logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

 

 

Celule, clanuri & câini sau terapia prin cuvinte*

 

logoNu-mi scapă nimic din ce scrie Lucian Dan Teodorovici, pentru că este unul dintre prozatorii contemporani care mi-a atras atenţia de la primul său roman, „Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi”, publicat în 1999. Apoi, pentru că s-a născut în ţinutul bucovinean unde se află şi originile mele, la Rădăuţi (Am aici două verişoare, o nepoată şi un strănepot). De data aceasta, rezist ispitei de a păstra ce-i bun doar pentru mine şi scriu despre a şaptea carte* semnată de autor. (Celelalte sunt romanele Circul nostru vă prezintă, Celelalte poveşti de dragoste şi Matei Brunul, volumul de povestiri Atunci i-am ars două palme şi volumul de dramaturgie Unu + unu (+ unu...)).

Romanul e un manual de supravieţuire prin scris, sugerat de o pancartă aruncată straniu şi misterios printre gunoaie („Writing is the only way of life”), de o discuţie cu un prieten scriitor care a trecut, la rândul lui, printr-o situaţie limită. Un roman autobiografic construit pe „obsesii, bucurii, temeri şi speranţe” (p. 186). Un fel de bildungsroman, chiar dacă formarea se produce în numai câteva luni şi chiar dacă vine abia după 40 de ani. „O carte despre faptul că scriu o carte”, spune autorul într-un loc. De altfel, el intervine mereu, anulând distincţia dintre autor şi narator: „... intru destul de mult în mintea naratorului şi mă plasez în mijlocul situaţiilor, pentru că e nevoie să fii în interior spre a putea comunica aşa cum se cuvine” (p. 10). Mai departe, face referiri la structura cărţii pe care o concepe ca un fel de jurnal, căruia îi lipseşte componenta temporală, urmat de o poveste din trecutul recent, din perioada de trei săptămâni, petrecută la Cluj. Boala dracului este convertită astfel într-un „simplu cadou literar oferit de cineva cu „C” mare” (p. 157). Fără îndoială, autorul e stăpân pe regulile naratologiei, la p.18 îl aminteşte şi pe unul dintre maeştri ei, pe Tzvetan Todorov.

Subiectul real al romanului nu e doar boala. E aici un joc „al distanţelor, al strategiilor de eschivă”, despre care vorbeşte O. Nimigean pe coperta a patra a cărţii. Unele fraze devin un fel de madlenă care readuce în amintire poveşti de familie, din copilărie şi adolescenţă. Din ele se desprinde, în primul rând, mama. O femeie raţională care, atunci când s-a îmbolnăvit, s-a dus la mănăstire şi a ascultat sfatul unui părinte. El i-a comunicat că, dacă va accepta intervenţia chirurgicală, va muri. Cu alte cuvinte, ca majoritatea oamenilor atinşi de o boală incurabilă, a devenit atentă la semne exterioare, acordându-le un înţeles supranatural, mistic. În această privinţă, naratorul face distincţie între prostia „inocentă” şi cea care se manifestă prin convingeri ferme, susţinute însă prin argumente puerile, referitoare la cancerul care trece de la sine, vindecat cu ceaiuri şi alte leacuri băbeşti. Idei tâmpe, propagate de oameni „mărunţi”, demni de personajele lui Sławomir Mrożek ori Danil Harms.

Fenomenul A.B. ar fi o acţiune de marketing, cu scop financiar, pentru „un profit, extras meschin din nevoia de credinţă a oamenilor” (p. 165).Cât despre iconiţele cu Arsenie Boca, acestora le găseşte o corespondenţă cu bancnota de o sută de dolari găsită în copilărie, marcată cu înscrisul „specimen”. Adică, servind drept model pentru recunoaşterea unor bani din altă ţară. În sfârşit, nu poţi să te raportezi decât superficial la minunile călugărului, acestea fiind descrise inept şi caraghios în textele de pe Internet sau prin broşuri bisericeşti. Mai degrabă, autorul crede în jocul de tip „Clash of Clans” care a contribuit la sănătatea sa mintală când a fost cu bunica în spital, la liniştea din spitalul clujean şi de atunci încoace. Acesta ar fi echivalentul jocului cu chibrituri din copilărie, cu ajutorul cărora crea poveşti de luptă. Jocul de pe net devine un prilej de a glosa pe marginea vieţii pe chat şi a vieţii reale. Eşti atras de joc, căci poţi trăi două vieţi în acelaşi timp (Ca scriitorul care îşi creează iluzia unei vieţi paralele). Două vieţi care nu se ating, nu se întrepătrund. De aceea, întâlnirea cu doi jucători va deveni inconfortabilă şi fără repetiţii.

Cartea evocă amintiri dintr-o copilărie petrecută în casa bunicilor, capabili de un adevărat „spectacol de vocabular”. Bunicul spune poveşti cu rime alcătuite din cuvinte normale şi din altele inventate, atât de caraghioase, încât stârnesc râsul. Bunica e serioasă, dar inventivă când foloseşte cuvinte improvizate într-un joc-superstiţie care devine o incantaţie pentru vindecarea bolilor copilăriei. Nu-i de mirare că ea a câştigat afecţiunea naratorului care, la aflarea diagnosticului crunt, are o reacţie atipică: „Ce bine că a murit bunica!”. Ea, care şi-a pierdut soţul şi copiii, trăind până la sfârşit cu durere în suflet, n-ar fi putut suporta şi această încercare. Oglinda de pe peretele bucătăriei de vară a bunicilor devine în carte un laitmotiv. În ea, copilul îşi vede aluniţa, se revede apoi adolescent şi în cele din urmă îşi redescoperă chipul după operaţie.

