-o subordonează, pe măsură ce reprezentanţii sistemului totalitar comunist preiau frâiele de la reprezentanţii aparatului totalitar de extremă dreaptă (fascist). Nu intervin însă modificări anvergură cu privire la modul tehnic de a face această meserie. Intelectualii sunt încă implicaţi (în viaţa ţării, dar şi în dezbateri şi polemici, cu un spor faţă de perioada anterioară). Culegerea şi difuzarea de informaţii încearcă să păstreze cadrul profesionist, printr-o scurtă, însă iluzorie revenire la perioada libertăţii presei de dinainte de 1938, iar în tipografii activitatea se desfăşoară urmând liniile unui management rutinier. În aceste condiţii, Camil Petrescu revine asupra rolului ziaristului şi formulează câteva idei cu privire la cadrul general al informării, aducând în atenţie publicul şi rolul său, într-o pagină luminoasă de teoria comunicării de tip jurnalistic. Într-o epocă a constrângerilor materiale şi ideologice, jurnalistul îşi exprimă libertatea şi nevoia de a gândi: „Nu primesc să fiu condamnat la scris zilnic, şi chiar dacă uneori primesc onorariu, numai pentru onorariu nu aş scrie niciodată. Vreau să spun că nu scriu ca unul care ar fi condamnat să vorbească cinci ore pe zi în pâlnia unui telefon, ştiind bine că la capătul firului nu e nimeni care să-l asculte, el fiind totuşi obligat (şi controlat) să se exprime cu decenţă intelectuală. Pot să nu scriu, dar dacă am scris nu sunt atât de putred de îngâmfare ca să mă dezinteresez de înţelegerea întâlnită de scrisul meu cu intenţie de comunicare”[3]. Articolul se numeşte Zădărnicia scrisului, fiind publicat după mai bine de trei decenii de experienţă jurnalistică şi literară, dar şi după parcurgerea a două războaie mondiale. Este un Camil Petrescu destul de trist cu privire nu la scrisul în sine, ci la această relaţie dificilă şi contradictorie cu publicul (publicurile), suspectat aici că nu are suficientă aplecare către pagina de ziar sau de carte...

Din 1934, adică de la înfiinţarea publicaţiei, Camil Petrescu va deveni colaborator la prestigioasa „Revistă a Fundaţiilor Regale”. A colaborat aici până când influenta gazetă a fost suprimată în 1947[4]. Timp de nouă ani, scriitorul va fi redactorul-şef al publicaţiei. Acest statut îi va impune preocupări asidue ca editor de revistă literară, astfel că apariţiile lui jurnalistice se vor diminua. Va avea şi aici polemici, însă doar pe tărâm estetic (literar) şi pe un ton mai domol.

 

Foot-ball

Bătăios se arătase însă în toamna anului 1937, deoarece o activitate deosebită şi aparent surprinzătoare în cariera jurnalistică a lui C. Petrescu o reprezintă editarea revistei „Foot-ball”, şapte numere în total, în perioada 14 octombrie – 27 noiembrie[5]. Aparent surprinzătoare, deoarece scriitorul-jurnalist era un iubitor de sport, fiind preocupat de promovarea lui în societate. De altfel, persoane cu alură sportivă vor apărea în romanul Patul lui Procust, printre primele care vor dezvolta tema în literatura română. În revista „Foot-ball”, editorul va fi preocupat în primul rând de condiţia acestui sport în societate, militând pentru profesionalizarea acestuia. În acest context, nu se va sfii să critice federaţia de profil pentru erorile de organizare, numind-o chiar „federaţia picioarelor române pentru jocul cu mingea”[6]. Articolele vor fi semnate cu pseudonimele consacrate, N. Grămătic sau Ion Răscoală, dar şi cu numele real. Pentru că făcea revista aproape singur, directorul ei va recurge la strategii de susţinere indirecte, N. Grămătic fiind pus să dea replici în locul lui C. Petrescu! Revista nu era însă dedicată exclusiv fotbalului, nici măcar sportului, ci avea numeroase intervenţii pe teme culturale, dar şi pe probleme de limbă şi stil, savuroase fiind intervenţiile sub genericul „Pleonasm” („Pleonasm cugetă”, „Pleonasm are păreri”, „Pleonasm filosofează” etc.). Gazeta va avea vervă, va fi intransigentă şi polemică, înregistrând şi unele deraieri de limbaj[7].

