GLOSE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad
Teorie, literatură, viaţă*
Cartea aceasta*, semnată de Carmen Muşat, începe bine. Adică, din punctul în care Istoria (în cazul nostru, istoria intelectuală, istoria ideilor, istoria literaturii, istoria disciplinei cunoscute îndeobşte sub numele de teoria literaturii) se împleteşte cu istoria personală. Argumentul, Ce este literatura şi de ce nu putem trăi fără ea?, exact acest lucru îl spune: că avem cel puţin două sensuri ale cuvîntului istorie, o succesiune de evenimente, şi o poveste, o naraţiune care să o relateze. Or, aici avem naraţiunea întîlnirii autoarei cu literatura, povestea de dragoste de o viaţă şi pe viaţă cu cărţile, o poveste în care mă regăsesc pe deplin şi, cu naivitate, presupun că acelaşi lucru funcţionează, în versiuni diferite, personalizate, în cazul tuturor celor care iubesc literatura. Şi de aici începe dezacordul dintre mine şi autoare: nu avem aceleaşi păreri într-o serie de situaţii (de pildă, în ceea ce priveşte structuralismul, sau poziţia lui T. S. Eliot faţă de ideea de autor, pp. 15-16, dar despre asta se poate discuta; nimeni nu are monopolul părerii (celei mai) adecvate, nu există fapt (literar, intelectual) în sine, ci doar în context, contextualizarea e fatalmente subiectivă, şi aşa mai departe.
Iar concluzia acestui Argument,
„A trăi pentru a povesti, a povesti pentru a înţelege şi a înţelege pentru a putea trăi mai departe… Aşadar: a trăi, a povesti, a înţelege şi, din nou, a trăi, iată cercul ce defineşte condiţia umană” (p. 19)
e una la care nu am cum să nu subscriu.
Trecînd la discuţia propriu-zisă, nu am cum să nu-mi exprim de la bun început un dezacord: acela faţă de termenul teorie fără un determinant: întotdeauna am fost de părere că vorbim de teoria a ceva. Ştiu că e în vogă theory (şi atît), dar Mirajul lingvistic al lui Toma Pavel m-a imunizat în faţa principalilor săi reprezentanţi, iar Literatura în pericol a lui Tzvetan Todorov, autor pe care l-am admirat şi respectat de cînd i-am citit primele texte, a desăvîrşit această imunizare. Cu un argument intuitiv: o plantă trăieşte cu rădăcinile înfipte în pămînt; atunci cînd o tăiem, fie că e vorba de o floare pe care o punem în vază, fie că e vorba de un copac al cărui lemn îl folosim, planta respectivă moare, fie imediat, fie în scurtă vreme.
Punctul de plecare este, fireşte, criza modernităţii,
„ruptura care, în modernism, a apărut între trecut – resimţit ca o povară greu de suportat – şi prezent (şi viitor), între forma verbală şi conţinutul reprezentaţional în literatură, iar în pictură între vizual şi reprezentaţional” (p. 22).
altfel spus, ruptura pe care o vedea Herbert Read între formele sensibilităţii şi cele ale expresiei. Între întrebările valide pe care (şi) le pune autoarea, e aceea a paralelei evidente dintre revoluţionarismul avangardei istorice şi totalitarismele secolului XX (p. 22); am muta doar ceva mai devreme ideea punerii în practică a utopiilor: e vorba de un gest constitutiv al modernităţii: Revoluţia franceză, pe lîngă profundele bulversări sociale pe care le produce, şi care ar merita o discuţie separată, pune în practică, pentru scurtă vreme, calendarul revoluţionar şi cultul Raţiunii şi, cu bătaie mai lungă, proiectul de inginerie lingvistică al abatelui Grégoire.
Primul capitol, Modernitatea şi ascensiunea teoriei, e un studiu de caz asupra problematicii enunţate sumar în rîndurile de mai sus, cu material ilustrativ bazat pe Şcoala Formală rusă. Regăsim impactul istoriei sociale şi politice asupra cele intelectuale, şi, trăsătură constitutivă a modernităţii estetice, simbioza, uneori aproape perfectă, între creaţia artistică şi cercetarea ei teoretică.
