LECTURI PARALELE

Sonia Elvireanu
eseistă, Alba-Iulia

A spune adevărul despre timpul istoric tragic[1]

Andreï Makine, scriitor francez de origine rusă, născut în Siberia în 1957, refugiat la Paris la treizeci de ani (1987), este unul din marii prozatori contemporani consacraţi în exil. Romanele sale, primele inspirate de istoria tragică a Rusiei sovietice, au fost recompensate cu numeroase premii. În 1995, Le testament français (Testamentul francez) câştigă premiile Goncourt şi Médicis. Din 1996 este cetăţean francez, iar din 2016 membru al Academiei franceze.

Recviem pentru Est, tradus în română de Ileana Cantuniari, publicat în 2008, e reeditat de Polirom în 2015. Roman al memoriei din care se construieşte o naraţiune de tip proustian, romanul este o mărturie tulburătoare despre timpul istoric tragic al secolului XX ce bulversează destine. Un roman despre viaţă/ moarte, adevăr/ minciună, memorie/ uitare, despre război, crime, orori, represalii, eroism, mistificare, despre identitate/ alteritate şi fatalitatea istoriei.

Naraţiunea homodiegetică discontinuă, la persoana întâi, urmează fluxul sinuos al amintirilor personajului-narator, medic militar rus, racolat de serviciile secrete sovietice, devenit spion în Occident. Acţiunea se desfăşoară pe întreg secolul al XX-lea, în epoci istorice diferite: războiul civil din Rusia, revoluţia bolşevică de la început de secol, al doilea război mondial, perioada postbelică cu conflictele armate din ţările africane, sprijinite de americani şi de ruşi. Fiecare etapă istorică e surprinsă printr-o poveste individuală ce se integrează unui destin colectiv, pe care naratorul încearcă s-o salveze din uitare. Astfel trei generaţii, trei destine ale familiei sale se împletesc în tentativa de refacere a trecutului de-a lungul istoriei Rusiei sovietice: povestea bulversantă a bunicului Nicolai, soldat în Armata Roşie, apoi dezertor, care trăieşte colectivizarea forţată şi o uimitoare poveste de iubire pentru o femeie, îngropată de vie de Roşii, descoperită în timpul luptelor într-o pădure; povestea părinţilor, a tatălui, Pavel, combatant în al doilea război mondial, medaliat, apoi retrogradat şi sancţionat prin integrarea într-un pluton disciplinar, refugiat la finele războiului în Munţii Caucaz, împreună cu o tânără, salvată de viol, mama sa; povestea copilului, alias naratorul, rămas orfan, crescut de Saşa, o rusoaică de origine franceză.

Motivul identităţii pierdute sub multiple măşti ale alterităţii revine asemenea unui leitmotiv prin imaginea casei izolate din Caucaz, locul naşterii copilului, devenit orfan prin uciderea părinţilor, ascunşi în munţi ca să scape de regimul stalinist. Amintirea îndepărtată a casei solitare din fascinantul decor montan e singurul reper identitar al personajului-narator în tentativa de regăsire a originii. Imaginea ei se desprinde din memoria afectivă asemenea unui cântec, cu magia peisajului şi sacralitatea iubirii părinţilor, refugiaţi în solitudine, pentru a‑şi asuma un destin individual într-o epocă istorică ce anulează orice individualism în numele unui slogan ideologic, fericirea colectivă obligatorie:

„Ei însă aveau privilegiul de-a nu-i evoca numele [Stalin]. De-a se gândi la pământ, la foc, la apa plină de viaţă a torentului ziua. Şi de-a se iubi şi a iubi fidelitatea stelelor, noaptea.” (p. 7.)

