logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 

Cornel Ungureanu
critic literar, Timişoara

 

Slavici şi ai săi
Reliefuri văzute şi nevăzute. Acasă, în Europa Centrală

 

Ţinutul natal. Imediata noastră apropiere

„Drumul de ţară de pe valea Crişului Alb, ajungând în apropierea şesului, la Maghierat, se despică-n două, şi o parte din cete o ia prin Pâncota spre mijlocul şesului, iar alta apucă spre Şiria, ca să înainteze la Arad şi să treacă Mureşul în Banat.

Sosind la Şiria, cetele trec de-a curmezişul prin sat şi se opresc în bătătura de la marginea Câmpiei.

Aici e începutul.

Satul se-ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presărate cu vii, şi mai sus coasta e acoperită cu târşi, pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într-un vârf ieşit înspre Câmpie cel mai înalt dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilagăşului, o cetate veche, de unde ochiul străbate toată Câmpia cât pătrunde zarea de lumină.

Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii şi mâna drept spre ţuguiul Vilagăşului, şi mâna iute fiindcă-l mâna şi pe el ceva înainte. (...)

Era înspre miezul nopţii când el ieşi dintre holdele din hotarul Şiriei şi apuca drumul cel mare.

Plecat cu gândul de lungă călătorie în treburi grele, el era dus cu gândul departe înainte…”

Fiecare prozator „din ţinuturile Imperiului”, de la Agârbiceanu la Rebreanu şi de la Rebreanu la Breban, de la Ioan Popovici Bănăţeanul şi Pavel Dan la Sorin Titel sau Alexandru Ivasiuc, va avea grijă să fixeze, uneori chiar de la prima frază a Operei, topografia locului. Nimic nu-i mai important decât locul, decât drumul, decât itinerarul pe care îl parcurg sau ar trebui să‑l parcurgă eroii lui. Şi pe acest itinerar vor exista numeroase semne de avertizare. Eroul ştie drumul, este un obişnuit al lui, îl parcurge cu ochii închişi. Drumul, răscrucile, cârciuma, cimitirul, biserica fac parte din fiinţa lui. Şi fiindcă fac parte din fiinţa lui, ar trebui înţelese/ascultate.

Din fiinţa lui Iorgovan, îndrăgostitul, ar trebui să facă parte şi Pădureanca. În ţinut e holeră şi el se duce la ea în pofida interdicţiilor, după cum în pofida interdicţiilor alergau unul către celălalt Romeo şi Julieta. În pofida interdicţiilor, tatăl lui Iorgovan, Busuioc, aduce oameni la seceriş.

„Se ivise holera-n ţară, iară Busuioc nu voia să ştie de ea.”

Holera nu este personajul principal al nuvelei. Boala nu loveşte în secolul al XIX-lea aşa cum lovea ciuma personajele secolului XX. Răul care loveşte nu vine din afară, el vine din lăuntrul personajelor. Între gândul „care o ia înainte” şi trupul care se află într-un anumit punct al drumului, nu există înţelegere.

Care sunt itinerariile ce se cuvin a fi urmate, cele ştiute, văzute, care sunt ale gândului? Ale gândului, aşa cum poate fi el exprimat, sau ale inconştientului?

Care este locul Şiriei în acest spaţiu? Al acestui spaţiu în care Slavici este acasă?

Există câteva etichete lipite de literatura lui Slavici – etichete echivalente cu neîmplinirile, ratările, neşansele scrisului său. Slavici e tezist, Slavici e moralist, Slavici e un scriitor fără stil. În perimetrul acestor afirmaţii sunt aşezate nu doar cărţile de raftul al doilea, nu doar prozele fără miză, ci chiar textele importante. Moara cu noroc dar şi Pădureanca ar trebui să ilustreze fraza iniţială, cum că fiecare trebuie să fie mulţumit cu sărăcia sa, fiindcă nu bogăţia, ci liniştea colibei sale îl face fericit.

