logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

Un roman credibil, al unei lumi care n-a fost...[1]


logoCunoscând propehensiunea lui Ovidiu Pecican pentru istorie (a studiat fenomene şi episoade importante de istorie universală: despre Troia, Roma, Veneţia, apoi studii de civilizaţie europeană, de medievistică central-europeană, sau despre creştinătatea occidentală şi nomazi în Europa central-sud-estică, dar şi de istorie naţională: despre originile istorice ale regionalismului românesc, despre realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc, despre Simion Dascălul, Haşdeeni, precum şi un foarte reuşit Dicţionar al celor mai bune cărţi de istorie românească), a publicat şi romanele: Eu şi maimuţa mea (1990, ed. a II-a în 2012), Razzar în colaborare (1998, ed. a II‑a în 2012), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012) şi Noaptea soarelui răsare (2013), precum şi volume de proză scurtă: Darul acestei veri (2001), Clipuri (2001) Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), 999 minciuni (2012), prin lectura romanului Lumea care n-a fost* mi s-a întărit convingerea că procedeul „documentării seci a documentelor vechi şi aducerea acestora în contemporaneitate prin formule imaginative este mai mult decât benefică. Acest lucru, facil sau nu, nu este îngrădit de efuziunea imaginaţiei, sau de o anumită nevoie poetică a redării adevăratelor stări vitale ale personajelor, indiferent de epocă sau de cititor.

Este simptomatică apropierea istoricului spre fascinanta perioadă din istoria Moldovei, dintre domnia lui Mihai Viteazul (domnitor muntean, întregitor înainte de toate a statului român, devenit şi domnitor moldovean, pentru nici 6 luni ale anului 1600) şi a domniei lui Vasile Lupu care începe în primăvara lui 1634. O simplă ochire în cronologia domnitorilor moldoveni din această perioadă ne întăreşte convingerea că exista atunci o instabilitate teribilă, fiind o scurtă perioadă care a cunoscut nu mai puţin de 20 de domnii. Pentru Ovidiu Pecican era provocator să adăsteze prin meandrele tulburi ale acelor vremuri. Lumea moldovenească a acelei vremi era extrem de frământată. Era răscolită de invazii, de vendete ale clanurilor boiereşti, învolburând tot ce putea fi învolburat: de la familie, tabieturi, şi viaţa intimă, până la ţară, oaste ori diplomaţie. Ţara Moldovei era „călcată” pe rând de toţi vecinii: de munteni, de poloni, de unguri, de leşi, de turci, de cazaci, de tătari şi, paradoxal, de înşişi moldovenii care „îşi spurcau” ţara şi neamul din te miri ce: desfrîu, dezmăţuri, jafuri şi hoţii ca-n codru. Erau vremuri de restrişte... Miron Costin, mare boier, mare diplomat, dar mai ales mare om de cultură, remarcă, mai târziu, în Letopiseţul său acest lucru. Pomenesc numele acestuia, fiindcă suma de epistole, 92 la număr, împrumută sau continuă într-un fel oralitatea limbii vii folosită de cronicar, deci a românilor din veacul al 17-lea – fantastice scrisori! – din suma romanului Lumea care n-a fost (Oare, chiar n-o fi fost? După lecturarea lor, înclin să cred că a fost, într-adevăr, cu vârf şi-ndesat; poate autorul va reconsidera titlul, tocmai în acesta spirit al plauzibilului).

Revenind la vremuri, la acele vremuri care, iată, în roman s‑au dezvoltat epistolar, istoria ne spune că abia domnitorul Vasile Lupu, după 1634, în acei aproape 20 de ani de domnie a reuşit să facă ordine în aceste tărâmuri care deveniseră ale nimănui, sau ale tuturor. Triste, groteşti şi paradoxale vremuri!...

