LECTURI PARALELE

Ilie Gyurcsik
eseist, Timişoara

Fuzionarea orizonturilor în proza poetică a Anei Pop Sîrbu[1]

Numai în mine, / Cea de acum / Mai poţi picta /
Celălalt fum / Cealaltă stea.
(Ana Pop Sîrbu, Ludovica, pag. 38)

Comprehensiunea este întotdeauna un proces de fuzionare a unor prezumtive orizonturi existente pentru sine.
(Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă, Traducere de Gabriel Kohn şi Cătălin Petcana, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, p. 233)

Citatele de mai sus sunt complementare. În primul caz, reproduc textul celui de al treilea „joc de-a cuvintele” (din totalul de nouă, distribuite de-a lungul acestui miraculos text poetic) în care este articulat un paradox: trecutul, de-acum alienat (Celălalt fum/ Cealaltă stea), nu poate fi cunoscut şi/ sau simţit („pictat”/ reprezentat) în afara celor şi a celei deja existente în prezent (în cea de acum). Fenomenul face parte din ceea ce H.-G. Gadamer înţelege prin expresia fuzionarea de orizonturi (conform supra, al doilea moto). Dacă termenul de fuzionare a orizonturilor se traduce uşor în diferite limbi, noţiunea implicată în înţelegerea lui e considerată intraductibilă pentru alte limbi (printre care şi româna) datorită absenţei în aceste limbi a unui termen care să transpună unitar principala noţiune componentă din germană: Aufhebung, ca în definiţia dată de Gadamer: „În cadrul efectuării comprehensiunii se produce o veritabilă fuzionare a orizonturilor care realizează odată cu proiectarea orizontului istoric şi suprimarea acestuia” (cf. H.-G. Gadamer, Op.cit., p. 234). Termenul subliniat de mine e considerat a fi echivalentul românesc al cuvântului german Aufhebung, care exprimă sensurile - reciproc solidare – de ridicare, conservare şi negare, cuvânt introdus în filosofie de Hegel pentru explicarea articulării dialecticii sale: teză-antiteză-sinteză. În alte contexte, Aufhebung e transpus la noi prin expresii precum „suspendare şi conservare”, „sinteză în sens hegelian” sau chiar „sublimare” (considerat de Freud ca echivalent pentru Aufhebung), iar Jaques Derrida îl transpune în termenul la relève, întrucât înseamnă, simultan: ridicare/ promovare şi înlocuire /destituire (dar simultaneitatea lui Derrida este relativă, depinzând de context). Termenul  ne interesează din raţiuni hermeneutice, mai ales în interpretarea poeziei. Cred că filosoful C. Castoriadis avea dreptate să vorbească de o „polisemie indivizibilă a cuvintelor şi a cazurilor gramaticale” caracteristică unor „limbi primare” dar ocultată de „limbile europene moderne” (Cf. Cornelius Castoriadis, „Notes sur quelque moyens de la poésie”, în Figures du pensable, Les carrefours du labirynthe, 6 , Seuil, 1999, p. 43),

Meritul Anei Pop Sîrbu pare a fi transpunerea programatică a fuzionării de orizonturi, - deci şi a viziunii proprii termenului german de Aufhebung, în principii de articulare poetică şi a noii sale cărţi.

Cartea e alcătuită din fragmente, numite de autoare „celule narative”, inspirat descrise de autoarea introducerii, Smaranda Vultur, care aplică în comentarea cărţii celebra metaforă a ambiguităţii, creată de Henry James „desenul din covor” (în nuvela cu acelaşi nume), aici „un desen în covorul ţesut la război, o mişcare de du-te vino între static (imortalizare) şi dinamica internă a textului care sparge zăgazul dincolo de propriile limite, animând lumi şi emanând poeticitate” (text selectat de Ana Pop Sîrbu şi pentru prezentarea de pe coperta a IV-a cărţii sale, prezentare cu atât mai valoroasă întrucât aparţine unei autoare foarte apreciate pentru cărţile sale dedicate celor care şi-au recuperat narativ trecutul dramatic).

Cartea poate fi privită ca un pseudo-catehism poetic în care, prin întrebări şi răspunsuri, se transmite iubirea şi admiraţia pentru comuna natală Paca (din judeţul Bistriţa-Năsăud), singurul personaj central al textului, văzut/simţit şi visat ca un nostos mereu râvnit de cei plecaţi pe alte meleaguri, uneori chiar din America. Întrebările şi răspunsurile vin, în principal, de la două prietene, verişoare de aceeaşi vârstă, Ludovica şi Petra, a doua fiind de fapt şi naratoarea textului, cea care alcătuieşte salba de mărturii, legate prin „jocul de-a cuvintele”, ca definire a textului poetic însuşi. Fuziunea orizonturilor produce contopirea frecventă a „vocilor” şi atitudinilor celor două personaje, ele se confundă nu o dată, cititorul punându-şi adeseori întrebarea: „Aci (acum) cine vorbeşte?” Cu atât mai importante îmi par distincţiile, atunci când apar, dar cele două femei (aflate amândouă la aceeaşi vârstă a înserării (pag. 19), rămân mereu contopite cu orizonturile lor de altădată, încă din copilărie), (ad)mirându-se una de(pe) alta.

„Ludovica se întinse pe iarbă. Norii erau ascuţiţi, cubici. Doi cai zburară dincolo de grajdul din dreapta. Unul era alb, altul era negru. Apoi au început să pască în jurul lor cu un simţământ firesc . Numai calul alb da mereu cu copita, căci o ridicătură de pământ i se urcă până la bot. Calul alb se opri din nechezat şi privea ridicătura de pământ verde.

