LECTURI PARALELE
Carmen Neamţu
eseisă, Arad
Salvarea prin re-citire*
O cronică de ziar/revistă este atât de efemeră. Pagina de presă trăieşte o viaţă de fluture. De aceea, scriitorii (şi nu numai) care cochetează cu jurnalismul, îşi adună articolele publicate în varii periodice în volume de sine stătătoare. Iată şi cartea de faţă, Copac în cetate, semnată de Simona Graţia Dima. Volumul recuperează analize, recenzii, cronici literare publicate în presa culturală postdecembristă (am recunoscut câteva publicate în „Ziarul de duminică” sau „Revista 22”).
Scriitorii prezentaţi (români şi nu numai) sunt priviţi atent de autoare, urmărindu-se timbrul, tonul, nota distinctivă a fiecăruia, în analize argumentate. Sunt comentate cărţi importante apărute la noi despre: Emil Cioran, Mihai Eminescu, S. Damian, Petre Culianu, George Bacovia, Gh. Grigurcu, Ion Pop, Gabriel Chifu, H.Y.Stahl, N. Mavrocordat, Athanasis Hristopoulos, B. Franklin, Henry Adams, Michel Leiris, T.S. Eliot etc. Cărţi valoroase, stimulatoare. Volumul poate fi util studenţilor/ cercetătorilor filologi. Pentru rigoarea documentării, sursa primă a apariţiei textelor precum şi trecerea clară, la finalul articolelor, a cărţii analizate (cu editură şi an de apariţie) se impuneau. Mai ales că volumul apare la o editură ştiinţifică, a Academiei Române.
Autoarea analizează cărţile unor exe geţi, cu mult curaj, exprimându-şi dezin volt şi aplicat propriul punct de vedere. De pildă, referindu-se la „romanul” vieţii lui Mihai Eminescu, realizat de Cătălin Cioabă, nu pregetă să afirme că acesta nu reuşeşte să se sustragă ispitei de a cădea pradă „terorii mitizante”. Are o privire de ansamblu asupra „cazului”, venind cu argumente din articole şi cărţi scrise de T.S. Eliot, S. Damian, Mircea Bârsilă. Aplică metoda comparatistă, cum o face mai peste tot în volum: „Un Novalis, un Nietzsche doborâţi de boală, fie şi una psihică, nu nasc imboldul de a ascunde maladia fatală, de a masca, răstălmăci sau transfera, prin procese de intenţie, altora. Este, aici, vorba de necesara distincţie între eul empiric şi cel intelectual, evidenţiată încă de Schopenhauer. A o putea opera dă seamă de maturitatea sau imaturitatea unei naţii” (p.15). Referitor la influenţa filosofiei indice asupra poetului, prilej de analiză a unei cărţi semnată de Amita Bhose, autoarea precizează că filosofia a fost preluată de poet „ca rezervor de lirism şi cu o totală dezinvoltură în planul strict teoretic” (p. 47). Şi acest comentariu critic dovedeşte o cunoaştere a subiectului, invocând în acelaşi timp argumente/contraargumente din alţi eminescologi/critici literari: George Munteanu, Rosa del Conte, Sergiu Al. George, Al. Piru.
Simona-Grazia Dima pare interesată de „cazul” Culianu, analizând două cărţi despre opera şi destinul acestuia, semnate de Horia Roman Patapievici şi de Petru Culianu însuşi, împreună cu logodnica sa, Hillary S. Wiesner. Prima carte, de referinţă, este recunoscută ca fiind o sinteză valoroasă a gândirii lui P. Culianu. Romanul scris de cei doi este socotit „o profesiune de credinţă, fiind învestit cu o puternică emoţie, lesne întrezărită prin perdeaua erudiţiei, a miturilor invocate, a luxurianţei ficţionale” (p.260). Şi în aceste două analize se fac referiri la ce s-a scris în materie: Mircea Eliade, Ştefan Borbely, Andrei Oişteanu, Silvia Chiţimia, Ted Anton.
În viziunea autoarei, pe George Bacovia, unul dintre poeţii ei preferaţi, îl caracterizează „curajul de a fi singur”. Poetul nu este însă un mizantrop: „Mai degrabă, continuă să fie demiurgul, fie şi unul damnat, creatorul încă plin de forţa de a face non-evenimentul să pară un eveniment, şi încă unul plin de sens” (pp. 73-74). În altă parte este comentat volumul de versuri Casa scărilor al lui Ion Pop, cunoscutul poet, critic şi istoric literar clujean. Nota dominantă a liricii sale ar fi „emoţia, de o intensitate hieratică şi incandescentă, dar solidă ca stânca, proprie experienţei poetice traversate acum” (p. 83). Cât despre poetica lui Gabriel Chifu, mai presus de încadrarea sa în neomodernismul cu tente neoromantice, este de punctat „flexibilitatea discursului, bogăţia ideatică şi imagistică, privilegiind, adesea, alegoria ori simbolul (dinadins voalate!)” (pp. 90-91).
Din partea a doua a cărţii am reţinut paginile dedicate poemelor şi eseurilor unuia dintre întemeietorii de seamă ai poeticii moderniste. Mai precis, ideilor despre literatură ale lui T.S. Eliot. La întrebarea dacă opiniile şi analizele poetului mai pot oferi sugestii literaţilor de astăzi, autoare răspunde afirmativ. Cât despre „loviturile sale critice”, Simona-Grazia Dima conchide că T.S. Eliot se aseamănă „unui prădător oceanic aflat la mare adâncime, unde administrează muşcături letale” (p. 49). Referindu-se apoi la acest excepţional poet american, afirmă că „mânuieşte aluzia, în poezie, cu o extraordinară nonşalanţă, el determină cotidianul, umilul să coexiste cu grandiosul şi măreţul, chemând în jurul creaţiei sale, simbolic, întreaga umanitate, în stare, potenţial, să devină un furnizor perpetuu de complicităţi textuale, până la a face din poezie un strălucitor tăiş de sabie. Jocul de sclipiri, de enunţuri apodictice ţine cititorul în suspans, cu suflul tăiat, în aşteptarea unei lovituri de teatru, a unei dezvăluiri care să schimbe lumea, deşi, finalmente, nu se întâmplă nimic decât poezia, topită în „pacea mai presus de înţelegere”. Dar această aşteptare (...) este esenţa, pururi deambulatorie a parcursului poetic...” (p. 169).
Despre scrisul poetei şi eseistei se pronunţă, pe clapetele volumului, Mircea Martin: „Practicând o critică aplicată la obiect, argumentativă, flexibilă, ce se foloseşte de citate în mod convingător, Simona-Grazia Dima reuşeşte să spună, în acest volum consistent, lucruri noi, ce decurg din însăşi seriozitatea lecturii sale critice şi din capacitatea admirabilă de a se plia, de la un caz la altul, pe mesajele diverse şi complexe ala textelor.” Urmează Cornel Ungureanu, care afirmă că eseista „scrie cu nerv, cu eleganţă, cu inteligenţă despre autori pereni, citabili, într-o carte vie, semnificativă pentru înţelesurile literaturii.” Ce-ar mai fi de adăugat? Poate o explicaţie a titlului. Copacul din cetate îl vizează pe scriitorul şi deopotrivă pe comentatorul de literatură care îşi aşteaptă cititorii.
* Simona-Graţia Dima, Copac în cetate. Eseuri şi comentarii criticeEditura Academiei Române, Bucureşti, 2017, 275 p.