Capitolul următor, Conceptul de cronotop şi «înrădăcinarea» teoriei în istorie e construit într-un mod similar: omul e subt vremi, iar aceasta înseamnă că atunci cînd vorbeşte despre Istoria mare, inevitabil va vorbi şi despre cea «mică» (o intersecţie pomenită la p. 44). Demonstraţia, făcută în principal prin opera lui Bahtin şi cea a lui Auerbach, e convingătoare. Un scurt citat e semnificativ:
„înainte de a fi autorul propriului său discurs, teoreticianul literar este el însuşi receptor, unul la fel de subiectiv şi de ancorat în timp şi spaţiu precum oricare alt cititor” (p. 91).
Titlul următorului capitol, Teoria literaturii – instrument de propagandă, e paradoxal. Sau pare astfel: de fapt, e vorba de realismul socialist, de subordonarea totală a artei în faţa ideologiei, pe scurt, chiar de propagandă. Cu observaţia că aici e discutat un moment istoric. Subcapitolul Pseudo-concepte teoretice şi etichete ideologice este deosebit de instructiv; o cercetare interesantă ar fi studiul comparativ al presiunilor ideologice asupra artei / artiştilor în regimurile totalitare şi în cele care n-au cunoscut comunismul, ci doar mirajul egalitarismului, dreptăţii cu orice preţ şi în toate domeniile şi al înlocuirii prin privilegii a unor drepturi îndelung refuzate…
Altă temă, aceea a morţii autorului, constituie materia următorului capitol, În căutarea autorului pierdut; în justificat dezacord cu teza lui Barthes, autoarea aduce o binevenită nuanţare:
„cred că fiecare text este rezultatul unei «colaborări» speciale (sau fuziuni) între structurile limbii – asupra cărora nimeni nu are control deplin, nici cititorii şi nici măcar autorul însuşi – şi structurile auctoriale, prin care înţeleg un conglomerat alcătuit din intenţii, mentalităţi, habitudini, background cultural, lecturi, sentimente, obsesii, amintiri personale etc., adică tot ceea ce determină identitatea creatoare, la nivel conştient şi subconştient” (p. 110)
Cititorul la rampă: naraţiunea-palimpsest şi vînătoarea de poveşti e următoarea naraţiune, aceea despre lectură. Lectura ca fundament al scrisului. Pornind de la arhitextul lui Genette, de la hipertext şi hipotext (p. 140), putem avansa o ipoteză un pic divergentă faţă de cea a cărţii discutate: aceea a literaturii ca un uriaş hipertext, în sensul tehnic al termenului, folosit în tehnologia informaţiei, şi ca suport principal al internetului (WorldWideWeb). Cu alte cuvinte, navigăm de la o carte la alta, de la un autor la altul, de la un pasaj, o imagine, un vers la altul, niciodată de două ori la fel, niciodată la fel atunci cînd e vorba de indivizi diferiţi.
Bătălia canonică se desfăşoară în Aventurile canonului; poziţia adoptată aici este, ca de obicei, echilibrată, de bun simţ:
„Problemele apar abia atunci cînd, în numele liberalizării canonului, se renunţă, de la bun început, la noţiunea de valoare estetică, acesteia substituindu-i-se o sumedenie de alte criterii, complet irelevante din punct de vedere al specificului artei” (p. 167).
Literatura şi «sfîrşitul» teoriei literare discută exact ceea ce anunţă; contextul (unul dintre ele) e cel al eclipsei prin care trece French Theory, al scandalului în jurul lui Paul de Man şi, mai ales, dezvoltarea internă a domeniului şi „dinamismul fenomenelor culturale şi al literaturii înseşi” (p. 187); ceea ce urmează e reîntoarcerea la vechiul său statut de philosophia (p. 187).
O carte care (re)pune în discuţie, cu argumente şi cu lecturi la zi, principalele teme ale disciplinei, integrîndu-le într-o poveste personală, accesibilă şi fluentă, e o carte de învăţătură. Bună pentru toţi cei care cred în valoarea literaturii.
* Carmen Muşat, Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei, Iaşi, Polirom, 2017