– Tu vezi în realitate caii ăştia? zise speriată Petra.

– Îi văd şi nu-i văd. Or fi caii aceia care s-au întors la casa acesta din război şi care au venit pe jos o bună bucată de drum. Obosiţi, asudaţi, cu capul în jos au nimerit exact casa aceasta, poarta aceasta, ograda aceasta. S-au dus la fântână să se adape. Au intrat pe rând în grajd şi s-au aşezat exact la locul lor de dinainte de război. Soarele mijea a început de amurg. Dar mai era mult până la el” (pag. 17)

Fragmentul mi-a reamintit cumva de mitul ontologic platonician cu privire la „Atelajul sufletului” (Phaidros 253 c – 257) şi de interpretările parabolei calului alb şi al celui negru atât de către Gabriel Liiceanu cât şi în recent publicatele cărţi ale lui Ion Nicolae Anghel. Dar scrierile Anei Pop Sîrbu nu apelează parcă niciodată la parabole, iar comentariile domniei sale pe marginea unor tablouri sunt mai degrabă nişte spectaculoase interpretări metonimice în termenii criticilor de artă. Deci nu mi-am dat seama ce anume puteau reprezenta în reveria personajului omonim din Ludovica aceşti cai înaripaţi. Și ce înseamnă faptul că viziunile Ludovicăi sunt văzute şi de către Petra? Iar la întrebarea acesteia din urmă, Ludovica răspunde enigmatic: îi văd şi nu-i văd, formulă ce poate fi motivată logic de „polisemia indivizibilă” (vezi, C. Castoriadis, evocat supra) a verbului a vedea dar rămâne insuficient explicată hermeneutic de evocarea de către Ludovica a unei „legende urbane” cu privire la miraculoasa întoarcere acasă în Teaca, neînsoţiţi de nimeni, a unor cai după încheierea Primului Război Mondial. Abia pe la mijlocul cărţii, după 58 de pagini, în textul ce precede cel de al V‑lea „joc de-a cuvintele”, se poate bănui o soluţie la nedumeririle mele interpretative:

„– Ludovico! Îţi închei fraza logic şi acum te uiţi la ridicătura de pământ de la marginea ogrăzii şi începutul livezii ! Ce vezi dincolo de ridicătura de pământ, îi strigă Petra şi-i puse o mică piedică

– Nu vezi ce fac? Merg. Mă poticnesc, îmi ridic privirea spre altă ridicătură depărtată de lut galben (...) Vântul bate, închid ochii, lovesc cu fruntea vântul. Mi-e pieptul rece, urechile reci. Sunt aici, îmi zic, în loc să fiu altundeva. Înaintez, mă opresc, îmi privesc degetele, mi le număr zilnic de zeci de ori, vreau să văd iarăşi ridicătura de pământ până la cer. Nu o mai văd. Nu mai înaintez. Mă uit la tine, chiar nu mai văd ridicătura de pământ până la cer. Ea era chiar pivniţa de afară de altădată. Chiar n-o mai pot descrie.

Hai să ne jucăm de-a cuvintele, zise aspru Petra. Precis, iar câştigi, Ludovica! Să dăm următoarele cuvinte: „seară”, „porumbeii”, „ţintirim”, „întunericul”, „faţă”.

Ludovica scrie iute:

„Porumbul, / grâul şi porumbeii se lovesc de cer. / Mâinile tatălui de-abia mai sprijină ţintirimul. / În mijlocul casei vechi întunericul îşi spală faţa. /”

– Iar ai câştigat, Ludovica.” (pag. 73-74)

Din punctul meu de vedere, cel de aici, cele două lungi citate reproduse supra, din pagina 17 şi, respectiv 73-74 a cărţii, exprimă principala fuzionare de orizonturi din această carte, în care personajele Ludovica şi Petra animă, în termenii mitului ontologic platonician, „atelajul” unuia şi aceluiaşi „suflet”, cel al satului transilvănean Teaca. Miracolul întoarcerii acasă din lupte a unei perechi de cai neînsoţiţi ce-şi ocupă firesc locurile părăsite demult (pag. 17), figurează poetic autonomia sufletului şi legătura lui puternică cu rememorarea, singura cale de a se reaşeza în „adevăr”, „acasă” (în anamnesis şi aleteia). Comunitatea de suflet a personajelor ar putea explica cunoaşterea a ceea ce gândeşte sau chiar visează cealaltă „parte”. În al doilea citat, partea mai „jucăuşă” a „atelajului” regretă piedica pusă celeilalte părţi care a agravat delirul părţii „drepte” şi hotărăşte, ca măsură de redresare, un nou „joc de-a cuvintele”, asigurându-şi „perechea” că ea va fi cea câştigătoare (când, de fapt, mai toate jocurile sunt dominate de „orizontul” lui Petra). Se dau doar patru termeni, iar Ludovica rezolvă unitar poemul elevării, chiar cu preţul menţinerii „la pământ” a ţintirimului (de către atotputernicele mâni ale tatei). Petra, – nu mai puţin generoasă decât Ludovica –, omologhează reuşita.

Scenele de mai sus motivează şi opţiunea titlului cărţii. Proiectul unui amplu poem de „reîntoarcere a sufletului acasă” e mai firesc atribuit moştenitoarei directe a memoriei eroinei unui precedent „nostos”, bunica eroinelor-naratoare: Maria, zisă Americanca. Dar realizarea proiectului se face în Petra „de acum”, Ana Pop Sîrbu.

[1] Ana Pop Sîrbu, Ludovica, Editura David Press Print, Timişoara, 2019