logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Horia Truţă
istoric, Arad

 

 

Coloana Sfintei Treimi (Ciumei, Pestei sau a Legământului) din Arad

 

Deşi Trinitatea şi-a găsit locul în teologia creştină, începând din secolul al IV-lea, din punct de vedere iconografic transpunerea ei în imagini se izbeşte de o dificultate dogmatică esenţială. Spre deosebire de persoana Fiului, Tatăl şi Duhul Sfânt nu se întrupează, deci persoanele lor nu sunt prezentabile (Ică, 1996, p. 9). În acelaşi timp, la baza unor legende mitice stă însă convingerea că dumnezeirea este accesibilă ochiului muritorilor numai luând înfăţişare omenească (Alpatov, 1972, p. 49). Primele reprezentări transpuneau iconografic legenda biblică, în care se povesteşte cum i-au apărut bătrânului Avram trei pelerini şi cum acesta, împreună cu soţia sa Sara, căreia i-au prezis că în ciuda vârstei ei înaintate, va naşte un fiu, i-a ospătat sub stejarul din Mamvri, bănuind în taină că li s-a arătat însuşi Dumnezeu (Geneza, 18, 1-15).

Reprezentarea simbolică prin trei persoane sau trei îngeri unul lângă altul s-a menţinut doar în Orientul ortodox, mai ales prin icoana pictorului rus Andrei Rubliov (1360? – 1430?), reprodusă în mozaic pe faţada noii Catedrale ordodoxe din Arad în 2008. În Occidentul catolic, în tendinţa deschisă de florentinul Cimabue (Cenni di Pepi 1240? – 1302), Sfânta Treime s-a impus în secolul al XIII-lea, ca o compoziţie etajată, reprezentând un Tată în vârstă, pe Fiu tânăr şi Sfântul Duh în chip de porumbel (Goff, 1970, p.259).

În iconografia monumentală catolică austriacă această idee şi-a găsit consacrarea într-un obelisc sau coloană, ca simbol al razelor solare, aşezată pe un soclu trilobat susţinând în vârf imaginea sculptată a Sfintei Treimi, misterul central al credinţei şi vieţii creştine. Acest model de monument public diseminat în toată Europa Centrală a pornit de la formele elaborate atât structural cât şi al repertoriului tematic, mai întâi la Viena (1683 – 1686) pe strada pietonală Graben prin lucrarea lui Mathias Rauchmiller, Johann Bernhard Fischer von Erlach şi Paul Strudel, apoi la Linz (1723), Pecs şi Vac în Ungaria. Aşezate în pieţele oraşelor pe care le şi decorau, aceste construcţii numite Dreifaltigkeitssaule sau Szentharomsag szobor, aveau o funcţiune bine stabilită, şi anume, acela de a fi receptaculul vieţii spirituale, prin concentrarea întregii comunităţi catolice în timpul procesiunilor religioase, dar şi ocrotitorul comunităţii în faţa pericolelor de orice fel. Deşi ele au fost concepute unitar, în structură radiară pentru a putea fi aşezate într-o piaţă publică, aveau un grad diferit de complexitate şi grandoare, determinat de numărul registrelor şi al personajelor, succesul lor propagandistic datorându-se în mod deosebit simplităţii iconografice, cu personaje sau alegorii ale căror legendă era foarte bine cunoscută.

În evoluţia artei religioase de inspiraţie catolică, pe spaţiul Banatului şi Crişanei aceste modele au pătruns sub o formă oarecum diferită, provincială, simplificată determinată mai ales de situaţia materială precară a locuitorilor.

