CRONICA LITERARĂ

Mirela-Ioana Dorcescu
prozatoare şi eseistă,Timişoara

Cartea Boemei sau un roman al editorului [1]

Cartea Boemei, semnată de Ion Nicolae Anghel şi publicată la Editura Eikon din Bucureşti (2019), este un roman elogiu, dar şi un roman denunţ, ce pare a fi scris pe baza însemnărilor de tip diaristic ale unui renumit editor timişorean, bun cunoscător al lumii scriitorilor din oraş. Fără un idilism paseist, acesta revine, atât emoţional, cât şi raţional, la propriul trecut profesional şi îşi rememorează conexiunile semnificative cu autorii „boemi”, care au apelat, de-a lungul vremii, la serviciile sale. Indiferent de ceea ce-l apropia sau îl îndepărta de protagoniştii unei Boeme locale – originală replică la celebrele şi misterioasele boeme de odinioară şi de aiurea –, editorul, devenit el însuşi autor, reconstituie sau, mai degrabă, inventează, cu un umor involuntar sau ironic, pe alocuri chiar cu accente pamfletare, o admirabilă mostră de rezistenţă culturală românească, din anii de dinaintea Revoluţiei decembriste. 

În principal, retrospectiva se axează pe caractere diforme sau abia conturate, enigmatice sau relevante, care ocupă diverse paliere axiologice în spaţiul Boemei. Dar, cu toată încărcătura sa biografică, romanul nu impresionează prin trama alimentată de observaţia directă sau prin bogăţia de personaje şi de idei artistice, ci, mai curând, prin delirul rostirii.

Dacă „obiectul” s-ar regăsi şi în afara scriiturii – în memoria celor implicaţi, de pildă, în boema propriu-zisă – Cartea Boemei îl proiectează, cu frenezie, în zona ficţiunii. Boema devine altceva decât o formă de insurgenţă, manifestată în spaţii unde visul de ascensiune se consumă în zona literaturii, laolaltă cu cel de libertate. Textul semnat de Ion Nicolae Anghel propune, prin acumulări diverse, un adevărat simbol al Boemei scriitorilor, editorilor, artiştilor şi universitarilor Timişoarei, deschizând perspectiva unui mit contemporan (în spiritul celor discutate de Roland Barthes în Mitologii contemporane). 

Focul elaborării stimulează fabulosul. Fervoarea tot mai intensă ajunge la efecte halucinante. Cum ar fi evoluţia fulminantă a personajului editor Alexandru Medoia, despre care se spune (nu autorul afirmă, ci personajele delegate de acesta) că şi-a întrecut maeştrii prin discursul senzaţional despre Calul negru al lui Platon şi Centaur. Aş vedea în această nestăvilită ascensiune nu efectul unui vis de ascensiune, cât, mai degrabă, expresia unui „complex prometeic”, care, în termenii lui Gaston Bachelard, îi caracterizează pe toţi cei ce vor să-şi egaleze şi să-şi întreacă părinţii, dascălii şi chiar maeştrii. După cum Prometeu l-a învins în notorietate, în cele din urmă, pe Zeus însuşi. 

Manevra lui Ion Nicolae Anghel, cea de a ieşi constant din planul referenţial, bruscând, pe alocuri, comodităţile sau inerţiile contemporanilor săi, ancoraţi în „realitatea” perimată, poate fi considerată hazardată. Părerea mea este că desfăşurarea epică exaltată şi, nu în ultimul rând, distinctivă, este rezultatul unei opţiuni oneste, cu finalităţi strict estetice, a scriitorului liber de astăzi. 

Astfel, ajuns în contact cu populaţia şi cu ambianţa unei boeme, căreia îi aparţine de facto, editorul Alexandru Medoia, alter-ego al autorului, împărtăşeşte cu toţi cei ce o frecventează, visul notorietăţii şi al nemuririi: „Dorul de veşnicie ne uneşte. Groaza obştească de anonimat, care te face s-amuşinezi veşnicia sfârşit ori să lincăi la veşnicie-ntr-ascuns” (p. 107). 

De la Ghilgameş încoace o carte bună înseamnă o şansă dată egoului de a supravieţui în istorie: 

„... problema scriitorului nu este cât scrie, ci cât scrie bine, fiindcă, dacă scrie prost, mai bine nu scrie...” (p. 86). 

