logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PROZĂ

 

Juhász Béla
prozator, Arad

 

Bărbierul chel

Convocarea a venit pentru februarie. Înainte s-a dus la o frizerie, chiar dacă de vreo doi ani îl tundea iubita. A cerut o tunsoare foarte scurtă. N-a fost să fie.

Ajuns la cazarmă un tip scund şi burtos îl îndrumă spre o clădire scundă şi ponosită. Când dă să intre uşa cenuşie scârţâie ca cea a buzii în care era să-şi scape odată cheia de la poartă. Bărbierul este un tip şi mai scund cu o privire foarte regulamentară. Fără urmă de emoţie pe faţă. Luând act de prezenţa lui, îi arată scaunul. După care îşi ia foarfeca şi pătrunde nemilos în părul de un centimetru al celui mai tânăr reprezentant al familiei Horváth.

Am fost ieri la frizer, încearcă acesta pen­tru început. Credeam că mai nou sunt tunşi chel doar pifanii. Eu am terminat o facultate, predau la o scoală, sunt un profesor respectat, am venit la şcoala de ofiţeri.

Bărbierul pirpiriu şi cu privirea netulburată nu-i răspunde, de parcă ar fi surd sau i s-ar fi interzis să intre în vorbă cu recruţii. Îi coseşte netulburat, dinspre spate spre faţă, pe urmă din lateral şi invers, căpăţâna. Ajunge aproape până la zero.

Consideraţi că este corect ce faceţi?, întreabă tânărul Horváth. Nu primeşte niciun răspuns, în loc de asta doar un gest cu capul care îi indică evident că poate pleca.

Deci nu găsiţi nimic jignitor în ceea ce faceţi?, întreabă acum băiatul cel mic al familiei Horváth. Neprimind răspuns, se ridică, se întoarce spre mititel împingându-l de umăr în scaun, fără să bage în seamă privirea din ce în ce mai surprinsă şi îngrozită a pirpiriului. Se întinde după foarfeca de pe masă iar în continuarea mişcării intră cu ea hotărât în freza bărbierului unităţii. Este de neoprit, imitându-i mişcările celui îngrozit din scaun până când ajunge şi el la o chelie foarte aproape de zero.

 

Bradul de pe perete

După zece vin după el. Până atunci e al tău, spuse sec femeia. Este aşteptată acasă la ea de cele două fetiţe de la bărbatul ei cel nou, Zselyke având patru ani, în timp ce Orsolya doi. Ele încă primesc bradul de Crăciun, unul frumos de Normandia, de la Îngeraş.

El îl pofteşte pe băiat în atelier, arătându-i unde să stea jos. Apucă sticla de vodcă, trage o duşca zdravănă, nu foloseşte paharul. Îi place mai mult vodca rusească sau cea poloneză, dar s-au scumpit al naibii în ultimul timp. Aşa că amestecă spirtul curat cu apa şi vodca-i gata. Începe de dimineaţă, imediat după ce se trezeşte. Îi dă puteri, zice. Crede că fără asta nu ar mai putea ţine pensula în mână. De doi ani nu mai conduce nici maşina. I-au luat permisul pentru conducere în stare de ebrietate. Nu s-a mai dus la examen.

Vezi, tu, băiete, cât de singur sărbătoresc eu? Începe cu asta de fiecare dată de Paşti şi de Crăciun. De fiecare dată când fosta soţie îi aduce băiatul. L-a părăsit acum şase ani. Atunci l-a cunoscut pe bărbatul ei cel nou. Grafician-informatician la o multinaţională. De perspectivă. Lângă unul ca el rostul unei femei e să nască copii. Lui şi naţiei. Să nu se piardă…

Ce să-ţi dau, copile? Habar n-am. Poate am ceva răcoritoare pe aici. Se duce până la bucătărie de unde se întoarce cu o sticlă de cola şi o bere în mâini. Berea completează bine vodca. La copii de zece ani nu dăm bere.

