logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

 

Mihai Moşandrei
(1896 – 1993)

 

A fost fiul lui Mihail Moşandrei-Tănăsescu, inginer silvic la Câmpulung Muscel şi Piteşti, apoi administrator la Casa Pădurilor din Bucureşti şi al Mariei Nanu, sora poetului Dimitrie Nanu. Urmează şcoala primară la Piteşti, gimnaziul la „Sf. Sava”, iar liceul la „Gh. Lazăr” din Bucureşti.

A fost artilerist în primul război mondial, fiind decorat cu Crucea de război, iar în al doilea război mondial a fost aviator.

Îşi ia licenţa în drept la Bucureşti, în 1921, iar în 1926, obţine doctoratul în ştiinţe politice şi economice, la Paris. A fost magistrat în Capitală şi la Câmpulung Muscel, până la anii bătrâneţii.

Ca literat, debutează la revista „Ramuri”, în 1921, cu poezia Templierul. Din 1930 până în 1944 colaborează la „Universul literar”, „Adevărul literar”, „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Convorbiri literare”, „Gând românesc”, „Revista română”, „Sburătorul” etc. Editorial debutează cu placheta de versuri Păuni, în 1929. Acestuia îi urmează Găteala ploilor (1932), Singurătăţi (1936), Ofranda muzelor (1940), Cărare printre ani (1971), Plecarea rândunelelor (1978), Alt cer (1983), Depărtata amintire (1984) etc., apoi, Evocări literare (1989) – publicistică şi memorialistică.

Poetul avea un temperament clasic care nu putea ieşi din esenţa romantică:

„Peste toamne,

Peste veri şi duioase primăveri,

Unde te duci cu frunze şi cu flori pe frunte,

Cu ochii-n zări, declamând versuri

Prin ceaţa grea, prin fald de nori

Prin legănate universuri?

Navile grele, de grâne şi canari,

Cu sclave şi cu marinari,

S-au strecurat pe rând

Cu pânzele deschise-n vini,

Spre temple de cezari”

(Poetul)

Poetul dovedeşte abnegaţie dezinteresată şi mult idilism:

„Fii mulţumit,

Cu trandafirul seara

Cu văruitele pridvoare de la schit

Ce-ascultă cum canarii sar pe beţe,

Când rece vânt de munte suflă iară.”

(Regrete)

În alte versuri se observă contaminările „barbiene”, în aspiraţia ori nostalgia acestei inaccesibile alterităţi de sensibilitate melancolice:

„Când milioane de flori m-au răstignit în ierburi

Cu ochiul-boului în palma umedă de soare;

Când au cântat lăutele adâncul întuneric

Şi frunzele pe buze au tremurat izvoare,

Cu sufletul deschis, sub gene pale de uimire,

Lin am vâslit spre cer, grădini, sub mări de stânjenei,

De-acum, mă poţi tăia în diamantul tău de gheaţă, Moarte,

În infinituri reci duc vraja polemelor de tei.”

(Câmp)

În 1959, poetul e condamnat la doi ani de închisoare politică, pentru că deţinea publicaţii interzise şi un jurnal de război în care elogia faptele de eroism ale unităţii de aviaţie de care aparţinea. A fost reabilitat de Uniunea Scriitorilor, la intervenţia preşedintelui de atunci, Zahari Stancu.

Tripticul poem pentru zeul Pan este cel mai reprezentativ pentru lirica poetului. Pan în mitologia greacă veche era fiul lui Hermes şi al Dryopei, socotit protectorul turmelor şi al păstorilor. Avea reşedinţa în Arcadia şi era considerat inventatorul naiului:

„Mână schirată peste ochi:

Limpede pădure,

Dă-mi zeul mort înţelenit în foi,

Şi vântul ce desface cetinile sure

Cu fulgii turturelei din verdele zăvoi.

...............................................................

Dar, iată, pe-un colnic o fată-nspăimântată

Se-mpiedică şi sângeră şi strigă,

Lăsând pe-un ghimpe carnea ce s-anină:

E smeura, ce tremură-n grădină.

 

Atunci, sub râpi, ascultă Pan ecoul,

Şi primăverii-i rupe o tulpină,

Mai singură-îi e inima sub flăcări,

Când munţii beţi se clatină-n lumină.”

Pan avea o înfăţişare ciudată, fiind jumătate om şi jumătate animal; avea coarne, blană şi copite de ţap, iar trupul îi era acoperit cu păr. Trăia în desişul codrilor, în umbra cărora pândea nimfele, şi adeseori îl întovărăşea pe zeul Dionis, din cortegiul căruia făcea parte.

În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus şi cu Lupercus. Când în pădure Pan s-a apropiat de o nimfă, ea s-a transformat într-o trestie şi din aceasta el a inventat naiul:

„Când dimineaţa ciocăneşte trandafirii

Sub cerul de rubine şi mărgean,

Iar râurile şi şerpii alunecă sub crengi

La marginea pădurii în umbra unui ram,

Ciobanul cântă vremea, întoarsă amintirii,

Şi frunza ce-i îngroapă piciorul la genunchi,

E turma grea de pace, de lână şi lumină,

Când mângâie o mână îndepărtate muchi,

În sufletu-i sihastru, ca boaba de gherghină.”

Poetului îi este specifică gama minoră, a melancoliei şi din versurile sale răsună un sentiment al naturii, rustic şi proaspăt, un sentiment dureros:

„O! nesfârşite nopţi fără liman

Prin cornul vechi chemând o vânătoare,

Doar focul joacă trist peste tavan,

Valul de umbre, steme călătoare.”

(Singurătăţi)

Mihai Moşandrei s-a bucurat de atenţia criticilor literari care au apreciat versurile sale, la care şi azi ne putem întoarce să auzim firul firav al glasului poetului. Rămâne certă influenţa lui Ion Barbu sau a lui Dimitrie Anghel, prin folosirea expresiilor clasicizante şi academizante ale simbolismului şi ermetizarea expresiei.