Cercetarea aprofundată a Boemei are drept scop scrierea cărţii vieţii sale. Și, eventual, a posterităţii. 

Amestecând planuri, personaje, voci narative, limbaje, introducând parade de simboluri ale valorii, dar şi de semne ale josniciei umane, Ion Nicolae Anghel creşte tensiunea în toate direcţiile – cu tenacitatea alchimistului ce ajunge să distrugă materia pentru a salva fărâma de aur din ea – , provoacă explozii, până când, printre cele decăzute şi sfărâmate, găseşte centrul pur al Boemei. Astfel, în integralitatea reprezentării sale – ca underground, bazală şi de gală – Boema devine, în romanul lui Ion Nicolae Anghel, simbolul elitei creatoare. Ea are standarde elevate, a căror valoare este indiscutabilă din punct de vedere intelectual, artistic, dar şi moral: „Au venit, în schimb, Rachieru – criticu’ şi domnu Gyurcsik – hermeneutu’ şi, câteodată, Eugen Dorcescu – unu’ din marii poeţi europeni, pe care România o să‑i aivă, fără să ştie. Și până şi Chisăliţă, poetu’ dintre munţi, o să treacă pe la «Boema», când şi când...” (în enunţarea lui Izdrăilă, personaj-narator, la p. 271). Prin aceşti maeştri ai săi, Boema îşi asigură un viitor în domeniul cultural. Proiecţia unui „timp fictiv” al Boemei este prezentată drept certitudine, prin verbe la indicativ, care iau formele literare şi populare ale viitorului: 

„... şi viaţa Boemei va continua cum a fost şi nu se va sfârşi niciodată. Ei vor fi în tablou şi-o să se-nghesuie-n amfiteatrul de la «Boema» lui Seby Duma şi-o să-i aibă ca modele şi «vârfuri de lance» pe-Antoniade şi pe Tohăneanu, pe Mitropolit şi pe Vanea Evseev, pe messer Schiavino şi pe redactor şi, după aceea, o să-i aibă şi pe alţii, pe Eugen Dorcescu – poetul şi pe Ilie Gyurcsik – hermeneutul, şi-o să stea cu gâturile alea de bâtlani însetaţi după adevăr...” (în enunţarea autorului, la p. 461). 

În viziunea lui Ion Nicolae Anghel, Boema timişoreană a parcurs etapele unui act cultural sacru, etape fixate în titlul unei foarte cunoscute lucrări ştiinţifice: Cuvânt – simbol – mit (Timişoara, Editura Facla, 1983) de către Ivan (Vanea) Evseev, semioticianul, adeseori menţionat în roman. Perspectiva mitică este conştientizată de autor. Într-o nişă metatextuală, acesta declară că sălăşluieşte într-o matrice mitică, împreună cu „licornul său”. Şi nu se limitează la atât. Sugerează, prin metafora simbolică a „Rugului aprins”, cu care se încheie in crescendo romanul, că focul scriiturii sale ar putea fi o scânteie din focul Rugului sacru: 

„O să te mistuie mai departe Cartea şi-nchipuirile minţii şi personajele o să dea şi ele buluc şi-o să arzi ca o torţă. Și ce n-a putut duce omul, duce mutantul. Pentru că prelungeşte viaţa până la marginea vieţii şi te păstrează-n poveste. Și «povestea» se perpetuează odată cu lumea şi odată cu personajele, iar amintirea Cărţii şi memoria Amintirii vă aşază în memoria Lumii. Aşa cum sunteţi şi cum o să fiţi mereu: tu arzând ca un rug şi licornul lăuntric întreţinând focul: Rugul aprins” (p. 464). 

Chintesenţa Boemei mi se pare a fi calea spre un alt „eu”. Fostul editor, actualmente scriitor, dobândeşte o superioară încadrare semiotică şi axiologică. Din lucrător asupra cărţii devine creator al acesteia. Maeştrii Boemei i-au orientat ascensiunea. I-au inoculat „sentimentul marginii” (G. I. Tohăneanu), modelul geniului infatigabil („mistreţul medieval cu opt picioare”), l-au propulsat de la dialog la discurs (v. succesul „lumesc” al prelegerii despre Calul negru al lui Platon şi Centaur), plasându-l în stratul cel mai de sus al Boemei. 