Îţi aduci aminte, fecior, ce brazi de Crăciun aveam pe vre­muri. Argintii, până la tavan. Pline cu globuri strălucitoare şi confetti sclipitoare, lumânări care pâlpâiau. În vârf aveau o stea în cinci colţuri pe care am moştenit-o de la părinţii mei. Vă duceaţi împreună cu mama la bunici după plăcinta cu mere. De fiecare Crăciun bunica făcea plăcinte cu mere. Erau încă calde când ajungeaţi acasă, cu zahărul praf caramelizat pe ici-colo. Eu aranjam cadourile sub brad în timpul acesta, aprindeam lumânările, după care cântam toţi trei Îngeraş din Ceruri. Şi ne îmbrăţişam la sfârşit.

Băiatul asculta fără să fie impresionat prea tare. Le-a auzit de nenumărate ori. De fiecare Crăciun, în timpul petrecut împreună e condamnat să asculte povestea marii sale dureri. Şi decepţia părăsirii. Sigur, a fost şi el de vină. Şi conjunctura. Oamenii nu mai cumpără tablouri de artă. Iar el  nu pictează kitsch-uri.

Din zece în zece minute se întinde după sticlă. Gâlgâie astfel deodată şi zece înghiţituri. Vorba şi privirea îi devin în cele din urmă grele ca plumbul. Pe fruntea încreţită îi apar broboane de sudoare.

Te rog un lucru, băiete. Nu lua niciodată pensula în mână, mai bine ciocanul sau lopata. Eventual calculatorul. Să nu ajungi ca sărmanul tău tată.

Îl apucă sughiţul. Se întinde din nou după sticla în care abia de mai e ceva la fund, o dă peste cap toată. Se aşază în fotoliu. Privirea pare să treacă precum sfredelul în gol prin corpul firav al băiatului. Clipeşte încet şi lung, mormăie ceva de nedesluşit, se uită apoi la ceasul de perete care arată nouă şi jumătate. Închide ochii şi adoarme instantaneu. Respiră zgomotos de parcă ar sforăi în surdină.

În ochii trişti ai copilului se aprinde atunci o scânteie.  Ce să facă încă o oră şi jumătate până vine Mama? Se duce până la lada de fag în care sunt tuburile de vopsea ale tatălui său. Găseşte acolo şi pensule de diferite dimensiuni. Se opreşte în faţa peretelui alb imaculat. Luminat parcă pentru asta de lampadarul din colţ, o lumina nu neapărat puternică. Începe să picteze pe perete. Apar la început liniile de contur, după care trece la detalii. Foloseşte mai mult verde şi auriu. Foarte mult auriu, dar şi argintiu din belşug. Mânuieşte pensula de parcă asta ar fi făcut toată viaţă, chiar dacă o face pentru prima dată. Nu a ţinut niciodată până acum vreo pensulă în mâna. Eventual carioca.

Cu trei minute înainte de 11 soseşte mama. Băiatul deschide uşa, tată-l nici măcar nu aude sunetul soneriei. Intrând în cameră, picioarele femeii parcă prind rădăcini. Rămâne nemişcată câ­teva clipe foarte lungi. În colţul ochiului îi apare o lacrimă, una singură.

Sforăitul bărbatului din fotoliu e în expansiune parcă. În ca­meră mirosul de alcool se amestecă cu cel de vopsea şi odoarea înţepătoare, inconfundabilă a diluantului.

Pe peretele nu de mult de un alb strălucitor, iluminat doar de lampa din colţ, acum se vede un brad de Crăciun împodobit feeric cu globuri, bomboane de salon, confetti aurii şi argintii şi lumânări pâlpâind gălbui. E de necrezut. Îţi vine să-l atingi cu mâna. În vârf se vede o stea aurie în cinci colţuri mai uzată, dar cu atât mai strălucitoare.

 

Soţia tăietorului de lemne

Soţia tăietorului de lemne vinde la piaţă brânză şi telemea. Au trei vaci în sătucul de munte unde ajungi pe un drum bătătorit prin pădure. În şaptesprezece ani de căsnicie ea şi cu tăietorul de lemne au reuşit să aducă pe lume doi băieţi. Sunt frumoşi precum mama lor. Vor fi puternici precum tatăl. Aşa cum speră ei amândoi. Astfel vor putea merge şi ei la exploatare. Tăiatul lemnelor nu este o muncă uşoară. Ai nevoie de multă forţă şi pricepere. Şi pălincă tare, de două ori întoarsă.