Evocarea timpului îndepărtat al copilăriei poartă pecetea atemporalităţii. Memoria adultului conservă câteva imagini şi senzaţii ale fiinţelor din preajma sa, asociate cu peisajul natural. Tatăl e încorporat în amurg, clipa întoarcerii acasă, mama în primele ceasuri ale dimineţii, când mireasma mâinilor ei tandre se amestecă „cu aerul tare, ce cobora dinspre munţi” (p. 11), iar Saşa, necunoscuta cu părul alb, prin senzaţiile de fericire/ teamă resimţite în contact cu mâinile ei şi prin vraja limbii necunoscute din cântecul ei. Prin ea, copilul iese din singularitatea vieţii în munţi şi descoperă diferenţa, alteritatea sa în raport cu ceilalţi oameni din oraşul sovietic marcat de comunism: uniformizare existenţială în ciuda multiplicării obiectelor/ oamenilor, identitate colectivă (vestimentaţia identică). Din acest moment devine alterul, străinul, necunoscutul şi va rămâne astfel până la sfârşit.

Motivul identităţii şi al iubirii străbat întregul roman, mărturie despre trecut ca replică la fraza obsedantă a personajului feminin „Într-o zi, va trebui să spunem adevărul” (p. 16). Adevărul despre sine este singurul pe care-l poate confesa personajul-narator din timpul istoric tragic trăit. În tentativa de a reface trecutul familiei sale, de-a lungul a trei generaţii, pe fondul evenimentelor istorice ale secolului XX, naratorul descoperă cu stupoare fragilitatea certitudinilor, mistificarea adevărului, cinismul, uitarea, degradarea eroismului până la grotescul comerţului contemporan cu trecutul. Adevărul despre absurditatea războiului, despre eroismul şi sacrificiul inutil al miilor de soldaţi aruncaţi în războaiele ucigaşe dintre marile puteri ale lumii este deformat de interesele comerciale ale regimurilor politice contemporane. Soldatul de pe font, martorul tragediei colective, eroul medaliat ce invocă adevărul e destituit din gradele militare câştigate şi integrat într-un pluton disciplinar pentru a fi aruncat în miezul luptelor demenţiale, de unde doar providenţa face din el un supravieţuitor.

Adevărul rostit de martorul ororilor de pe câmpul de luptă e anulat de viziunea neverosimilă şi mistificatoare a traficantului de arme care devine producător de filme comerciale despre război. Adevărul lui se reduce la eficacitatea şi performanţa armelor traficate. Victimele nevinovate, soldaţii sacrificaţi cu cinism, sfârtecaţi de armele tot mai performante, nu contează. Vocea adevărului, a combatanţilor ce au trăit tragedia, e înăbuşită de monstruozitatea machiavelică a intereselor ascunse în spatele războaielor.

Personajul-narator nu-şi asumă calitatea de martor istoric obiectiv al tragediei colective, doar confesiunea despre propriul destin. Conştientizează fragilitatea amintirilor stocate de memoria afectivă, dificultatea de-a cunoaşte adevărul despre sine, cu atât mai mult adevărul despre ceilalţi:

„Toate amintirile mele sunt falsificate. Încă de la naştere. Şi nu voi putea niciodată depune mărturie în numele celorlalţi. Nu le cunosc viaţa. Nu o înţeleg. Copil fiind, nu ştiam cum trăiau ei, toţi acei oameni normali.” (p. 18)

Naratorul percepe distanţa temporală dintre trecut/ prezent, timpul trăirii/ timpul mărturisirii. Adevărul despre timpul istoric ce afectează destinul tuturor se dovedeşte imposibil de rostit, el are feţe multiple, depinde de perspectiva şi motivaţia fiecăruia: adevărul soldatului ucis pe front ce nu mai poate mărturisi; adevărul bunicului naratorului care, înţelegând absurditatea şi monstruozitatea războiului, dezertează, alegând iubirea şi viaţa liniştită de familie ca singură certitudine existenţială; adevărul tatălui despre războiul trăit, a cărui rostire îi aduce destituirea şi sancţionarea de către superiori; adevărul medicului militar, martor al ororilor războiului; adevărul spionului cu multiple identităţi contrafăcute, Şah, care îşi serveşte patria şi moare sacrificat, abandonat, sub masca falsă de mafiot; adevărul personajului-narator despre război, eroism, spionaj, traficanţi, existenţe falsificate, devotament, trădare, minciună, iubire; adevărul traficantului de arme, devenit producător de filme despre război, în scop publicitar în comerţul cu arme; adevărul oficial, servit de mass-media, care nu poate fi contestat nici măcar de supravieţuitori.