Puţini au citit cu atenţie: mai departe bătrâna, mama Anei, spune că ea a fost o femeie într-adevăr fericită. Şi că, după o viaţă fericită, i-ar fi greu să se despartă de casa ei, pentru o căutare problematică. Acasă a însemnat şi va însemna pentru ea totul. Ea nu vrea să plece de acasă. Ei, tinerii, sunt însă liberi să o facă: ei nu (mai) depind de ea. Ei au o altă viaţă.

Cu alte cuvinte, ea a trăit până acum ca un om fericit: a fost în paradis şi poate rămâne în această lume a fericirii: merge în fiecare duminică la biserică să-şi întâlnească soţul. Soţul ei era un bărbat al credinţei, cânta în strană: acolo, în strană, duminica, l-ar putea vedea. Sau nu: chiar îl vede! Familia ei e indestructibilă, ea ilustrează Ordinea lumii.

Cititorul de azi al lui Slavici ştie că soţul care plecase înainte de vreme şi o lăsase pe Mara văduvă era, ca şi Ghiţă, cizmar. Şi că tatăl Anei şi socrul lui Ghiţă îi puteau dubla, în credincioşia lor, pe alţi eroi ai lui Slavici. Nu pe foarte mulţi. Dar cu siguranţă pe unii dintre ei. Opera lui Slavici se sprijină pe câteva mari personaje care ar trebui să ilustreze ordinea lumii. Preotul, învăţătorul, meşteşugarul (omul lucrului bine făcut), păstorul, ţăranul sunt centrele de gravitaţie ale „poveştii”, ale naraţiunii. Fiecare trebuie, într-un moment sau altul, să plece de acasă. Să se despartă de lumea părinţilor lui, pentru alta mai ofertantă. Să-şi trăiască aventura, istoria personală.

Plecarea de acasă îl obligă pe Ioan Slavici (ca pe oricare prozator ardelean), la o bună cercetare a locurilor. El cunoaşte drumurile ca şi cum le-ar fi străbătut cu piciorul, cu trăsura, călare. Se încredinţează lor, locurilor. Scriitorul e un adevărat topograf care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile, potecile, cele ştiute de toţi şi cele secrete. El vede fiecare detaliu al peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare spaţiu protector. Omniscienţa sa e legată nu doar de cele cunoscute de toţi, de căile accesibile, de locurile de retragere, de popas, ci şi de secretele lumii acesteia – de cele ascunse, pline de pericole.

Plecarea de acasă, din spaţiul paradisiac al liniştii domestice, îl poartă pe eroul lui Slavici prin nişte locuri neprimitoare. Prin nişte locuri rele. Prin nişte locuri care îşi au secretele lor. Nişte locuri care, de multe ori, numesc cu fidelitate viaţa interioară a eroilor săi. Subteranele fiinţei.

Dacă acel acasă al bătrânei era dominat de linişte, drumurile care duc eroul departe de casă sunt însemnate cu un şir de avertismente. Sunt presărate de semne. Cititorul (şi culegătorul) de poveşti populare, scriitorul care „combina” situaţiile din basm pentru a le descoperi semnificaţii noi, mai adecvate lumii în care trăim, nu se depărtează foarte tare de „poveste”. În topografia pe care ne-o oferă, există semne pe care trebuie să le citim bine: există avertismente pe care trebuie să le înţelegem sub semnul unei tradiţii. Locul numit Moara cu noroc nu este doar han. Acolo există o moară abandonată, o cârciumă şi – ca să fixăm mai bine detaliile – un loc de înnoptare al călătorilor.

Moara este – dacă e să o punem sub semnul Tradiţiei – locul unde boabele de grâu sunt sfărâmate, „distruse”. Pe fiecare boabă de grâu se află imaginea lui Iisus Christos. A distruge sămânţa, mai ales sămânţa care poartă Imaginea e un ritual infernal.

Moara e un spaţiu legat de acel „dincolo” al răului. Blaga a intuit potenţialul simbolic al spaţiului şi Arca lui Noe îşi desfăşoară aici întâlnirile cu Nefârtate.

