CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O voce nouă lirică? [1]

Poezia şi numele Sandrei Cibicenco îmi erau, recunosc, necunoscute pî­nă la Turnirul de Poezie de la Valencia, Alicante şi, mai ales, Benidorm din Spania, din toamna aceasta. Poeta a reprezentat, alături de nume grele din poezia de astăzi (Ion Pop, Vasile Igna, ca să mă rezum doar la acestea), puternica Filială din Cluj a U.S.R., în competiţie, prin lecturi publice ale autorilor înşişi, cu poeţi din filiala de poezie bucureşteană. Competiţia a fost una înaltă valoric, fireşte. Simpla selectare a tinerei poete (n. 1987, ideea fericită i-a aparţinut doamnei Irina Petraş, lidera filialei clujene, care merită felicitată pentru asta) era, în sine, o performanţă pentru ea. Fireşte, i-am urmărit cu atenţie  lectura pe care am dublat-o citind eu însumi textele oferite juriului din care făceam parte alături de Daniel Cristea-Enache, preşedinte, Varujan Vosganian, Dan Cristea, Răzvan Voncu, Adrian Popescu şi Mircea Bîrsilă.

Prima mea senzaţie a fost de surprindere: poezia Sandrei Cibicenco nu poate fi ataşată nici unei grupări, cerc, direcţii, mişcări, echipe de zgomote a generaţiei sale, una care să-şi propună să forţeze scena literară sedimentată valoric, dar suficient de permisivă spre a se deschide generos oricărei voci noi, autentice. Mi se pare că Sandra Cibicenco, cu bună ştiinţă nu a ales această mecanică a afirmării, a forţării scenei literare înainte de receptarea indispensabilă a criticii literare. Dimpotrivă, ea este, din proprie alegere, o „solistă”, o solitară, aşa cum trebuie să fie, finalmente, orice scriitor autentic. Nu exclud să aibă însă, fireşte, contraforturi în jurul ei, mentori sau modele. Unul dintre aceştia, mare surpriză, e, cred, Ion Mureşan, cel din poezia lui cea mai recentă, una vizionar hipnotică, oricum onirică care mi se părea pînă acum imposibil de urmat de altcineva, într-atît de mult ţinea ea de starea specifică de transă a poetului. Cum Sandra Cibicenco frecventează Cenaclul Universităţii Babeş-Bolyai condus chiar de Ion Mureşan, afinitatea mi se pare mai uşor explicabilă.

Fiecare poem al autoarei încearcă, şi reuşeşte, să strice ordinea naturală a lucrurilor. Lucruri pe care poeta le amestecă mai întîi, precum dadaiştii, în bolul noului său poem, dezordonîndu-le mai apoi ingenios, reinventîndu-le într-o nouă succesiune aleatorie, de nu delirantă. Poemele ei par pur şi simplu secvenţe onirice, dintr-un vis în care toate se asociază uşor şi inexplicabil, sfidînd gîndirea  logică, congruenţa cu care se înarmează cunoaşterea „diurnă”, suprimînd-o pe aceasta, înlocuind-o cu cea nocturnă, „hipnotică”, virtuoz delirantă, dacă pot spune aşa:

În grădină

Se scutură cireşul
deasupra mea
am unghiile galbene şi albastre
una galbenă una albastră
una galbenă una galbenă una albastră
  pământul de sub ele e negru
iarba de sub mine e verde.
– Anotimp pestriţ! aclamă vecinul
şi hârleţul lui fuge în pământ
pământul strigă de sub unghiile mele
eu mă înroşesc la faţă. (...), p. 11

Acestei disponibilităţi asociative aleatorii a autoarei i se adaugă reziduuri culturale vechi în poem care se activează singure, parcă de la sine putere, cum sînt cele în metru şi sunet folcloric ( nota bene: autoarea are un doctorat în Folclorul românesc în opera lui Mircea Eliade). De aici, poate, şi o şarjare a magiei prin discursuri similicoerente, bolborosite parcă în transă, mimetice sau doar subminate, cu intenţie , în sens, în percepţia logică:

Leziuni

  nu mă voi preface imatur
dorul meu picioare n-are
strig la zei repetitiv
vând angoase şi blesteme
am sindroame vindecate

în poarta mea bat lumi grămadă
şapte zile eu cunosc
şi din şapte am doar două
pot să ţin şi liturghii
mă scufund tot mai frumos
şi mă pierd absurd în mine

vreau să mor şi să fiinţez. (p. 48).

Poemele din ciclurile Ceilalţi, Tablou clinic, Delirul, Realul sînt dramatizări şocante, incoerente cu intenţie, confuze  cu voie sau fără voie. Ele fragmentează excesiv cartea (aici se vede cel mai bine lipsa instituţiei vechi din edituri, cea a redactorului de carte, al treilea ochi al autorului, dispărută după 1990, după invazia absolut aiuritoare de edituri), sînt încercări de texte lirice teatrale, deloc convingătoare, minate de suficienţă lirică trucată, nu o dată doar ilare, stranii. Puteau lipsi, cu folos, dintre copertele cărţii lăsîndu-le pe cele cu adevărat autentice să respire libere, aşa cum este acest 

Plânset

Iar acum nu mai aştept
nicio frunză
niciun dor
nici cuvinte elevate
primăveri sau ierni lugubre
răcnete îndoliate
nu-s mistere e doar fulger

Iar acum nu mai aştept
repetiţii de vocale
plâns năpraznic pe sub gene
vânt ce vine şi se duce
dimineţi calde
nici soare
nici absurdul tot cu mine
înspre mine
iar în mine
strofe haos şi ecouri.

Iar acum nu mai aştept
alter tu înnebunit de zile
eu psihoză-ntunecată.
Dar lingvistica nu este armă.

  Iar acum nu mai aştept
să mai pot de mine mult
renegări de metafizici
şi silabe-atât de grele
munţi ce se strivesc spasmodic
tot cu mine
o suspensie fiinţează pururi
mor şi-apun tot în idee. (pp. 79-80)

E şi aici un sunet vechi, recognoscibil cu uşurinţă, eminescian (Mai am un singur dor), strecurat printr-o pînză fină a urechii interne, aşa zicînd.

În fine, cartea de debut a Sandrei Cibicenco ne semnalează, cel puţin, multiple disponibilităţi lirice reale, cîteva, e drept, contradictorii, rămase la acest stadiu, altele doar insuficient finisate liric. Dar aceste disponibilităţi sînt intense, intense pînă la a ne surprinde tocmai prin asta. Şi a ne sugera o vocaţie certă.