LECTURI PARALELE
Ionel Bota
Fanta destinului. Ironia sub narcoză sau despre visul sinelui în poezia lui Constantin Butunoi*
Poezia e, mai ales, traversare, oameni, vârste, lumi îţi îndrituiesc convertirile şi reconvertirile între iconoclastiile temporalului. Durata, durabilul, consacră un triumf sigur, al ieşirii din labirintul interogativului. Cel mai bine se observă astfel de „transmutaţii” la poeţii care-şi antologhează opera. Nu e chiar alternativa aceea letală pe care o clamează, nu întotdeauna justificat, vocile unor comentatori, dar speranţa dă mereu prospeţime, creează în mentalul artistului provocările acelea devoratoare, savorile unui imaginar aşezat în perimetrul unei evoluţii din care poţi culege lucrurile bune şi poţi evalua sintagmatic axiologii şi noi promisiuni. Cartea poemelor alese încununează o selecţie severă, dar binevenită la ceasul acestei maturităţi depline pentru un autor a cărui lirică n-a rămas nesemnalată cu fiecare apariţie.
Decantările, astfel regizate de autor, dau seamă despre o poezie al cărui paviment, am numit astfel metafora discursivului vizual, e la el acasă, încă de la volumul anului 1996. Atunci, Iubirea şi marea, carte nuanţând tema existenţialului pliată pe reverii ale fiinţei ambiguizărilor şi ale marilor nedumeriri, aşeza în redistribuiri de imagism reiterări ale fantei destinului, evocată în nişa tragică a poeţilor cu mesajul cantonat în acelaşi interogativ al condiţionalului. Nu era experimentalism (titlul cărţii e şi titlul primului ciclu al antologiei pe care o discutăm acum), cât exprimarea nevoii de a îngloba semantica mării („bolnavi de nostalgie/ intimii mării/ vin şi pleacă/ adevărata dramă/o trăieşte numai marea/ ochiul ei veşnic înlăcrimat/ i-a făcut apa sărată”), de a inserta expoziţia sufletului pur, deschis geometriilor lumii, discursului universului. Planul nu e unul nicidecum reducţionist, iar un alt bilanţ de etapă, echivalând cu a doua secţiune din antologie, Poeme într-un fel, titlul volumului din 1997, indică un jemanfişism obiectualizat, eul se presupune pe sine un „I victim” măsurabil la nivelul sugestiilor despre o realitate promisă, nu una a concretului („ar fi culmea/ca eu mai marele iadului/să bat la poarta raiului/din lipsă de spaţiu”), numai că în secţiunea a treia, după volumul din 1998, Poeme despre trecerea timpului, acelaşi eu e un mărturisitor al întremărilor fiinţei după degringolada stenică dintr-un cotidian corupt de impresiv, de inventarele unei iubiri-nostalgie. Dorul e o canţonetă neterminată, aşteptarea fiind marele, unicul generic, de aceea estropierea ţine sub narcoză ironia, nu-i dă drumul să zburde peste tot: „iubirea noastră pleacă într-o călătorie/are la dispoziţie/un vapor cu echipaj cu tot/căpitanul într-o impecabilă ţinută/ i-a făcut o primire pentru care/ar fi invidiat-o şi regina elisabeta/ încet ca o părere vasul s-a desprins de ţărm/ şi tot ca o părere s-a făcut nevăzut/ iubirea noastră a plecat într-o călătorie/ într-o călătorie fabuloasă peste mări şi ţări/vremea trece ne întâlnim tot mai rar/ nu sunt motive de îngrijorare/ iubirea noastră-i plecată doar în călătorie/cum o ştim nebunatică/ ar fi în stare să ia minţile fercheşului căpitan/ atunci cine va mai aduce vaporul la liman” (iubirea noastră, p. 55).
Oază de graţios, toastând pentru bucuriile fiinţei, dar extrem de reflexivă, în secţiunea preluând titlul cărţii Rânduri albe şi negre (1999), cu o bine dozată filosofie a elementarului care ţine-n priză constantă cinismul ochiului atotveghetor-tragic al bufniţei şi voluptatea aferentă „interpretului” vieţii, al dragostei, al surescitărilor eului faţă cu „povestea lumii”, în secţiunea Partida, după cartea anului 2003, poezia lui Constantin Butunoi are destule vulnerabilităţi, dar supremaţia cuvântului, bine intuită de autorul nostru, elimină pericolul stereotipiilor. Discursul evocă şi alegeri ale eului, un eu conexiv, legat de melanjul arhetipal generat din teme şi motive, semne şi un emblematic previzibil, ca un cuptor cu microunde ivit brusc în tihna bucătăriei rustice. Profunzimea mesajului nu scapă autorului, departe de clişeul facil, dar foarte personal în propria sa distopică, pînă la urmă, fantezie. Nu ficţiune, aşadar, aparenţă şi ludic.
Un imagism desperecheat de opulenţele sensibilului discurs despre o realitate traumatizată (aşa s-ar defini poezia din Poeme scrise-n fugă, 2014 şi Şantierul, 2015, titlurile altor cicluri-secţiuni ale prezentei antologii) exprimă un cult al rădăcinilor, ultragiat doar de inocenţele artistului pelerin, abrutizează monstrul realităţii, descoperă unghiuri de fugă. Poezia aceasta descifrează la un mod non-conformist şi foarte curios antamat filosofemelor poemului tranzitivul, cum o arată ultima secţiune, Inedite, refluxul existenţialului, adeverirea inversată, prin visul sinelui contaminat de fervorile clipei, într-o viziune secătuită de ornamentaţii auratice. Ba chiar, ca să mă repet şi eu, tragică: „în orice terapie/ ca să te faci bine/nu trebuie supărată boala/ e ca şi când ai avea/ de trecut o punte/se ştie cu cine/ trebuie să te faci frate/ fă-i curte/acordă-i importanţă/ fă-o să creadă/ că înghiţi medicamente/ cu nemiluita/şi mergi la doctor/de dragul ei/arată-te îndrăgostit/declară-i că nu mai poţi fără ea/ fă tot ce-ţi stă-n putinţă s-o îmbunezi/ şi dacă se iveşte ocazia fă-i tu felul/ până nu-ţi rupe ea gâtul” (terapie, p. 158
Fiind un frondeur mai blând în ce priveşte atributul spontaneităţilor vindicative din poeme ale colegilor de promoţie, Constantin Butunoi lasă impresia că senzorii afectivi sunt la cota maximă a utilizării lor în vreme ce suspensia tragică e una rizomatică, de la carte la carte, evidenţiind un autor de potenţial. Structuri denotative, textele antologiei nu arată nicidecum o stare de provizorat, aceea care încurcă multe din proiectele confraţilor, în toate etapele de apariţie ale volumelor iar fascinaţia insolitului rămâne în continuare prilejul unei bune şi utile apropieri de această poezie.
* Constantin Butunoi, Cartea poemelor alese, Editura Eurostampa, Timişoara, 2018, 182 p.