În prima „epocă” a aşezării lui Ghiţă la Moară semnul norocului e cum nu se poate mai vizibil. El este un om al bunei aşezări, bătrâna al „lucrului bine făcut” – familia exprimă, în continuare, buna întemeiere a lumii. Dar numai în aparenţă.

Hanul e construit lângă moară – şi construcţia lui progresează, fiindcă există mulţi care trec prin aceste locuri.

Cele cinci cruci din preajmă ar putea evoca şansa „locul bun” – dar dacă cele cinci cruci poartă alt tip de dialog? (Ioan Petru Culianu le cita ca pe nişte „semne bune”: noi credem că ele ar marca, mai degrabă, un loc de trecere în Împărăţia morţilor).

Aflăm, din secţiunea a treia a nuvelei, că turmele de porci copleşesc spaţiul. Cât ţin luncile, pretutindeni răsar turme de porci.

Spaţiul tradiţional românesc era al turmelor de oi. Turmele de porci evocă altceva. În porci s-au ascuns, ştim din Biblie, diavolii izgoniţi. Porcul e un animal murdar. E departe de inocenţa Mielului – de simbolul pe care-l incorporează Mielul. Animal impur, el dă sens profesiunii de măcelar. El semnifică violenta desacralizare a unei lumi.

Turmele de porci îşi au legile lor – legile lor secrete. În fruntea lor se află Sămădăul – omul care poate să piardă. Care îşi poate permite să plătească pierderile. Sămădăul poate defini o lume perdantă.

Ca în toate prozele importante ale lui Slavici, problema banului (Ochiul diavolului) se leagă chiar de Moara cu noroc: locul aduce câştig. Lică Sămădăul înmulţeşte câştigul şi dă imagine mai limpede „norocului” pe care moara îl poate spori. Lică Sămădăul confiscă norocul. El este omul negru, el e prezenţa luciferică – insul sosit din subterană.

Nuvela „se întoarce”, se rescrie după capitolul al nouălea – după ce Ghiţă şi Pintea descoperă trupul copilului ucis „cu o lovitură de pat de puşcă”. Suntem la mijlocul nuvelei. Ghiţă e în pădure („nell mezzo del camin”), în căruţa care trebuia să-l ducă acasă. E împreună cu Pintea, jandarmul care trebuie să-l însoţească. În căruţă mai e Uţa, femeia pe care o ia slujnică. Ar trebui să plece în căutarea criminalilor, fiindcă ei ar putea fi descoperiţi. Ghiţă nu-l urmează pe jandarm, el este dator casei sale. El rămâne un om tradiţional pentru care „liniştea familiei” trebuie apărată. Nu arestarea criminalului, nu înfăptuirea justiţiei sunt importante acum, ci starea familiei – a soţiei şi a copiilor lăsaţi acasă. Dacă în mijlocul drumului au fost ucişi o femeie, un copil, ce se întâmplă la el acasă, fiindcă soţia lui a rămas singură?

Acasă – în noua sa casă – întâlnirea poartă pecetea „istoriilor care au fost” a păcatelor reale, dar şi a păcatelor posibile. Cealaltă femeie o transformă pe Ana – eliberează „demonia” ei. Femeia ucisă, copilul ucis (cu lovitura unui pat de puşcă) ne poartă în Imperiul demonilor.

Slavici a putut să presimtă demonii care vor anima literatura Imperiului, de la Ilse Aichinger la Doderer. Dezordinea interioară poate creşte după nefericitul său mariaj (cu Ecaterina Szoeke), după repetatele spitalizări, după eşecurile prietenilor săi, după moartea apropiaţilor, după anii de puşcărie, după afacerile perdante.

Ioan Slavici este un erou al eşecului. Toţi bărbaţii prozelor sale importante sunt eroi ai eşecurilor, perdanţi care vor rata. După oamenii de succes, după inşii model, după Popa Tanda şi Budulea taichii, lumea slaviciană se întunecă: personajele ei majore se afirmă sub semnul autodistrugerii. Ghiţă şi Lică se sinucid, într-un fel sau altul. Memorabil personaj rămâne bătrâna: pe ea răul n-o atinge. Pentru ea răul nu există. Lică este un „om bun”, incendiul a izbucnit fiindcă cineva a uitat ferestrele deschise. Doar fiindcă cineva „a uitat”. Ea nu recunoaşte răul fiindcă acolo, în locul unde ea şi-a trăit tinereţea, nu existase Ispita.