Mai trebuie remarcat faptul că în concepţia vremii, suferinţa omenească tradusă prin Mânia lui Dumnezeu era percepută ca o pedeapsă divină, iar epidemiile, calamităţile de orice fel, erau consecinţele răului (păcatului) spiritual al societăţii reflectat asupra individului. Deoarece gândul şi planul lui Dumnezeu sunt de nepătruns, păcatul în acest context, pare mai puţin o încălcare a unor legi morale ci mai ales o slăbire a credinţei, o sfidare trufaşă a puterii personale. Literar, acest aspect apare cu claritate în Cartea lui Iov, poem biblic de mare forţă dramatică, ideatică şi estetică. Conform parabolei lui Iov, în mentalul colectiv se admite atotputernicia divină, se proclamă făţiş şi violent că Dumnezeu este autorul patimilor omeneşti dar şi al suferinţelor, că Dumnezeu nu poate fi judecat pentru faptele sale, atâta vreme cât el este şi parte în proces cât şi judecător, iar pentru a ieşi din acest impas, cei în cauză trebuie să rămână neclintiţi în credinţa lor, fiindcă virtutea chiar pusă la încercare, iese întotdeauna biruitoare (Creţea, 1995, p. 15-42). De aceea vindecarea poate veni doar ca un răspuns la credinţă, întărită prin activităţi şi construcţii votive, realizate în urma unei promisiuni, alături de făgăduiala ca membri comunităţii să facă periodic acolo, procesiuni religioase în semn de aducere aminte şi pocăinţă (Douglas, 1995, p. 1168).

În acest context, trebuie ţinut cont şi de faptul că una din cele mai mari spaime ale acelei perioade a fost ciuma neagră, denumită şi pestă, o boală ucigătoare, provocată de bacteria Pasteurella pestis, transmisă de la şobolan la om, prin intermediul puricilor şi care a făcut ravagii în Europa, mai ales în secolul al VI-lea, apoi din secolul al XIV-lea, până în al XVIII-lea când a dispărut de pe acest continent.

În Biblie, ciuma desemnează toate marile epidemii înspăimântătoare, fiind adesea anunţată ca semn al mâniei dumnezeieşti şi pedeapsă divină. În cultura populară cel de al patrulea călăreţ al Apocalipsei, este Ciuma, călare pe un cal alb, fiind urmat de Hades, adică Moartea. De regulă această maladie alterna cu foametea şi lipsurile de tot felul generate de calamităţile naturale. Într-o perioadă de şase ani, care debutează în 1730, Banatul şi Crişana au fost mult afectate de asemenea dezastre, cauzate în special, de ploile excesive şi căderile de grindină, de temperaturile scăzute şi inundaţiile care au compromis recoltele de cereale şi viţa de vie. (P. Cernovodeanu, P. Binder, 1993, p.148). Şi în momentul intrării Imperiului habsburgic în noul său război, alături de ruşi, împotriva Porţii Otomane, recoltele slabe din Banat şi Crişana agravând subnutriţia, au facilitat apariţia bolilor. Cronicarul bănăţean, Popa Nicolae Stoica de Haţeg, menţionează chiar că, după ce au pătruns în Bosnia, detaşamentele imperiale, au suferit mult de căldură, ce „adusă scursură, dezinterie, boală a inimii şi puterea estraihilor scădea” (N. Stoica, Cronica Banatului, p. 170), iar la Belgrad, „împărăteştii erau bolnavi; doi ani pre-aicea făr-de-bucate, foamete, apoi şi moartea ciumei se ivi de spărgea ţara” (Stoica, p. 178; Cernovodeanu, Binder, 1993, p.139).. În 1738, numărul morţilor a fost atât de mare, încât cadavrele nemaiputând fi îngropate erau arse, epidemia acestei perioade fiind considerată ca una dintre cele mai mari din Banat şi Ungaria. A rămas în memoria timpului acelor vremuri Cimitirul Pestei din Aradul Nou identificat pe actuala stradă Adam Muller Guttenbrunn, spre Canalul Ţiganca. Acolo, pe proprietatea familiei Ludwik, a fost ridicată în 1738, din lemn, Crucea Holerei înlocuită în 1855 cu una din gresie, existentă în prezent.