Ovidiu Pecican „descoperă” în arhive aceste „scrisori” precum Umberto Eco în epopeicul şi fantasticul roman Il nome della rosa, şi unde, în romanul respectiv, prin personajele sale, survolează dramatic o bibliotecă plină de mistere şi de taine inexplicabile. În acest „caz”, al nostru, de această dată, şi a lui Ovidiu Pecican evident, Arhivele Statului „îi furnizează” un imens pachet de scrisori, şi anume „fondul Turanu, pachetul de documente familiale Moşoniu-Apăvăloaie”, evident, un fond şi un pachet fictiv. Această fabulaţie se justifică cu asupra de măsură, fiind fascinantă, generând o creaţie romanescă emblematică. Printr-un demers creativ, faptele devin credibile nu atât prin ingeniozitatea descrierii aventurilor spumoase, să le zicem galante, cât mai ales prin oralitatea spunerii. Oralitatea şi frumuseţea limbii sunt desăvârşite. Autorul e un maestru al ludicului jucat de adulţi. Scrierea cronicărească este pusă pe un portativ epistolar, uşor picarescă, atât de aproape de lumea Ţiganiadei lui Budai-Deleanu. Timpurile vetuste vin în prezentul nostru şi prin acest tip de scriere contrafactuală. Scormonind trecutul, istoricul Ovidiu Pecican îşi satisface acest sublim orgoliu de a trăi simultan în două lumi, în două timpuri, de atunci şi de acum. Această ...odisee în scrisori şi documente moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea... devine un roman al unui timp de o vitalitate debordantă. Descinderea în timpurile nesigure din acel veac se face în formule în care epopeea, hrisovul, cronica, se concentrează în sublime epistole eroi-comice. Scrisorile împreună devin un „romanţ eroi-comic”, fapt în care trecutul redevine prezent prin lectură. Cititorul trăieşte împreună cu autorul într-un Ev Mediu românesc, evident întârziat, cu prieteni şi prietenii ciudate, cu duşmănii şi agitaţii ivite peste noapte, cu spontaneităţi voluntare, în acelaşi timp cu siluiri paradoxale, într-un ev învelit într-o grozavă frământare sentimentală, unde femeia şi bărbatul sunt nişte viori dezacordate, şi care cântă strident uverturi sau finaluri operetistice, paradoxal, de cea mai bună calitate. În alcătuirea romanului se observă, în aceeaşi măsură, şi o lumină romantică, unde neprevăzutul bine clădit şi interesant este vădit: „chiote şi focuri şi vaiere şi şuier, holbură de plânsoare şi tropot de armăsari” (p. 70) ce prevestesc „tăişul sabiei şi năduşeala morţii”. O remarcă pe care o face şi Vasile Spiridon, într-o recenzie bine scrisă, în „România literară”, (nr. 27-28/2019). Costandachi „vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna” este îndrăgostit lulea de Mărioara „a logofătului Ilie preacredincioasă soaţă şi fată bună a Juraşcului, biv vel vornic”. Cei doi îşi împletesc destinele printre momente în care lupte surprinzătoare sunt împletite cu puternice dorinţe de mărire, pe un spaţiu sonor unde chiotele de luptă se suprapun adesea pe momente de reverii sentimentale. „Ambiţiile, lăcomiile şi invidiile se dezlănţuie fără oprelişti într‑un teritoriu mereu vânzolit de intrigi şi de rivalităţi ce stârnesc umorul, dar frizează şi aspecte tragicomice într-o ţară gata să intre în Zodia Cancerului. Un înşelător înşelat domină, ca un don Quijote, scena care, de multe ori, devine eroică, şi comică în aceeaşi măsură. Personajele îşi petrec destinul „prin foc şi pară” atât pe câmpul de bătaie cât şi în vârtejul patimilor sufleteşti.” (V. Spiridon)

Ca să nu-şi dezmintă condiţia de veritabil istoric, de filolog şi de scrupulos cercetător al arhivelor, Ovidiu Pecican îşi însoţeşte romanul cu un index al „scrisorilor după autor”, cu o „tablă a persoanelor” şi cu un „glosar” de cuvinte specifice epocii. Sunt ingrediente care întăresc presupunerea că totul a fost real, autentic, autorul dovedind că istoricul şi literatul nu sunt decât una.  

 

[1] Ovidiu Pecican, Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori şi documente moldoveneşti din prima parte a secolului al XVII-lea, roman, Polirom, 2018