POEZIE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Caduceu de mac

El e-mpăratul de Plaurul-Durerii,

Cu măciulie de mac, caduceu.

Îi sărută mîna nebunii

Şi văduvele, şi portarul de la singura ambasadă

Pe care-a deschis-o,

Şi-l cunoaşte pînă-n prăsele doar luna,

Cînd rupţii din moarte dorm,

Datorită suflării lui treze,

Peste creştetele lor,

Prin care se-mpuţinează

Regeşte.

Toate vîltorile

S-ar putea să fii omul pentru care să-mi port

Toate hainele încă nescoase în lume,

Şi toate perlele. Şi toate vîltorile,

Şi scînteierile încă neduse la apă,

Şi toate visele ţinute în paranteză pătrată,

Pînă trec norii, pînă se-arată alţi nori,

Prielnici, în zodie cu lumină străluminată,

Şi flori de flori.

Ciudaţi, cu Pecolino, la Arad

Prietene, ai ajuns să stai şi tu la hotel,

În oraşul în care ştiam curvele,

Bibliotecile şi oamenii buni de gură.

Acum, trecem pe stradă fără să ne vadă absolut nimeni,

Au schimbat ăştia staţiile de tramvai,

Şi firmele de la magazinele vechi, şi magazinele,

Au tăiat tise, au crescut statui de o urîţenie înduioşătoare,

Au mai lăsat o librărie-două, de sămînţă,

Ca o capcană întinsă, a se vedea cine pune botul,

Dar cu citate din Trump,

Lîngă intrarea la o universitate bananieră.

Te văd cum te legeni de pe un picior pe altul.

Ştiu că vorbeşti cu umbrele, în Morse.

Şi ai mei s-au dus dincolo.

Şi nu spun de arătarea de pod care trece acum Mureşul,

Ci de Pomenirea şi Eternitatea.

Este ciudat să stai la un hotel, în oraşul

Pe care-l striga buletinul”casă”,

Dar uite că şi Aradul nostru creşte, ca ramură,

Şi noi am rămas cu scorbura, acum cimentată,

Ca o veveriţă năucă, de-i prinsese viaţa nucile-n trunchi,

Acum, imposibil de accesat, în regresie,

Ca oraşul tău din cuvinte, de mai încolo,

Pe care-l migăleşti ca pe un cimitir privat,

Cu braţele, totuşi, întinse

Către viniturile din noi care-au trădat cîndva, cu plecarea,

La întoarcerea ultimă în incintă.

Durerea e o cetate prietenă

Durerea e o cetate,

Ce-şi are patria sa deasupra de noi,

Cu peţitorii lucrului bine făcut, care adulmecă leatul

De adăstat peste noapte, de întins cortul.

Batem în darabane, asurzitor,

Şi-aprindem focuri, cînd patria pulsatilă vorbeşte

Prea aproape de noi,

Şi mult prea puţini învaţă să-i prindă vrerea,

Şi să adeverească, din existenţa sa, cele o mie de flori

Care vorbesc despre întreg, despre odinioară,

Despre cum era atunci cînd numerele se luau de-a totul,

Iar nu pe bucată.

În definitiv, e o lume nostalgică, aceasta de care ne ferim,

Este dorul despre ce-a fost bun în noi,

Şi a plecat cu colindul, în lumea mare,

Să numere peştii atîtor ape,

Mereu îndepărtate de noi,

Să strîngă juleli de la ridicarea pe pieptul copacului,

Spre a privi mai sus, spre soare,

Spre înspicata lumină.

În fapt, patria durerii există în noi,

Pe insule care se strîng la capetele vărsărilor noastre,

Şi noi, în timp, am uitat să aruncăm năvodul

Nevoilor, nesocotind clipa

În care bunăstarea se ciobeşte,

În care o parte a noastră se ceartă, asurzitor,

Cu plinătatea,

Cu ce era înainte de a-ţi îngădui

A visa altceva.

Te-ai gîndit vreodată că poate şi visele noastre se îmbucăţesc,

Şi că, precum plante-adăstate în zodii bune,

Chiar şi o parte-a norocului

Poate trăi, departe de tulpina sa,

Şi poate da pui?