Aici, la Moara cu noroc, invaziile răului sunt neiertătoare. Metamorfozele personajelor antrenează metamorfoza Casei. „Ce vrei tu să faci din casa mea?”, întrebarea Anei, redimensionează noul univers:

 

„Ana stătea ca un stâlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi şi nu puteau să străbată până la inima ei, tulburată de alte gânduri.

– O femeie a fost, zise ea, o domnişoară, o văduvă tânără! Mai ştiu eu cine!? Vor fi dus-o cu dânşii, căci era tânără şi frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă gândiţi decât la d-alde astea.

Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei.

– Ce-i, Ano? Ce ai tu!? zise el îngrijat, şi se apropie ca să o cuprindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins în faţă.

– Lasă-mă! îi şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. Lasă‑mă, că-mi vine rău când mă atingi.

– Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu amândouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai văzut. (...) Tu nu eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea... Ţi-a dat cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i?!

Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns şi să-şi strângă pumnii ridicaţi în sus.

– Ce caută muierea asta aici?! zise ea râzând încât i se vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu să faci din casa mea!?”

 

Calea cea dreaptă

„Ce vrei să faci tu din casa mea?” – iată o întrebare fundamentală pentru înţelegerea scriitorului.

Mara e un om exemplar – e un adevărat creştin, un om activ care reia mesajul lui Popa Tanda: mesajul oamenilor exemplari.

Lumea lui Slavici ar trebui să rămână lumea oamenilor exemplari.

Om exemplar rămâne, pentru Slavici, Andrei Şaguna, om de încredere poate fi Miron Cristea. Ei sunt preoţii, ei sunt liderii religioşi care au stabilizat solul mişcător al trecerii.

Dar oameni exemplari sunt şi cei care i-au eliberat din şerbie pe românii ardeleni. Iosif al II-lea şi Franz Josef sunt priviţi cu un devotament cvasireligios de conservatorul care e Slavici. De fapt, socialiştii îi atrag atenţia (şi îi stimulează devotamentul) ca restauratori ai unei ordini (mai) adevărate. Asemenea creştinilor primitivi, ei vor să restaureze Adevărul. Ei urmează Calea. Slavici evocă în câteva din nuvelele sale importante (Moara cu noroc, Comoara) abaterea de la Calea cea dreaptă prin ispita îmbogăţirii. A banului.

Mara nu se abate de la Calea cea dreaptă – Mara exprimă Calea cea dreaptă.

Lumea lui Ioan Slavici trebuie să fie una exemplară. În fiecare capitol apar propoziţii care evocă Lumea; iată, aceasta este lumea, aceştia sunt oamenii. Precum adesea în scrisul slavician, există aforismul lămuritor: aşa au fost dintotdeauna oamenii. Condiţia umană e tema, starea de (ne)fericire obiectul analizei. Cum literatura „conservatoare” a lui Slavici pune în centrul ei Familia, romanul se opreşte mai întâi asupra familiilor Marei şi a lui Hubăr. Soţul Marei e scos repede din scenă: e cizmar nevrednic. Celălalt cizmar important al literaturii slaviciene, Ghiţă, pleacă „de acasă” fiindcă profesiunea lui devenise nerentabilă. Soţul Marei trebuie să dispară: să o lase, cu alte cuvinte, văduvă. Pandantul Marei nu poate fi, prin urmare, o femeie, ci un bărbat, Hubăr.