„Actorul” principal al romanului este naratorul însuşi. Un om care acceptă, în situaţia în care se află, un „strop de misticism” dar citeşte şi „Un diavol în paradis”, cartea lui Henry Miller. Căruia îi place atât de mult un fragment din filmul iranian Ta'm e guilass încât ar vrea să-l poată plasa într-o carte. Fragmentul relevă apetenţa autorului pentru lucrurile simple, dar capabile să schimbe până şi un destin asumat. Autor care amestecă realitatea cu amintiri din romanele citite, de pildă cu copilul Oleg şi bătrânul din romanul scris de Vladimir Sorokin. În alte pasaje, povesteşte episoade din serialele Family Guy şi South Park. Alteori, trece în regim oniric, povestind visul cu Thomas Hodgkin, vis în legătură cu montarea piesei Unu + unu (+ unu...) la Teatrul Naţional din Iaşi, spectacol regizat de autorul însuşi. Cel care are plăcerea orgolioasă de a căuta să iasă învingător din orice discuţie, dar nu-i reuşeşte cu oricine (De pildă, discuţia din salon cu o martoră a lui Iehova). În insomnii, are idei, cum ar fi inventarea unei aplicaţii care să comprime timpul pentru utilizatori.

Deşi într-o situaţie limită, protagonistul este atent la ce se întâmplă în jur. La „visul american” şi la „visul european” dovedind că a studiat cartea lui Jeremy Rifkin. Îşi exprimă poziţia faţă de „political correctness”. Este la curent cu alegerile din America şi Basarabia, urmăreşte la noi convocarea noului Parlament de către Preşedinte. Este revoltat de atentatele din lume şi înţelege că, în raport cu zilele negre ale atentatelor, zilele bolii devin „oarecare, mici şi golite de dramatism”. Pe un ton grav, recunoaşte că „scrisul nu prea mai face faţă concurenţei vorbelor în lumea de azi” (p. 102). Concluzie mai îngrijorătoare decât supărările de moment. Trăieşte un sentiment de neputinţă când, în ţară, e nevoit să stea cinci ore în avion pe pistă la Bucureşti, să aterizeze la Timişoara în loc de Cluj şi să ajungă la destinaţie cu autocarul, prin hârtoapele de pe drumurile noastre, să plece dintr-un restaurant fără să mănânce, dar plătind comanda, să cunoască Aeroportul Internaţional din Bacău, în realitate o casă mai mare. Un cititor neobosit, printre altele, de jurnale, în care descoperă că scriitorii trăiesc livresc, cu citate sau idei aparţinând altor gânditori.

Celelalte personaje sunt pacienţii, medicii şi asistentele. În prezentarea pacienţilor, se face abstracţie de semnele bolii, se remarcă doar felul lor de a fi ca oameni. Cel mai interesant este pacientul care nu poate vorbi, căci i s-a extirpat laringele. În legătură cu el, apar două poveşti/variante, una reală şi o ficţiune. Pendularea aceasta între realitate şi fiction dă farmec cărţii. Medicii şi asistentele (cu excepţia câtorva de la Iaşi) şi Oana sunt tipuri de oameni de treabă. „Prietena noastră de la Cluj” şi-a luat concediu pentru a le fi alături, a adunat informaţii despre boală pentru a putea răspunde la orice întrebare, la rugămintea ei medicul a acceptat o operaţie neprogramată, a vorbit cu alţi medici din oraş, l-a vizitat în fiecare zi la spital, zâmbind încurajator, a stat în frig, în parcul spitalului, să poată sta împreună de vorbă, l-a găzduit după şedinţele de chimioterapie. În carte apar, de asemenea, fratele Adrian şi cumnata Aliona, Ciama, partenerul Oanei. Cei doi fii, Alin şi Alex, studenţi în anul al doilea la medicină, cât şi soţia Adela. Căreia, recunoaşte, i-a făcut o nedreptate („i-am oferit doar un rol de personaj însoţitor, vag, menit parcă să-mi deschidă subiecte şi-atât, deşi oricine-şi poate închipui cât de aproape mi-a fost şi îmi este, în realitate, de-a lungul întregii poveşti personale.”) şi concluzionează: „Nu m-am priceput niciodată să-mi aduc în cărţi oamenii apropiaţi” (p. 246). În fine, cei doi motani, Şarli şi Silvestru, capabili să pună întrebări şi să susţină o conversaţie. Până la Siegfried, motanul care scrie din romanul Zilele regelui de Filip Florian, n-ar mai fi decât un pas.

Am reţinut fraza de început a romanului: „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (p. 5). Fraza din final: „Dar nu ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce gândeşti contează cu adevărat pe lumea asta” (p. 260). Şi titlul cărţii, care te pune pe gânduri. Al cărui înţeles/ tâlc îl prinzi în cele din urmă. Cu condiţia să citeşti cartea, ceea ce recomand fără ezitare.

 

* Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017