LECTURI PARALELE

Zorin Diaconescu

scriitor, jurnalist, Bistriţa

Capacitatea de a fabula şi scopul în sine*

Trăim într-o eră în care nu mai ştim dacă realitatea se inspiră din distopii sau invers, dacă ficţiunea este cea mai crâncenă realitate sau realitatea ar trebui premiată pentru cea mai originală ficţiune. Recentul roman al lui Vasile Dragomir, Zeghea, ne trimite deloc întâmplător înapoi în anii '80 din secolul trecut, dar poate la fel de bine să descrie un viitor nu foarte îndepărtat, o lume în care detenţia, mai exact starea de detenţie încetează să fie ceva accidental şi devine, apăsător şi descurajant, normală.

Mark Twain făcuse cu aproape două secole înaintea autorului român o descoperire similară: gardul impresionant care înconjoară ospiciul nu este neapărat destinat bolnavilor internaţi, pentru a-i împiedica să iasă, ci mai degrabă se adresează celor din afară, liniştindu-i că ei sunt normali.

Textul lui Vasile Dragomir nu vorbeşte despre normalitate, ci despre libertate, în lumea în care aceasta este tratată de autorităţi ca un moft, în care liberi sunt doar cei cu adevărat puternici, iar puterea nu se găseşte în funcţii sau grade, ci în imaginaţie, în „inventarea cuvintelor lungi” de dragul invenţiei, în „tunsul mieilor” – parabolă a crimelor gratuite comise cu atrocitate liniştită, calmă sau în „revelionul hoţilor” – care se „ţine de trei sfinţi, Vasile, Grigore şi Ioan, după revelionul ospătarilor”, întărind, dacă mai era cazul, statutul profesiei de puşcăriaş, la care te poate obliga societatea, fără voia ta, fiindcă nici ospătarul nu vrut neapărat să ajungă ospătar, după cum nici miliţianul nu a ales să fie miliţian, mai degrabă au şi am fost aleşi cu toţii de un destin de care nu ne scapă decât rescrierea cuvintelor într-un şi mai nou Testament.

Vasile Dragomir nu-şi lasă personajele să se joace doar cu cuvintele lungi, el abordează lexicul cu sârg, cu răbdare, are destul timp pe care îl petrece în „marile arhive”, el rescrie întreg dicţionarul de nevoie, cel existent nu mai corespunde într-o lume care a trădat cuvintele devenite astfel lipsite de sens.

Trecute prin filiera „întâmplărilor ciudate” (în treacăt fie spus, toată viaţa noastră devine o întâmplare ciudată din clipa în care îl ascultăm pe Vasile Dragomir) – cuvintele sunt înzestrate cu sensuri noi, graţie universului penitenciar, singurul real fiindcă este o lume în care oamenii încetează să se mai prefacă, poate nu de tot, dar sunt oricum mai puţin perverşi decât ceilalţi, din lumea de dincolo de gardieni, trăiesc mai aproape de adevăr, ei ştiu că sunt condamnaţi în timp ce restul societăţii se amăgeşte, oamenii din afara închisorilor crezând că sunt liberi.

Adevărata libertate fiind ceva relativ, o stare de spirit, ea nu mai este condiţionată social şi defineşte poate cel mai bine un privilegiu al creatorului, al evadatului din mizeria imaginaţiei cotidiene, mai exact a non-imaginaţiei mediei statistice.

Pe măsură ce gândirea independentă, creativă şi sentimentele nepervertite mor, se transformă în melasă, într-un mediu comun al vidului ideatic, al pustiului sufletesc, măruntele insule de imaginaţie, invenţiile care se consumă mai ales în plan verbal sunt insule de salvare individuală şi relativă pe un Titanic care se scufundă împreună cu toată lumea de la bord, nimeni nu scapă, însă nu este totuna dacă eşti cu sufletul împăcat sau nu, în clipa în care te înghite neantul.

Distopia lui Vasile Dragomir este atotcuprinzătoare, ea nu se petrece într-un oraş care are printre clădirile sale de utilitate publică şi un penitenciar, ci într-o puşcărie care este până la urmă cel mai de nădejde sprijin al oraşului, până la un punct chiar raţiunea sa de a exista. Nu e de mirare că de fapt oraşul este condus din interiorul penitenciarului, o viziune care nu mai admite reinterpretări, aşa cum ele sunt posibile la orice cod de conduită, care, fiind un set abstract de concepte, permite nuanţe în funcţie de interpretarea lui.

Aici codul a devenit ceva personal, puşcăria nu mai este o instituţie ci o fiinţă, un organism colectiv, o arcă a ultimei speranţe într-o lume bolnavă în care nu mai ai altă cale să supravieţuieşti decât să-i încalci legile pentru a-ţi păstra condiţia umană.

Romanul lui Vasile Dragomir poate fi citit pe mai multe nivele, este o lectură deschisă alegerilor pe care le va face cititorul, el poate opta pentru un roman picaresc, în care universul concentraţionar devine tărâmul unor fapte si aventuri cavalereşti, cu actori care aparţin unei elite sui generis, o elită penală dar nicidecum stupidă, o elită care trăieşte fără răutate, care priveşte lumea cu ironie, care se distanţează de judecăţile banale ale cotidianului reinventându-şi universul după constrângerile celulei, care din limite impuse devin surse de noi şi nebănuite privilegii, lumea din spatele gratiilor fiind la fel de stratificată şi de complexă cum este şi cea din exterior, dar unde trăirile sunt mult mai intense fiindcă ele nu se pierd în cenuşiul vieţilor obscure în care nu se întâmplă nimic, o persoană care a trecut prin furcile caudine ale justiţie şi executa o condamnare nu mai este un anonim, are deja o istorie proprie şi a descoperit cu sau fără voie capacitatea de a fabula.

Fabulaţia este esenţială pentru contracararea privării de libertate civică, este un paradox pe care autorul îl exploatează: şi deţinutul are drepturi, deci este posibil să speculăm, ajungând la o constituţie a deţinuţilor şi la o republică corespunzătoare, în care miliţienii nu au întotdeauna iniţiativa, dimpotrivă, ei sunt doar un accesoriu al acestei lumi paralele aşa cum sunt o anexă o societăţii dincolo de poarta închisorii, unde le încetează jurisdicţia.

Cartea poate fi citită şi ca un exerciţiu stilistic, Vasile Dragomir fiind cunoscut pentru preocuparea sa de o viaţă în vederea rafinării expresiei, elaborarea unui stil care apropie proza de arta dramatică, gen literar în care autorul şi-a încercat în repetate rânduri şi cu mult succes uneltele.

Pentru un amator de literatură comparată nu este lipsită de surprize o comparaţie cu Iliada, cu aşteptarea victoriei în faţa zidurilor Troiei, sau cu celebrul roman al lui Joseph Heller, Catch 22 (Clauza 22), în care nişte militari americani staţionaţi în baza de la Pianosa, din sudul Siciliei, fac orice în aşteptarea sfârşitului conflagraţiei. Dacă eroii din Iliada sunt patetici, cei din romanele citate mai sus sunt evident ironici, ei ştiu prea bine că viaţa nu are sens, deci nici penitenciarul sau războiul nu au de unde să dobândească vreun sens, existenţa înseamnă doar trăire şi nu vieţuire cu un scop, absenţa acestuia din urmă transformând profund esenţa acelor fapte care tindeau să devină eroice pentru a sfârşi într-o interminabilă parodie.

*Vasile Dragomir, Zeghea, Editura Charmides, 2017