Hubăr, măcelarul venit la Lipova de la Viena, îmbogăţit în timpul revoluţiei de la 1848, are, în momentul în care începe naraţiunea, patruzeci şi şase de ani:

„Deşi împlinise patruzeci şi şase de ani şi era un om cu multă chibzuinţă, Hubăr nu părea deloc a om care să fie tatăl lui Naţl. Lasă că era un om bălan, cam slab şi cu obraji roşii după înfăţişare prea tânăr, dar era întot felul lui de a fi ceva uşuratec, aproape ştrengăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oamenii fără trecere, până chiar şi cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu aibă trai bun cu nevastă-sa, care era femeie aşezată, cam ţâfnoasă, şi neîngăduitoare”.

Hubăr are patruzeci şi şase de ani, tot atîţia cîţi are Slavici cînd începe să scrie Mara. Ar putea să fie chiar o ipostază a naratorului, una dintre formele sale de ieşire în lume.

Hubăr nu-şi iubeşte meseria. A plecat de la Viena (din Centrul lumii!) într-un loc care şansa sa arată altfel. E un loc în care poate să petreacă. Nu numai sărbătoarea poate fi trăită aici, ci şi fascinaţia subteranei.

Plecat din Viena, Hubăr abandonează centrul, locul privilegiat, ofensează Tradiţia. Va încălca regulile: va cădea în trup.

S-a scris foarte mult despre adulterul nefericit al lui Hubăr. Toţi exegeţii, de la George Munteanu la Vasile Popovici, au evocat statutul lui Bandi – fiul natural – în noua distribuţie a rolurilor. Mai puţin a fost evocat rolul Reghinei. Reghina nu‑i o degenerată, bolnavă (nebună), aşa cum scriu unii dintre comentatori, va înnebuni după nefericita relaţie. Ea încalcă un tabu şi încălcarea legii lasă urme. Trupul receptează dureros încălcarea legii.

Aşadar, Hubăr trăieşte fascinaţia lumii de jos, a subteranei. E o fiinţă coborâtoare. E măcelar: profesiunea, onorabilă, poate fi împlinită cu cinste. Dar ceva se termină. Ceea trăieşte el – sentimentul finalului – îl trăieşte fiecare personaj exponenţial al Imperiului, de la ultimul Trotta la Kikeritz, protagonist în Lecţia de limbă moartă. Deşi feciorul „pare din altă spiţă” el nu face decât să continue risipa. Sau cum spunea Burdea, un prieten de la Viena:

„Minunat, strigă Burdea râzând, din toată inima cu glasul lui subţire. Are dreptate! Aşa ne petreceam noi viaţa: ziua dormeam îmbrăcaţi,…nopţile ne plimbam, adică ori stăteam prin cafenele, dacă timpul e urât… Ziua e urâtă, zgomotoasă, plină de întâmplări care ne abat de la noi înşine: în amurgul serii începe viaţa să aibă farmec”.

Viena îl deturnează pe Naţl de la „meseria”, de la „arta” pe care trebuia să şi-o însuşească. Rămân de studiat similitudinile dintre istoria vieneză a lui Naţl, tânăra calfă plecată prin lume să se împlinească şi tânărul Slavici. În Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tînăr Slavici recapitulează perioada vieneză, distribuind altfel câteva accente demne de luat în seamă:

„Neastâmpărul meu s-a închegat încetul cu încetul într-o idee fixă. Un alt amic al meu, unul dintre cei mai simpatici oameni, Hosanu… îmi vorbea adeseori despre ştiinţele medicale, despre oase şi muşchi, despre vine şi arterii, despre nervi şi despre creieri, despre funcţionarea organelor şi despre constatările făcute despre profesorul Rokitansky în ceea ce priveşte lucrarea organelor îmbolnăvite.”

Rokitansky şi Hirtl, profesori pe care Slavici îi citează fie în Fapta omenească, fie în Lumea prin care am trecut, nu erau nişte personalităţi de mâna a doua. În a sa Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1918 William M. Johnston le consacră un subcapitol important: Nihilismul terapeutic la facultatea de medicină din Viena.

„De-a lungul acestei cărţi am menţionat – scrie William M. Johnston – nihilismul terapeutic ca o caracteristică a vieţii vieneze. Otto Weininger, Richard Wahle, Karl Kraus şi Ludwig Wittgenstein au încarnat convingerea că maladiile societăţii şi ale limbii sunt rebele la orice terapie.”