Soţiei tăietorului de lemne nici prin cap nu-i mai trece că toate astea i-au ajuns. Nu mai are curaj nici să gândească. De rugat se roagă doar la sfârşitul săptămânii la biserică. Atunci nu este piaţă. Atunci pune de o parte brânza şi telemeaua de duminică pentru luni. Cu toate că piaţa de luni este cam nicicum.

Telemeaua trece cel mai bine vinerea. De ani de zile atunci vine pentru porţia sa obişnuită şi consilierul. Plăteşte cu două bancnote de zece. Ea îi dă rest patru de cinci. I se cuvine pentru fidelitatea îndelungată. Aşa judecă soţia tăietorului de lemne. Cu toate că e foarte posibil să nu mai fie de mult membru al con­siliului.

Dar într-o zi, mai de mult, i-a şoptit la ureche că o va propune pentru titlul de cetăţean de onoare. Fiindcă merită. Nemaivorbind de  faptul că va fi prima vânzătoare de brânză şi telemea distinsă astfel. Ajunsă acasă atunci nu a spus nimic despre onoarea care i se pregăteşte. Nici n-aveau cum s-o înţeleagă.

În ziua aceea cei de acasă erau preocupaţi de chinurile facerii viţicăi pătate cu alb-negru. Aşteptau cu toţii nerăbdători viţeluşa...

 

Zebra care şi-a pierdut dungile

Era o zebra sănătoasă, absolut banală. Dungile alb-negre al­ternau pe tot corpul ei precum în vestita pictură a lui Vasarely sau aidoma păturii care acoperă canapeaua favorită a vedetei rrome a televiziunii maghiare, Győzike, în căminul său din Salgótarján. Aşa cum puteai să vezi asta în mai multe emi­siuni, dacă chiar erai curios.

Aşa sunt zebrele mai nou. Dungate. De asta se numesc şi trecerile de pieton zebre. Ca să ne aducem aminte de după‑amiaza aceea în care stăteam pe banca de la circ, înfulecând fulgi de porumb, scuze, popcorn, cu ochii în nişte reflectoare cam leşi­nate, uitându-ne la cei patru elefanţi, trei cămile şi două zebre care se învârteau în cerc pe ritmurile unei melodii  de Tom Jones dat nu foarte tare.

Zebra despre care vorbim nu a trăit niciodată în Africa, în savane sau în vreo grădina zoologică. S-a născut într-un car­tier mărginaş al unui oraş nu foarte mare, dar nici prea mic. Stăpânul de teama vecinilor a încercat să ascundă întâmplarea. În mod sigur erau destui care abia aşteptau să raporteze la poliţie sau undeva la fel de potrivit ceea ce s-a întâmplat, faptul surprinzător că într-un grajd dintr-un cartier de margine, al unui oraş respectabil, nici prea mare, nici foarte mic, s-a născut o zebră. Lucrurile au ieşit totuşi la iveală.

Primul care a vorbit, în coloanele ziarului local, a fost în­ţeleptul cartierului. A explicat stimaţilor şi mult iubiţilor cititori că nu poate fi vorba decât de o cacialma, nu de alta, dar zebrele, mai ales cele dungate alb-negru, se nasc în savană, este de aceea exclus să se nască într-un oraş nici mic, nici mare, într-un cartier oarecare, vestit eventual doar pentru că el, cel care vă scrie toate astea, s-a născut acolo cu  câteva decenii în urmă. Peste două zile a venit „ecoul”, răspunsul la acest articol, publicat de acelaşi cotidian local. Editorialistul publicaţiei explica în acest articol pe un ton calm şi civilizat că înţeleptul foarte respectat al cartierului, în ciuda bunăvoinţei sale evidente privind subiectul, a scăpat câteva inexactităţi în expunerea sa, de altfel exemplară. E vorba înainte de toate de faptul că aceea mică zebră care a văzut lumina zilei în acel grajd din cartierul pomenit nu este dungată alb-negru, ci, desigur, negru-alb.