Un alt personaj foarte bine reliefat este Izdrăilă – personajul-narator, constructor al Cărţii Boemei. El umple tot peisajul boem. Cu aplombul său. Cu logoreea sa. Cu portretele, prelegerile, înscenările etc., relatate pigmentat. Cu belicozitatea. Izdrăilă este „Tătucu’ Boemei”. Agentul „patologiei culturale”. Cu stofa sa de „fost merceolog” (un soi de traficant) obţine tot ce-l interesează. Cu banii săi, cumpără tot ce vrea. Are un loc privilegiat în Școala lui Teoharie Cimpoieşu, unde poezia este de vânzare... pentru o masă şi ceva de băut: 

„Totuşi, cu toate că egzistă cevau’ ăsta ce ne leagă-ncontinuu, avem şi cevaşilea de ascuns. Ucenicii lui Teoharie – comerţu’ cu versuri şi neguţarea nemuririi la o masă cu bucate alese şi stropite cu vin din belşug sau cu ce sunt stropite...” (p. 107). 

Cimpoieşu, alt pilon al Boemei, trăieşte drama lui Esau. Îşi vinde pe mese pantagruelice dreptul de autor de geniu, precum personajul biblic îşi vânduse, pe un fel de mâncare, dreptul de prim-născut. Și nimic nu s-a mai putut îndrepta apoi. O asemenea greşeală implică, ireversibil, ratarea şansei, retragerea darului de har, perspectiva morţii definitive. Șeful de Școală literară este evocat ca personaj ambivalent, dedicat, cu puterile sale limitate de viciu, Boemei şi atins de tragism: 

„Și Marea Spaimă, care e Moartea, înşurubându-i-se în gâtlej. Și care o să-l hărţuie groaznic, până o să cedeze. 

Aşa a fost rânduit, să îşi spună. Moartea să termine şi să-ncheie” (p. 313). 

Chiar dacă are talent şi patima literaturii, Cimpoieşu este privat de alternativa posterităţii. Nu s-a putut ridica dincolo de ceea ce „termină şi încheie” totul. În angoasa efemerităţii stă dramatismul său, ce surmontează boema.

Corupţia reduce anvergura spirituală a Boemei. O viciază în fel şi chip. De pildă, prin exacerbarea egoului „micimanilor”, care o căpuşează. Complexul de inferioritate al celor „din afara literaturii”, care vor doar să-şi vadă, prin orice mijloace, numele pe o carte, se preschimbă în trufie, în pornire de „înfruntare” războinică a „taberei adverse”, a universitarilor compromişi politic: 

„... T.E.D.-eu simte mirosul de praf de puşcă în aer şi intervine: «Mă, opriţi-vă!» şi «Ce-i râca asta nestinsă între mese? Voi aici şi rivalii voştri acolo, c-am înţeles că nu v-agreaţi. Dimpotrivă. Vă bateţi pentru Boemă şi unii şi alţii. V-aţi bucura să deţineţi monopolul, dar nu vă lasă ăia de colo” (p. 161). 

Această ură din interiorul Boemei o trivializează. Cu toate acestea, râca întăreşte coeziunea Școlii lui Cimpoieşu. Și tot ea aţâţă fantezia pamfletară: 

„«A dat Barbacioru alarma sau ăstalantu’, Cicâldău, a sunat goarna şi s-au strâns toţi. Și nu ştiu ce urzesc şi ce coc, fiindcă cevaşilea coc şi urzesc» a adăugat. Și: «Numai ce mă gândesc de ce sunt în stare beliţii şi-mi pierd cumpătu’. Mă mobilizez egzemplar şi-s gata să-i înfrunt. Și-aproape că nu-mi dau seama cine şi care e dintre ei. De ciudă, nici nu-i mai văd. Moaca lui Barbacioru şi, lângă ea, moaca lui Cicâldău sau Pospai şi alăturea încă o moacă de lapte sau de bebeluş din ultimu’ eşantion. Și-i tot o faţă umflată de umflătura-ngâmfării şi lăţită de suficienţă. O fizionomie de oameni urâţi, care suferă de complexu-nălţimii şi, cu ce mai ies în evidenţă, ies cu grosimea. Sunt ampli în foale şi s-au fixat ca nişte stabilopozi la masă şi mai mult şopcăie ei-înde-ei şi-i citeşti după buzele vorace şi după mustăţile de hârciogi albite de spuma berilor date pe gât şi după hotărârea aia din ochii spălăciţi şi ascunşi şi parcă anunţă Anotimpu’ grivanilor. Și Vin grivanii!, îţi trece prin bilă şi ţi-i imaginezi mai departe trecuţi unu’ în altu’, fiece moacă clonată-n altă moacă, în ordonanţă sau în scutier şi apărându-se şi atacând prin ordonanţă sau scutier, adică prin cozi de topor...” (p. 262-263). 