Indiferenţa lui Rokitansky faţă de terapie nu era decât consecinţa teoriei naturii umane pe care el a expus-o în Die Solidaritaet des Tierlebens (Viena, 1869). La toate nivelurile existenţei, pretindea Rokitansky, protoplasma e avidă, obligând fiecare organism să fie agresiv şi să-şi ucidă rivalii…”.

Am văzut că Slavici începe să scrie Mara la vârsta de 46 de ani. Se putea oglindi în Hubăr, măcelarul ispitit să privească în jos şi să cedeze ispitei.

Iar drumurile lui Naţl prin Viena implică şi experienţa lui Slavici. În excepţionalul portret pe care îl face tânărului Slavici, Magdalena Popescu insistă asupra bolii tânărului, ameninţat cu amputarea piciorului. Scrisorile pe care Slavici-bolnavul le expediază sunt nepoliticos de amănunţite, dacă e să luăm în considerare personalităţile cărora se adresează, scrie Magdalena Popescu.

Pentru Slavici, amputarea piciorului ca şi boala pe care o traversează îl pun într-o relaţie specială cu lumea. Ceea ce se i întâmplă ţine de natura fiinţei. Aceasta e condiţia umană, acestea sunt impasurile pe care trebuie să le traverseze.

Trebuie e verbul fundamental al lui Slavici: pe temelia lui se construieşte totul. Amputarea piciorului nu e un moment „jenant”. Omul, făcut din carne şi oase, ca şi alte fiinţe de lângă el, trebuie să se supună somaţiei. El exprimă un lanţ al fiinţării. El continuă câinii, caii, fiinţele domestice din preajmă, fiinţele sălbatice ale lumii acesteia. Este înrudit cu ele. Protoplasma avidă a profesorului de anatomie se exprimă, mai întâi, prin ele. Dar omul poate fi mai bine înţeles dacă priveşte cu atenţie „viaţa animalelor”.

„Kant zice (scrie în Fapta omenească Slavici) ce cu aproape două mii de ani mai înainte apostolul Pavel… a zis prin cuvintele: Nunc videmus per speculum in aenigmate, tunc autem videbimus sicut est.(…) Deci, lumea aceasta, tot ce învăţaţii numesc „realitate” şi „adevăr” este, precum bine zice românul, numai în aevea, o oglindă a lucrurilor tăinuite, enigma privită din oglinda care suntem noi înşine…”

Naţl, întors „din lumea largă”, trebuie să treacă „proba”, să „dea lovitura de măestru”. Naţl trebuie să devină maistru măcelar, aşa cum Trică trebuie să devină maistru cojocar. Sunt lucruri care trebuie să se împlinească pentru ca lumea „să rămînă aşa cum este”. Slavici vrea, a scris fiecare dintre criticii care s-au ocupat de roman, să fie şi documentarist şi etnopsiholog. Dar dincolo de acestea se mai întâmplă ceva.

În opera lui Slavici există un şir de animale care stau în preajma omului. Domesticitatea lor evocă o relaţie de esenţă. Aşa cum se va întâmpla şi în opera lui Agârbiceanu.

„După rânduiala breselelor, calfa de măcelar care avea să treacă în rândul măieştrilor trebuia să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de încredere a breslei tăietura de măiestru.”

Momentul ar fi trebuit să fie sărbătoresc pentru Lipova, pentru familie, pentru Naţl. Lovitura e o probă a virilităţii, o confirmare a valorii: a lui şi a gintei. Tezeu înfrângea minotaurul, tânărul Naţl trebuia să răpună fiara. Ce poate oglindi această victorie? Există, în opera lui Slavici, mai multe înjunghieri:

„Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Ruţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei”.

