POEZIE

Ştefan Damian
poet, prozator, traducător, Cluj

Îngerii de început de veac


1.

Din când în când mai moare câte unul:
îi cad în cap anii
pietrele de zahăr în sânge
i se tulbură amintirile şi alunecă modest
şi fără speranţă pe gheaţa subţire
a indiferenţei.
Îl priveşti: pare tot mai mult o păpuşă de lemn
marionetă
înainte înapoi în mâna de fier cu arătătorul
ca o gheară înfiptă în gâtlej. Anii
îl sug deodată în pământ:
„Ce se întâmplă?” La întrebare
răspunde piatra tocită de la cap ce pare să rodească
alte pietre pe care au adormit sfinţii
pentru a-i arăta trecătorului
că Evul de Mijloc are puterea să se multiplice
la nesfârşit
că viitorul nu-i decât un tânăr lăstun care ţipă
pe valurile fără început ale trecutului.


2.

Nesuferita asta de cârtiţă
caută lumina în pământul din parc.
O văd cum se mişcă fără s-o văd
o simt e o boală care macină
cu blândeţe şi nu o ştiu decât eu.
Caută rădăcinile plantelor
orbecăieşte plină de speranţe
în căutarea unui Dumnezeu
al râmelor.
Câteodată iese la lumină
din muşuroiul
ce pare un mormânt: „Parcă iese la viaţă
din moarte”
spune amicul meu Teologul
şi zâmbeşte ambiguu
în barbă. „Vrea
să se îndumnezeiască
de lumină fără să ştie
că tocmai lumina o va ucide.”


3.

În Grădină se fac economii la sânge:
se fuge puţin
pentru a economisi aerul inspirat
şi vântul agăţat în crengi ca o rufă la uscat.
Se adună metodic
bătrânii să-şi mişte picioarele
şi mai bătrâne
pe aparate de care atârnă viaţa.
Între timp copiii şi mamele
aruncă gingaş mâncare la porumbei
şi la raţe: gestul lor
e o picătură de soare sub crengile platanilor
uscaţi care ameninţă aleea.
Bunicile şi bonele
se uită cu jind la bucata de franzelă
care pluteşte pe lac.
Lângă chioşcul în care se leagă destine
sâmbăta şi duminica
este un cimitir
al păsărilor şi îngerilor.
Le pun flori
numai străfulgerările de oţel
ale câte unui gând
inocent.


4.

Câinii rod pomii şi anotimpurile.
Şi Moartea a fost pusă
să roadă şapte ani pădure bătrână
îţi spui. Până la urmă a rămas captivă
în sarcofage. Nu se mai poate mişca
dar nu-i lasă nici pe alţii
să se mişte. Moartea ţine morţii
morţii ţin moartea. Numai arheologii
sunt dumnezei care ştiu s-o învie
în secole precise.
Dar nu-i pot învia
şi pe morţi.
Atunci le răscolesc măruntaiele
oasele
îi analizează şi îi recompun
bucată cu bucată. Câteodată
din prea multă oboseală sau neatenţie
le amestecă oasele cu ale Morţii.
Ei nu se mai ridică
şi ea este mulţumită să ducă cu sine
chiar şi numai o fărâmă din ceea ce
a fost viaţă.


5.
 
Îşi duce îndoiala prin parcul-grădină
pe alei lăturalnice: alunecă
se ridică:
are ceva dintr-o salcie
o durere ce nu se desparte
de pielea lui pe care e incizată viaţa.
Uneori ridică nasul în vânt. Miroase
a primăvară devreme
ori a toamnă ce nu vrea să plece.
Pământul amestecat cu pietriş
rămâne o rană deschisă
în care numai urmele lui mai arată
că s-a trecut pe acolo.
Ştie că îl aşteaptă îngerii taumaturgi
puterea lor deja risipită cu seminţele
de pe alei pietruite
nu va rodi decât o altă
bucurie efemeră a trecerii.


6.

Din fotografii ies altfel. Nu au
ceea ce ne-a obişnuit să redea o fotografie.
Par mai degrabă imagini Roentgen. Umbre
spirite ameţite
de razele care-i distrug. Cu aparate de mici dimensiuni
medici ce par măcelari de profesie
se plimbă prin parc
şi îi vânează nestingheriţi
de întrebările luminoase ale unor bătrâne:
„Ce-aveţi cu ei? Nu vă e milă?”
Câte unul cade direct pe clişeul aburit
de respiraţia frunzelor
şi rămâne acolo pentru eternitate. Alţii
se izbesc de dalele de pe aleea centrală
se imprimă în ele
ca trupurile celor din Pompei
în istorie.
Tu treci şi fluieri aceeaşi melodie fără sens
de care s-au săturat
chiar şi câinii părăsiţi de-a lungul pârâului sufocat
de peturi şi frunze
ce şi-a uitat drumul la vale
de îngerii golaşi ce nu pot să se întoarcă în cer
fără să-şi poată împlini visul.


7.

Continuă să construiască zidurile
libertăţii
din cărămizi ciment pietre de râu
şi cel mai adesea din hârtie şi vorbe.
În Grădină fac ţarcuri invizibile pe facebook
care opresc
comunicarea comunicând
că sunt fericiţi când au cât mai mulţi
corespondenţi care construiesc demolând:
atunci îşi simt venele pline de un lichid uleios
şi par desprinşi de iarbă nisip şi rigole.
Sunt inundaţi de beţia plutirii
le place să traseze din linii şi cercuri
micile pete ale viitorului
ca urma unei inundaţii
pe tavan. Compun o hartă
pe care o citesc şi o interpretează
împreună cu politicienii îndrăgostiţi de cuvinte
prin care bate vântul
ca prin tulnice
ecourile unor vremi de răscoală.


8.

Cu mâinile în buzunare ascunse
mişcă viitorul. Nu le cereţi mai mult
au doar o platoşă de impertinenţă
pe care o arată în serile
atomizate de mai. Atunci ar vrea
să zboare dar nu pot face decât
să lase să iese din ei
sufletul ca un fir subţire de abur. Voi îl vreţi
împletit într-un caier
ştiu asta
dar nu-i de vânzare. Degeaba ţineţi coliviile închise
sufletul are formă de porumbel. Intră şi iese
din captivitate cum intră şi ies din Biblie
popoarele.
Îi place să inunde drumurile
mereu întortocheate ale istoriei.
Într-un sfârşit
când filmele şi fotografiile vor dispărea
televiziunea internetul
numai sufletul mai firav chiar decât fumul
care vă intră în ochi
va rezista înălţat
luminos pe un piedestal invizibil.


9.

Îngerii tineri zburdă pe dealuri cocoşate
ca mieii prin iarbă. Ei duc zăpada din aripile
larg desfăcute de trup
să li se vadă formele. Vor să ademenească.
Să zboare mai uşor decât ne închipuim.
Dar simt eternitatea care ne ocoleşte. Numai ochii
noştri mai au câteodată
puterea să o vadă
dincolo de aparenţe. Altfel
totul este confuzie
până şi albul devine opac de prea mult alb
negrul transparent de prea mult negru.
Noi stăm între alb şi negru
între bine şi rău între rău şi bine
între rău şi rău între bine şi bine
şi ni se pare că totul depinde de noi.
Între timp îngerii îşi schimbă zăpada în iarbă
iarba-n zăpadă
cântecu-n plânset plânsetu-n cântec
într-un perpettum mobile
pentru noi fără final.