Medoia şi-a epuizat legăturile cu Boema. După punctul culminant – discursul de succes şi de impact emoţional maxim, a revenit, din matca personajului, în cea a autorului. În vreme ce la restaurantul lui Seby Duma mai trăncănea Izdrăilă. Sau ceilalţi naratori, cu toţii ahtiaţi de mirajul zicerii ca denunţare (chiar dacă sunt ei înşişi serios compromişi), naratori „de ocazie”, iviţi aleatoriu în schema narativă: secretara Editurii, corectorul, pictorul, profesorul de română... Povestaşii. În mare parte, ei compun Boema şi construiesc, uluitor de dinamic şi de pitoresc, Cartea Boemei – o carte vastă, extenuantă, plină de amănunte, de reveniri de interes hermeneutic, ale cărei părţi se ţin strâns laolaltă prin ingenioase elemente de coeziune, dar şi prin forţa coagulantă a fenomenului de insurgenţă culturală, spre care converg, monoton sau sprinten, toate poveştile. 

În capitolul al XII-lea, este focalizat autorul, întors către sine, către experienţa scrierii, pe care o relatează la persoana a II-a: 

„Scrii CARTEA BOEMEI, aşa obosit de-ntâmplări şi burduşit de personaje, cum eşti. N-ai ştiut la ce te înhami; acum ştii. Mai ales că nu te-a dăruit Dumnezeu cu talent, ca să convingi cu talentul. Te-a dăruit cu răbdare. [...] Excavezi universul Boemei şi trăieşti biografii şi destine şi te laşi consumat până la ultima picătură de energie şi te prăbuşeşti, odată cu ele, în romanul Boemei. Te-nzideşti sau te‑ngropi în «sarcofagul» care-i CARTEA BOEMEI, pentru că nu crezi să mai rămână viaţă în tine şi după” (p. 456-457).  

Povestea Boemei are un sfârşit determinat istoric. Fixarea acesteia în scris este atât de densă, încât face imposibil orice adaos. Finalul, la fel de suprarealist ca întreaga desfăşurare epică, găzduieşte imaginea simbolică a „Rugului aprins”. Mişcare greu de imaginat în iureşul Boemei, unde Medoia, personajul-editor, triumfa narcisist, cucerind toată audienţa, începând cu Antoniade, continuând cu asistenta universitară de la Medicină, posesoarea ochilor de „un verde-marin”, asaltaţi de epitete, şi terminând cu incredibila convertire a lui Izdrăilă, cel atât de neglijent în exprimare, la limbajul său: 

„Și ciudat e că adoptasem limbaju’ redactorului pe loc şi întrebuinţam limbaju’ redactorului. Îl auzisem povestind pentru prima dată despre Platon şi deja vorbeam în termenii lui” (p. 447). 

 Însă despre roman se mai pot spune multe. O lectură stilistică, axată pe limbaj – pe selecţia lexicală, pe formulele sintactice ale oralităţii, pe repetiţii, parafraze şi paralelisme; o abordare naratologică, urmărind „povestirile” şi „prelegerile în ramă”, trecerea de la o persoană la alta în actul de narare, glisarea obiectiv-subiectiv în relatări şi evocări etc.; o abordare psihologică – vizând psihologia creatorului absorbit de Boemă, dar şi Boema ca fenomen de psihologie colectivă etc. ar scoate la iveală multe alte aspecte ale unei cuceritoare literarităţi. Fiecare dintre acestea ar pretinde extinderea şi adâncirea analizei literare a Cărţii Boemei – romanul unui fost editor profesionist, actualmente scriitor matur şi original, devotat, în ambele postúri, cu toate puterile sale, unei Timişoare culturale.