Ca peste tot în Europa Centrală şi pe aceste locuri, autorităţile foloseau măsuri obişnuite în asemenea situaţii. Cioclii, anume angajaţi, duceau morţii în cimitir, unde-i abandonau în gropi comune, stropite cu var. Pe bolnavi nu-i îngrijea nimeni, deoarece nu se cunoştea nici un remediu. Ei rămâneau de obicei ascunşi în locuinţe, aşteptând să le vină sfârşitul. Se încercau şi unele practici superstiţioase, diavoleşti şi Vrăjitoreşti menite să îndepărteze duhul rău al ciumei, manifestări interzise de stăpânire şi biserică. În întreg spaţiul Balcanic şi al Europei răsăritene, Ciuma era închipuită ca o femeie bătrână urâtă şi rea, pentru îmbunarea căreia se făceau circubulaţiuni rituale în jurul localităţii practicate de femei vârstnice, fără veşminte, nepieptănate, adevărate sperietori, care îndeplineau prohodul şi bocirea păpuşii ce figura ciuma (Evseev, 1994, p.40), în timp ce alţii dezgropau cadavrele unor persoane vinovate de aducerea ciumei ţintuindu-le cu ţăruş din lemn (Cernovodeanu, Binder, 1993, p. 189).

Efectele epidemiei au încetat brusc în 1740, odată cu adoptarea unui sever serviciu de carantină.

Prima coloană votivă pentru ciumă a Sfintei Treimi (Dreifaltigkeitssaule) din Banat, ridicată în spaţiu deschis după prototipul Vienei, a fost sfinţită la 23 noiembrie 1740 (Vlăsceanu, 2005, p. 30). Acest lucru a fost stabilit de comunitatea catolică a oraşului cu un an înainte, când într-un cadru ritual s-a făgăduit, că odată cu încetarea epidemiei se va construi monumentul unde vor avea loc procesiuni religioase anual, la 5 mai ca o ofrandă adusă Divinităţii, de cei care au scăpat cu viaţă din această grea încercare.

După modelul Timişoarei, unde a fost cel mai cunoscut şi elaborat monument, din Banat, la scurt timp oamenii înspăimântaţi au ridicat asemenea lucrări şi în alte comunităţi catolice din regiune, consacrându-le caracterul votiv al ciumei. Chiar dacă tipul primordial s-a păstrat, la următoarele monumente se constată, în funcţie de puterea economică a localităţii, o diversitate a reprezentărilor şi a gradului de rusticizare. În judeţul nostru, asemenea construcţii au fost ridicate în centrul Aradului, urmate de cele din Aradul Nou, Sânicolaul Mic, Neudorf, Sântana, Vinga, Zădăreni, Zăbrani. Nu toate mai există azi în forma de atunci. Unele au fost demolate, altele au fost mutate, restaurate, piesele originale fiind înlocuite cu replici.

În oraşul Arad, Coloana Sfintei Treimi, s-a edificat la solicitarea etnicilor germani de confesiune romano-catolică, exprimată încă din 1732, primul an al marii epidemii de ciumă. Un comitet desemnat atunci, după adunarea banilor, în 1745 a comandat lucrarea unui atelier specializat din Buda, pentru suma de 6.000 guldeni.

Complexul statuar de inspiraţie barocă, cu structură trilobată, după model vienez, a fost cioplit în gresie gălbuie, lucrarea fiind atribuită, de unii, lui Anton Horger, autorul unui monument similar din Budapesta (1691 – 1709). În cursul anului 1746, segmentele cioplite au fost transportate pe apă, până la Arad. unde, au fost montate, în centrul pieţei centrale, (azi Piaţa Avram Iancu) a Oraşului German, în faţa vechii primării. (Petri, 1985, p. 319). Ridicarea statuii pe acest loc a determinat şi schimbarea denumirii spaţiului urban, care a primit numele Piaţa Sfintei Treimi.

Descrierea monumentului se poate face azi doar cu aproximaţie, după imaginile picturale existente şi prin analogie cu monumentul similar din Aradul Nou ridicat după un secol (1855). În mod sigur însă, abaca obeliscului, decorată cu palmetă suprapusă peste rozetă, se continua cu o protuberanţă, alcătuită din volute şi incizii, ilustrând un nor, care susţinea elementele convenţionale ale Sfintei Treimi: doi bărbaţi cu vârste diferite, în poziţie aşezată, egali ca mărime. În stânga Isus Hristos, sprijinind crucea, iar în dreapta, la vârsta senectuţii Dumnezeu cel vechi de zile. Peste imaginea celor două personaje, care se înscrie într-un cerc imaginar, s-au ţinând cont de volume, într-o sferă, a fost montat pe un disc aurit format din raze, simbolul Duhului Sfânt, un porumbel cu aripile desfăcute într-un zbor descendent.