Atât i-a trebuit înţeleptului. S-a pus de îndată în faţa maşinii sale de scris marca Erika, introducând în ea cu mare grijă o coală ministerială de cea mai bună calitate, păstrată special pentru astfel de ocazii. Se gândea să expună nişte adevăruri fundamentale, printre altele faptul că el de mic copil iubea zoologia şi canasta, nemaivorbind de alte jocuri de societate, astfel încât acum nu are cum să accepte ca opinia publică să fie condusă pe căi fără ieşire. Minciuna pentru el nu poate fi tolerată nici în vorbă, nici în scris. Tocmai de aceea, de nu ar fi curentul acesta nenorocit, şi-ar aduce negreşit aminte de pasajele din opera marelui Alfred Brehm, pe care în alte condiţii le ştie pe dinafară: cum că zebrele, să nu aibă nimeni dubii, sunt dungate exclusiv şi iremediabil în alb-negru.

Această expunere inteligentă, aproape academică din gândirea înţeleptului, a apărut în ziua următoare în publicaţia locală. Şi‑a cumpărat în consecinţă de la chioşcul de ziare cinci (adică, cinci şi nu mai multe) exemplare pentru el şi pentru membrii familiei sale. Nu mai multe din raţiunea să rămână destule şi pentru restul cititorilor din oraşul nici prea mic, nici foarte mare. Cititori pe care a încercat în trecut de atâtea şi atâtea ori să îi lumineze. Să nu apară neînţelegeri. Asta pentru că aştepta de la ei să recunoască nu numai înţelepciunea sa, dar şi calităţile sale literare. Nu liberale, literare.

Reacţiile aşteptate n-au sosit însă. Chiar dacă stătea cu orele aplecat în afară în fereastră să primească mulţumirile cuvenite. Dar nimic. I-a venit atunci o idee diabolică. Şi-a făcut rost de la piaţa de vechituri de o grămadă de foi indigo folosite, mul­tiplicând excepţionala sa analiză. A trimis un exemplar primarului oraşului nici foarte mic, nici prea mare, directorului liceului său favorit, trei la nişte veterani de război, primei soacre a vecinei şi unor localnici, opt la număr, plecaţi de mult peste mări şi ţări şi, desigur, comitetului premiului Nobel. Nu se ştie niciodată. Şi dacă cineva îşi dă seama în cele din urmă de importanţa sa şi a muncii sale, chiar dacă la nivelul unui singur gest de recunoaştere.

Astfel evenimentul a depăşit hotarele localităţii nici prea mici, nici foarte mari. Au apărut şi televiziunile. La început de la studioul local, un operator şi un reporter. Au urmat cei de la cotidian şi un săptămânal, tot local, iar în cele din urmă au venit şi cei de la televiziunile centrale, inclusiv cinstiţii reprezentaţi ai presei de scandal. Din străzile din împrejurimi au apărut pen­sionarii. Conducerea oraşului a organizat curse speciale din centru iar cei de la grupa mare din câteva grădiniţe adiacente au sosit interpretând cântecele specifice grupei lor de vârstă.

Până şi academicianul înţelept de la care a pornit totul s-a furişat mai aproape, ascunzându-se după tulpina groasă a unui copac. Fiindcă nu era doar înţelept, îl rodea şi curiozitatea.

Nemairezistând presiunii supraumane, stăpânul grajdului a deschis în cele din urmă poarta de la uliţă, permiţând mulţimii să intre în curtea gospodăriei. A deschis pe urmă şi poarta grajdului care scârţâia îngrozitor. S-o vadă, s-o fotografieze, s‑o filmeze pe zebra cea mică care se agita nervoasă, dar voioasă nevoie mare lângă maică-sa.

Şocul a fost imens atunci când în lumina soarelui care pă­trun­dea prin uşă, mica zebră s-a întors spre cei care se buluceau în curte. Nu avea nicio dungă, le pierduse probabil în urma şo­cului sau poate nu avuse niciodată. Nici negre, nici albe.

Era însă netulburată de asta  întorcându-se jucăuşă spre mama ei, lăsând în urmă ceva care scotea aburi şi mirosea deosebit de urât, înghesuindu-se hotărâtă spre ugerul care o aştepta de ase­menea caldă.

Găsindu-l, a scăpat un sunet fericit, de mulţumire parcă: I‑A, I-A, I-A....

 

Traducere din maghiară în română:
Nótáros Lajos