Şi mai departe:

„Când Lică se aplecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă…”

Şi finalul Marei are loc sub semnul metamorfozei – omul muşcă:

„Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare se năpusti asupra lui şi îl muşcă de gît…”

Tânăra critică (Vasile Popovici, Elena Lăsconi) a văzut în Bandi realitatea „secretă” a lui Naţl. El ar exprima mai bine fiinţa nocturnă a lui Hubăr.

Naţl îl loveşte pe Hubăr, Bandi îl ucide. Desfăşurarea pune în valoare abandonul tatălui, epuizarea forţelor, degenerarea. Nu raţiunea diurnă stăpâneşte, ci dezordinea nocturnă.

Dacă familia Hubăr evocă dezagregarea vechii ordini, familia Marei ar putea evoca naşterea altei lumi. O lume mai bună? Să ne deplasăm atenţia către femeia exemplară, Mara, şi spre cei doi copii ai săi. Prima dată când cei doi îşi fac apariţia e cea în care, pe plută, sunt ameninţaţi de apele Mureşului: dintr-un moment în altul, apele par a-i înghiţi. Fugiţi de „lumea duşmană”, cei doi par fără ocrotire.

În stilul ei, Mara ar vrea să-i ocrotească. Secretul ei e tezaurul – banii care îi vor proteja, în absenţa tatălui. În absenţa Tatălui, copii vor trăi alt tip de relaţie cu lumea. Persida e frumoasă, beneficiază de o educaţie temeinică, dar prezenţa bărbatului „o umple de spaimă”. Ratează relaţia cu Codreanu, pe urmă se teme de Naţl.

Persida trăieşte, ca şi Trică, drama imaturităţii.

Filip Florian, Matei Florian. Despre ei, strănepoţi ai lui Slavici, s-a scris puţin. Nici cei doi nu au vrut să lase impresia vreunei înrudiri care să-i ocrotească de asediul ziariştilor. În fine, Daniela Raţiu este prima (cred) care îl face pe Filip Florian să mărturisească. Întreabă Daniela Raţiu ce a trăit elevul Filip Florian dând peste scriitorul Ioan Slavici în cartea de Limba şi literatură română, ori fie dând peste cărţile lui, citindu-le din scoarţă în scoarţă? Filip Florian: „Ştiind toate poveştile din familie, adevărul e că raportarea la el a fost şi este mai ciudată, mai altfel, să zicem. Dintre cărţi, întâi şi întâi am făcut ochii mari la Moara cu noroc, care m-a atins foarte tare, am trăit-o cu pasiune, am simţit toată tensiunea aia din jurul hanului, a banilor şi a unei femei”.

Citind cărţile lui Filip Florian, trăieşti sentimentul că scriitorul vrea să se despartă de străbunicul său. „Raportarea la el a fost şi este mai ciudată”. Filip Florian inaugurează, cu Degete mici (2005), Zilele regelui (2008) şi Toate bufniţele (2012) un nou stil romanesc. Un nou fel de a brusca evenimentele. De a destrăma „istoria”, eposul slavician. De a deconstrui Moara cu noroc.

Filip Florian scrie, ca un om de ştiinţă, o „poveste” care e urmărită pe multe pagini cu documente pe care el, autorul, le scoate la suprafaţă. Par cunoscute şi trăim satisfacţia că le regăsim aici. Dacă primul roman al lui Filip Florian, Degete mici, era aşezat de Simona Sora sub umbrela literaturii centraleuropene, un bun reper fiind comediografia lui Bohumil Hrabal, sau a lui Hasek (în Mitteleuropa periferiilor m-am ocupat pe larg de ei) există şi un alt model care merită atenţie:

„Istoria lui Onufrie, scrie Simona Sora, aruncă povestea într-un realism magic, colorat local cu retorica şi tonalitatea Vieţii Sfinţilor. În hagiografia călugărului Onufrie .... esenţială e litania ce rimează povestea «de trei ori s-a coborât Maica Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie)». Comedie, hagiografie. Zilele regelui ar fi – şi este – o carte de (despre) istoria noastră. Ţara de atunci avea nevoie de un domnitor, e descoperit Karl, care vine cu dificultate în ţara ... cea nouă. Vine împreună cu dentistul său.”