Te-ai gîndit că şi mîna ta înstelată,

Pe care crezi că o ştii doar pentru că o trimiţi,

Poruncitor,

În lumea de lîngă tine, să îţi vestească vrerea,

Poate avea întîmplări mai puţin măgulitoare,

Şi clipe de jale, în care ar cere, de la purtător,

Un timp de refacere spre-ndestulare?

Poate uităm de fiori

Care ne-au tapetat inima, nu foarte mult în spate,

Şi poate acea bucăţică de bun din noi

Nu mai găseşte cale, decît să bată,

Cu deget rănit de singurătate,

În auzul nostru coclit,

În ne-durerea noastră, lăsînd dîre imposibil de nebăgat

În seamă.

Chiar trebuie să fugi, dacă visezi asfinţitul

Cum îţi coboară îndemn din ţara durerii,

De care-ai obişnuit să te fereşti atît?

Devenim maeştri în arta întoarcerii capului,

În loc să privim, cu ochi mari,

Ce ni se spune la capătul încercărilor

Înspre ce ne îndeamnă mîna, departe lăsînd-o

De lumea capului,

Lăsîndu-ne noi, la mare depărtare,

De ce-am visat, întru rotundul nostru,

De ce-am ciobit.

Ai încredere,

Cineva îţi va ţine mîna

Şi după venirea serii.

Ai încredere,

Nu va fugi zarea.

Seminţele durerii nu sînt pentru tine,

Cel de acum,

Ci pentru acela care vei fi.

Patria durerii pare să fie deasupra noastră

Abia cînd, ameninţătoare, seara,

Ne strigă cu nume pe care încă nu ştiam că le avem.

Ne-am obişnuit să privim cum se adaugă umbrele

Pe cerul gol,

Şi stolul de păsări roşii

Ce se ridică din carnea noastră îl credem din alt final,

Unde, pînă la urmă, doar o fărîmă de sinceritate

Ne-ar arăta că răul stă culcuşit în noi,

Şi, dacă n-am primi emisari din patria durerii,

Am ajunge în creştetul morţii,

Senini,

Şi fără nici o încercare

Să ne-agăţăm de răsăritul ce va să vină,

Pe care-l credem mereu la piciorul nostru,

Cînd, pînă la urmă,

Singurul prieten pe care-l ai e durerea,

Care-ţi vorbeşte în limba ei ascuţită şi zdrumicată

Despre stricăciunea ce creşte,

Nu ca s-o arate cu degetul, ci ca s-o alini,

Aşa cum, dincolo de vorba dragostei, e întîmplarea

dragostei,

Iar tu fugi mai degrabă de vorbe,

De parcă ai mistui ceva,

Din lumile pe care, cu uşurinţă,

Le spunem a fi deasupra de fiinţa noastră,

Cînd ele ne veghează,

Mult mai onest decît ai crede,

Din interior,

Migălind traiectul nostru de împlinire şi jele

Doar în funcţie de cîtă floare poţi duce,

În vorbirea cu tine însuţi,

Înainte de toate.

Botez

Ai cîntul pămîntului în mîna pe care ţi-am ridicat-o la buze.

Şi somnul de tihnă. Şi ducerea fiarelor e împărăţia ta.

Şi te-aşteaptă cuvîntul, să-l afunzi în cristelniţă,

După ce-şi va primi nume,

Întotdeauna la marginea lucrului ce se naşte,

Pentru a-l ţine nemuritor încă un timp, la dreapta sa.

Ascultînd morţii

Seară de vară în cimitir,

Şi mă întreb dacă morţii noştri boncăluiesc

Pe sub cutele interioare-ale pămîntului,

Şi dacă ne menesc între ei, de bine,

După cît le-am ţinut

Mîna, atunci cînd încă era de ţinut,

Sau după vina de a nu-i fi avut aproape cît se putea,

Crezîndu-i veşnici...

La masa verde

În faţă la Turtucaia ta sînt soldaţii mei,

Care pufăie mahorcă,

Şi se gîndesc la femeile lor,

Şi la beţele lor de pescuit,

Lăsate în urmă pentru o cauză atîta de nobilă

Precum întîmplarea aceasta, din care

Încă nu ai nici o urmă de înţelegere

Că nu poţi ieşi cîştigător.