logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ACCENT LIRIC

 

Vasile Dan

poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

 

 

O rezonanţă *

 

logoAna Pop Sîrbu a debutat în revista, devenită mit literar, „Echinox” (nr. 1-2 din 1970). Destinul poetic al ei s-a dovedit a fi unul atipic. A debutat, cu volum, tîrziu (în 1984, la „Facla”, cu Îngerul din zid), apoi a urmat o perioadă lungă în care autoarea a dispărut pur şi simplu din peisaj. Pînă în 2011, cînd îi apare volumul de versuri „Exod interior”. Poeta a început, ieşind din adormire literară, o cursă contracronometru pentru recuperarea timpului trecut. Deşi părea imposibil demersul, în mare măsură i-a reuşit. Azi, Ana Pop Sîrbu este unul dintre numele cele mai frecvent întîlnite în media culturale, scrisă sau electronică.

Sîntem în faţa unei poete intacte stilistic şi ideatic cu cea din anii săi de debut. Formula de poezie de atunci, de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul celor '80, e una şi aceeaşi cu cea de astăzi, cu o amprentă ce s-a dovedit autentică, viabilă: o descătuşare a limbii în expresie, în primul rînd, după decenii de anchilozare a ei în „limba de lemn”, o descătuşare în voluptate, în plăcere, apoi o răsucire cu 180 de grade prin evacuarea din poem a oricărei reminiscenţe caduce, clişeu, loc comun, truism şi, astfel, privilegierea trăirilor personale, intime inconfundabile. Iată un Peisaj interior:

Strig

Despre ce vrei

Să auzi.

Felinele torc.

Între paranteze

Se aude sfârşitul.

Ne lipim urechea

Să auzim numai ce vrem.

Bach,

În lemnul de casă.

Sufletul tău

Cum ţine camera

Între cei patru pereţi. (p. 66)

Multe dintre poeme sînt arte poetice scrise relaxat prozodic. Ana Pop Sîrbu lasă liber versul să se încarce singur de sens, ca un bulgăre de zăpadă pornit de sus la vale:

Înserare (2)

Poezia e o pânză de păianjen.

Pe buze are un zâmbet rece.

Dar, când se-nnopteză

Şi uşa lumii rămâne

Pe jumătate deschisă,

În ea intră, cu migală,

Nestrunita beznă.

Mestecenii sunt tot mai subţiri

Şi pământul, pe jumătate, se clatină.

Poezia e o picătură uriaşă

Ce rătăceşte prin tine,

Ca o aşchie grea. (p. 114).

Sunetul, în poezia Anei Pop Sîrbu, este şi prima ei distincţie. Nu întîmplător numele cărţii face trimitere la el, deşi, stilistic, nu sîntem deloc în faţa unei poezii eufonice, scrise canonic, în dulcele stil clasic, în rimă şi rit, sau în aliteraţii. Dimpotrivă, ea e una a relaxării totale prozodice, e urmarea unei respiraţii lirice libere, în afara oricărui artificiu sofisticat sau trop. Ideea, nuanţa, referinţa subtilă livrescă, expresivitatea neostentativă, toate acestea coexistă în poezia Anei Pop Sîrbu discret, natural:

Istoria

Trebuie să mai ştim ce e amnezia,

O altă gramatică a inimii

E ceaţă.

Înecaţii voiau să se plimbe

Prin târg. Din când în când

Un întuneric fosforescent

Îi luminează. Răzbat întîmplări

Dincolo de oglinzi.

Pe şenile urcă amurgul.

Numeri animalele, la asfinţit,

Şi vezi că nu iese numărătoarea.

Sute de ani au călcat printre spini.

Turbionul laptelui ţi se prelinge

Pe chip. Ai vrei să-l bei,

Dar nu ajungi la el.

Atâtea guri flămânde îl văd negru,

Nu alb. (p. 136)

E, aceasta, o poezie retro, vitange, cum se spune mai nou? Da, dacă îi apreciem literaritatea şi toate podoabele incluse în această noţiune. Mai ales, metafora, atît de hulită azi de noile promoţii de autori. Dar asta ar fi mai degrabă un merit decît o vulnerabilitate.

 

* Ana Pop Sîrbu, Sunet în re minor / D minor sound, editura Davis Press Print, 2017, p. 192