Urmează biografia dentistului şi a motanului Siegfried şi buna aşezare a regelui. A faptelor regale:

„Cu Ghica în fruntea guvernului, a izbutit să impună în septembrie unor deputaţi care îşi închipuiau trenul şerpuind pe la conacele lor, concesiunea Strousberg, o afacere întinsă pe nouăzeci de ani, şi pe nouăsutecincisprezece kilometri, pornind de la Vârciorova, trecând prin Turnu Severin, Filiaşi, Craiova, şi Piteşti, ajungând la Bucuresci, şi continuând prin Ploiesci, Buzău, Brăila, Galaţi şi Tecuci, până la Roman”. „Proiectul includea şi linia Tecuci-Bârlad, ca pe un apendice sănătos...”.

Informare, documentare, sentimentul recuperării, dar şi spectacolul istoriei fericite. Documentul e însoţit de contextele care îl apropie de noi: aşa arătau străzile pe care calcă dentistul, aşa arătau locurile prin care ajungea Karl în Bucuresci. Paginile lui Slavici, străstrăbunicul, erau sobre, pagina avea în vedere un anume public – o elită. Slavici întemeia un stil, realismul slavician era din vremea lui Eminescu, strănepotul îşi creează lumea sa – stilul său. Trăieşte bucuria scrisului – fraza adună întâmplări şi personaje de peste tot, nu se mai opreşte. În secolul al XIX-lea realismul avea hotarele sale, viaţa trupească nu ispitea vremurile slaviciene. În Zilele Regelui lucrurile stau altfel. Romanul începe cu petrecerile dentistului în cutare bordel, în cutare crâşmă. Herr Strauss, dentistul, e cel care ispiteşte (şi vindecă!). Lumea de sus e dependentă şi ea, de... mâncare. La Sublima Poartă domnitorul este însoţit de numitul dentist fiindcă „...măselele de minte au fost întotdeauna sâcâitoare şi rele, fără suflet. Iar când una, din senin, s-a găsit să străpungă gingia prinţului pe la jumătatea celui de-al douăzeci şi optulea an de viaţă, să răsară chiar în ajunul plecării lui la Constantinopole, pentru primirea firmanului de numire şi pentru ridicarea sultanului în slăvi, să‑i toace nervii mărunt, cum e carnea din musaca sau nuca din baclavale, să-i ducă răbdarea pe pustii şi să-i risipească somnul crud pe covoare, când lucrurile s-au rânduit şi s-au petrecut întocmai s-a chemat că măseaua de minte era crudă. Crudă în toată puterea şi în toate sensurile cuvântului”.

„Toate sensurile cuvântului” numesc arta poetică a prozatorului Filip Florian.

În Toate bufniţele există şi tentaţia de a numi lecţia „arborelui genealogic”. Istoria întâlnirii cu educatorul, cu bufniţele, cu castelul încep de la această „mărturisire”:

„Aşa, cu deprinderile mele, de inginer, de om care a încercat o viaţă de om să intre în graţiile geometriei, aş putea să spun că străbunicul, bunicul, tata şi cu mine, văzuţi ca patru puncte răzleţe într-o infinitate de puncte, ne aflăm cu certitudine pe aceeaşi dreaptă, doar ne tragem unul din altul în cel mai direct chip posibil, pe calea sângelui”.

Dacă secolul al XIX-lea era al întemeierilor, secolul al XX-lea este al închisorilor. Tatăl şi bunicul sunt închişi de regimul comunist, bunicul scapă fiindcă, bijutier, e salvat de Lica Gheorghiu. Fiica şefului statului vrea bijuterii! Bunicul bijutier, afemeiat, îl întâlnise, odinioară, pe Thomas Mann. Scrie versuri. Comedia e ţinută sub control, modelul hrabalian nu e inutil. Şi nici simbolurile, niciodată împinse înainte: bufniţele îşi au viaţa lor, chiar se întâlnesc cu aleşii prozatorului.

Urmaşii lui Slavici oferă, în secolul al XXI-lea, noi căi artei prozastice.