În încercarea de reconstituire a trecutului din perspectiva martorului istoric obiectiv, naratorul îşi dă seama că trecutul nu există decât în memoria sa, că adevărul pe care-l caută zace ascuns în frânturi de viaţă, în trăiri sentimentalizate, în clipe de intimitate trăite între orori, în apropierea permanentă a morţii, că a scrie despre timpul trăit îndepărtează de trăire, iar efortul de obiectivare presupune inventarierea faptelor, ceea ce n-are nimic comun cu trăirea propriu-zisă, subiectivă, intimă. Realitatea obiectivă înseamnă date, cea subiectivă experienţe personale, amintiri fragile, dificil de prins în cuvinte:

„Notele mele semănau cu un ciudat reportaj care venea dintr-o lume inexistentă, dintr-un neant. Înţelegeam că în locul acelui inventar de fapte, cu pretenţia lui de obiectivitate istorică, trebuia povestită intriga foarte simplă, aproape invizibilă, subterană, a vieţii. Mi te aminteam aşezată în pragul unei case, cu ochii pierduţi în lumina asfinţitului. […] Mi se întâmpla tot mai des să-mi mărturisesc mie însumi că esenţialul se ascundea în acele frânturi de trecut.” (p. 93)

Rememorarea trecutului nu poate fi disociată de evenimentele istorice care au bulversat destinul unui popor. Refacerea fragmentară a celor trei destine de bărbaţi, trecuţi prin război, prin tot atâtea voci narative conduce inevitabil la mărturisiri despre soldaţii anonimi, sfârtecaţi de explozii pe câmpul de luptă, despre sacrificiu şi eroism, indiferenţa şi trădarea celor puternici, pentru care morţii şi oroarea n-au chip, sunt cifre statistice.

Andreï Makine nu se vrea nici martor istoric obiectiv, nici istoric, nici moralist, conştient că mărturiile despre istoria trăită nu pot fi decât subiective, că amintirile se fragilizează, iar a scrie înseamnă a reinventa o lume dispărută. A mărturisi despre trecut echivalează pentru narator cu salvarea din uitare a iubirii nemărturisite, curmată de moartea femeii alături de care trăise un timp sub acoperire, care face posibilă confesiunea.

Rememorările sunt însoţite de reflecţiile naratorului despre evenimente, războaie, crime, trădări, cauze pierdute, iubire, identitate, exil, războiul marilor puteri pentru acapararea surselor de petrol. Palierul autoreflexiv se împleteşte cu cel narativ într-o construcţie polifonică, cu reiterarea unor imagini obsesive din imaginarul personajului-narator şi elemente de metatextualitate. Romanul trădează nostalgia originilor, a pământului natal, şi sensibilitatea scriitorului, fascinat de frumuseţea indicibilă şi fragilă a unei clipe de normalitate în haosul războaielor ucigaşe.

Andreï Makine denunţă faţa hidoasă a războiului din orice timp, barbaria şi urâţenia lumii contemporane, conştient de derizoriul unei mărturii autentice în faţa mistificării adevărului în orice regim:

„Epoca noastră, gândeam, nu e nimic altceva decât această monstruoasă fiziologie care digeră omul, petrolul, politica, războaiele, secretând plăcere pentru unii, moarte pentru ceilalţi.” (p. 20)

[1] Andreï Makine, Recviem pentru Est, Editura Polirom, 2015