Sfinţirea sărbătorească a acestui complex statuar a avut loc în 1751, în prezenţa oficialităţilor oraşului şi a unui public numeros. Slujba religioasă a fost îndeplinită de către episcopul Cenadului, Franz Eugen Edler von Limburg. (Petri, 1985, p. 319). Atunci s-a statornicit obiceiul ca la opt zile după Rusalii, să se ţină sărbătoarea numită Duminica Aurită (Goldener Sonntag) sau Duminica Sfintei Treimi, când se mergea, conform promisiunii, în procesiune la acest monument.

La scurtă vreme au fost dăltuite, atât pe faţa nordică, respectiv cea sudică, inscripţii-cronostih, în limba latină, după cum urmează: Spre nord:„HanC VotIVae pIetatIs StatVaM eX sIgno honorIs ereXerVnt benefaCtores AraDIenses” adică, în traducere: „Această statuie votivă au fundat-o binefăcătorii arădeni, cu onoare, în semn de pietate”; respective spre sud: „Pro LVe eXstInCta VnI trInaeqVe DeItatI Vota AraDIenses DeVote soLVere”, ceea ce înseamnă: „După încetarea molimei, arădenii s-au achitat, în semn de legământ, faţă de Sfânta Treime Divină”. (Lakatos, vol. I, p. 135).

Intervenţiile ulterioare asupra acestei ofrande votive de pietate barocă (Petri, p. 319), au avut loc începând din anul 1776. (Lakatos, I, 138). După mai bine de o jumătate de secol, în 1818, monumentului i s-au adus modificări importante. Astfel, văduva Anna Novkin a suportat cheltuielile aferente lucrărilor de protejare a soclului trilobat, cu o împrejmuire octogonală formată din stâlpi din piatră legaţi între ei cu lanţuri metalice. În 1823, comerciantul Alexander Anninger a oferit un altar pictat în culori de ulei, lăcătuşul Johann Geml a montat şase sfeşnice, iar în anul 1825, spaţiul de protecţie a fost pietruit (Lakatos Otto, I, p.138), situaţie surprinsă în 1826 de pictorul Keller, care a ilustrat în 1826 ilustrând principala piaţă din Arad (azi Piaţa Avram Iancu). Se mai consemnează faptul că, în anul 1827, văduva Novkin a cheltuit din nou, 600 de florini, pentru înnoirea decorativă a lucrării. În jurul acestui monument, în perimetrul Pieţei Sfintei Treimi au avut loc la 17 august 1834, festivităţile prilejuite de înmânarea de către baronul Orczy Lorincz, primarului Heim Domokoş a Diplomei de Oraş Liber Regesc.

În 1853, se pare, a avut loc o ultimă renovare înainte de mutarea statuii în Cimitirul Vechi al oraşului. Inscripţia dăltuită atunci, în limba latină, era următoarea: Hi tres unum. Renov. 1853 adică: Aceştia trei sunt unu. Renovat 1853 (Lakatos, I, 135).

Ultimul preşedinte al Comitetului Statuii, menţionat în anul 1881, a fost meşterul sticlar Johann Jamnitzky (Lakatoş, I, 139).

Spre sfârşitul secolului, în 1882, datorită unor importante sistematizări ale oraşului şi noii configuraţii politice determinate de regimul dualist Austro-Ungar, monumentul a fost demontat şi transportat în vechiul cimitir al Aradului, azi Complexul Comercial „Kaufland” şi străzile din preajmă.

Cauzele demolării se regăsesc atât în aspectul ruinat al monumentului, cât şi în conjunctura politică a perioadei respective.