Gazetăria de toate tipurile, cu baza în jurnalismul de informare, a însemnat enorm în viaţa şi în viziunea despre lumea lui C. Petrescu. Departe de a dispreţui travaliul cotidian în realizarea efemerului publicistic, scriitorul-jurnalist va ajunge uneori să considere că această activitate poate fi pusă mai presus de actul artistic în sine: „În ultimul timp cu greu mai găsesc în mine dispoziţie de atenţie pentru novelă sau chiar roman. Mi se pare gestul depăşit pe de o parte, sus, de problematica teoretică a cunoaşterii, iar jos insuficient faţă de tumultul şi complexitatea vieţii înregistrate în gazetă”, spune în articolul Gânduri cu prilejul unui jubileu[8]. În ciuda atracţiei exercitate de gazetăria generalistă, C. Petrescu se va ocupa tot mai mult de publicistica literar-artistică.

 

Printre comunişti

Ca şi Arghezi sau alţi scriitori-gazetari, Camil Petrescu va fi temeinic atacat în anii după instaurarea comunismului în România. Prozatorul revoluţionar în materie de roman va fi pus să sufere în tăcere, fără să i se permită să dea replica. Va fi o interdicţie care va lovi profund în temelia jurnalistului de altădată, obişnuit (mai mult, simţindu-se obligat!) să intervină de fiecare dată atunci când subiecte importante erau la ordinea zilei. Pentru înţelegerea acestui fapt este important să conturăm contextul. Astfel aflăm că regimul comunist nu a venit doar cu restricţii şi cu impunerea de pseudovalori în noua societate de un „realism neţărmurit”, cum va suna titlul unei cărţi de promovare a noilor tendinţe în artă şi cultură. Anihilarea nu se va face doar prin interdicţii şi execuţii (în pagini de gazetă, dar şi al modul propriu, factual, prin împuşcare ori izolarea în puşcării), ci şi prin restrângerea masivă a ceea ce ar fi trebuit să fie comunicarea în masă. Un cercetător va nota: „Cantitativ, comunismul corespunde, într-o primă fază, reducerii de zece ori a tirajelor şi titlurilor ziarelor şi revistelor. Ideologia comunistă, absurdă în ideile ei totalitare, s-a slujit în «domesticirea» societăţii civile de limba de lemn. Ce presupunea această limbă? În primul rând eliminarea evenimenţialului şi a uneltelor lingvistice care îl făceau posibil, adică a verbelor. Articolele perioadei abundă, toate, de utilizarea substantivelor înecate de adjective. În comunism nu există practic actualitate, referinţele temporale fiind înlocuite de unele persoanele; timpul pare să fie, de altfel, unul din marii duşmani ai regimului, singurul care putea sugera schimbarea”[9]. Sunt câteva dintre motivele pentru care Camil Petrescu va intra într-un con de umbră. Va încerca, tardiv şi fără prea mare succes, să se „dapteze” vremurilor noi cu romanul, rămas neterminat, Un om între oameni.

 

[1] „ Universul”, L, nr. 150, 5 iunie 1933.

[2] „Gazeta”, I, nr. 54, 23 mai 1934.

[3] „Lumea”, I, nr. 3, 7 octombrie 1945. După cum se poate observa şi din aceste note, gazetarul a avut pasiunea publicaţiilor noi. A participat la fondarea unora şi a colaborat la altele, unele efemere, din convingerea că orice început poate ascunde un viitor fabulos. În acelaşi timp, a contribuit şi la numeroase publicaţii importante şi de lungă durată.

[4] Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 294.

[5] Aurel Petrescu, op. cit., p. 300.

[6] „ Foot-ball”, I, nr. 5, 13 noiembrie 1937.

[7] Aurel Petrescu, op. cit., p. 399.

[8] „ Universul”, L, nr. 150, 5 iunie 1933.

[9] Dorin Popa, Jurnalistul Camil Petrescu, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 25.