Începerea lucrărilor la noua clădire a teatrului, în 1872, urmată de inaugurarea acestei instituţii după doi ani nu era de natură să perturbe existenţa statuii. Nici mutarea centrului administrativ al municipiului, prin construirea în 1876 a noii primării nu trebuia să afecteze rămânerea în continuare pe acel loc a monumentului. A contat desigur, stadiul avansat de uzură şi degradare, în care a ajuns, construcţia, un monument ieftin, cu elementele artistice de mare simplitate, care nu mai merita să fie reparat şi expus în centrul unui oraş prelucrat urbanistic şi împodobit cu noile clădiri monumentale ale Pieţei şi noului Bulevard. Din punct de vedere politic se avea în vedere şi faptul că statuia a rămas o expresie a vechii autorităţi imperiale înainte de dualism. Autorităţile locale cât şi cetăţenii oraşului, susţinuţi de primarul Atzel Peter, opinau deschis pentru ridicarea pe aceste suprafeţe bordate cu faţadele Teatrului Municipal a două noi monumente. Pe de o parte, încă din 1867, a fost lansată colecta publică pentru ridicarea unui Memorial pentru cei 13 Generali, Martiri ai Revoluţiei maghiare de la 1848. Această acţiune realizată în parte la 6 octombrie 1890 prin dezvelirea ansamblului statuar Memorialul Martirilor sau Libertatea (autor Zala Gyorgy), în spaţiul ce purta deja un nou nume, Piaţa Libertăţii (azi Piaţa Avram Iancu), a fost finalizată în 1903 cu cel de al doilea proiect, noua şi moderna statuie a Sfintei Treimi (autor Rona Joszef) în faţa Teatrului Clasic Ioan Slavici.

Vechile relicve ale monumentului, au dispărut fără urmă. Ultimul semnal se cunoaşte, prin decizia Comisiei de Supraveghere a Palatului Cultural din 15 iunie 1925, care luând în discuţie situaţia pieselor din monumentul votiv al Sfintei Treimi, ridicat odinioară de locuitorii oraşului pe Piaţa Avram Iancu, în amintirea ciumei ce a decimat oraşul în 1739, a hotărât ca piesele existente în Cimitirul vechi, să fie transportate în subteranul Palatului Cultural, în aşa numitul lapidarium, ce se va amenaja în subteranul edificiului (AN Arad, PMA D 16/1925, Fila 18,19). Deoarece, acest lucru nu a fost îndeplinit, primarul municipiului, a intervenit energic în 1926, emiţând în acest sens, serviciilor de specialitate ale instituţiei, o nouă decizie.(AN Arad, PMA D. 16/1926, fila, 82). După care s-a aşternut tăcerea...

logo

Piaţa Sfintei Treimi (Avram Iancu) 1828

 

Bibliografie: Alpatov M.V., Istoria artei I, Bucureşti, 1966; Alpatov M.V., Rubliov, Bucureşti, 1972; ***Arhivele Naţionale Arad, Fond Primăria Municipiului Arad, Acte administrative, 1921-1924; Arnheim Rudolf, Forţa centrului vizual, Bucureşti, 1995; ***Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, 1993; Cernovodeanu Paul, Binder Paul, Cavalerii apocalipsului, Silex 1993; Creţia Petru, Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea Cântărilor, Bucureşti, 1955; Douglas J.D. Dicţionar biblic, Oradea, 1995; Goff Jacques, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, 1970; Hazan Fernand, Istoria ilustrată a picturii, Bucureşti, 1969; Lakatos Otto, Arad tortenete, I, 1881; Lanevschi Gheorghe, Un monument din secolul al XVIII-lea dispărut: Primăria veche a Aradului, în Museum Arad, Studii şi comunicări III, Arad, 1996; Petri, Anton Petre, Heimatbuch der Martgemeinde Neuarad im Banat, 1985; Stoica Nicolae de Haţeg, Cronica Banatului, 1683-1827; Szőllőssy Károly, A szentháromság szobor története, Arad, 1883; Teleguţ, Mircea, Epidemia de ciumă de la Timişoara, în volumul Mitropolia Banatului XXXI, nr. 10-12, Timişoara, 1981; Truţă Horia, Demşea Dan, Monumente de for public, însemne memoriale, construcţii decorative şi parcuri din judeţul Arad, Arad, 2007; Vlăsceanu Mihaela, Sculptura barocă monumentală din Banat, în Muzeul Banatului, Analele Banatului. Artă., vol IV, 2002; Vlăsceanu, Mihaela Sculptura barocă în Banat, Timişoara, 2005.