logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

 

Poezie, devoţiuni şi alte inducţii ale „eutopiei”. Lirica lui Mihai Marian[1]


logoCăutarea aproapelui este o disperare. Vremurile de-acum alcătuiesc, în sinteza unui uriaş eveniment dramatic, durata unor biografii, descifrări, lucruri şi întâmplări, toate cu prelungiri în paradoxurile ontologicului. Urgenţă e, însă, creaţia. Cu cât mai autentică, mai determinată în axiologiile ei şi ale durabilului, cu atât mai relevabilă ca mod de a fi în această lume perversă, de-nuanţându-şi afectele propriilor fragilităţi, angajând căutarea sinelui originar. Şi ce este mai minunat decât să ai şansa de a saluta, de pildă, poezia bună, discursul liric ziditor, experienţa umană condensă precum scurgerea (utilă a) timpului.

Poeme tranzitive, inseriind între imaculate candori şi interogativul existenţial o adâncire a expresiei metaforice, cumva sub semnul elegiei durabilului şi al profunzimii ideatice, ne propune noua carte a lui Mihai Marian, în timp ce tu (Timişoara, Editura Eurostampa, 2019, 92 p., coperta semnând-o Segal). O binecuvântare într-o perioadă în care inflaţia lirică atinge paroxismul, cartea arată o conştiinţă a actului cultural, dincolo de articulările estetic-etice iar iureşul discursului, într-un post-optzecism protagoneist, am zice acum, indică un eu fremătând de inducţii ale harului, prolific în efigia metaforei, cu o viaţă interioară (mai ales) încărcată de aceste devoţiuni.

Obsesia resorbţiilor realului nu e, însă, metafizică, alura de litanie neagră ori efuziunile duios-spectrale, revivificând acordurile pozitiviste ale interogativului („am fost izbit cu forţă de puntea din lemn/ ce atârna deasupra oraşului/ ascuns în ceţuri,/ de puntea pe care voiam să o trec spre tine,/ un înger, îmbrăcat în uniformă militară/ şi cu fulgii cenuşii/ ai aripilor ieşind de sub vesta antiglonţ,/ îţi stătea de pază alături, cu puşca aţintită/ către orice ar fi ieşit din adâncuri.”), descifrând cu elevaţie inefabilă realul. Se simte, în varieteul interlock, o melodie ciudată, un sunet parcă evadat dintr-un vis, candoarea e oripilată de concret şi reprobabil. Emancipările fiinţei autonomizează revizitarea aceluiaşi real dar cu o respirare decadentist-sarcastică a marasmului. Clopotul destinului sună bizar, parabola tuturor naufragiilor clamează o pecete a tainei, efemeritatea ori definitivul, altminteri disjuncţia real şi iluzie în târziul aceluiaşi „mister”: „când voi împlini patruzeci şi cinci de ani,/ o să las barba să crească./ o să mă rad pe cap,/ îmi voi pune cercei în urechi/ şi o să ard tot ce-am scris până atunci./ îmi voi lua o lungă vacanţă,/ vei trece prin viaţa mea ca o reclamă de televiziune./ o să golesc contul din bancă,/ voi vinde tot din casă/ şi mă voi întoarce de la vânătoare/ cu un leu târât de şaua calului./ o să şterg fotografiile din toate albumele,/ voi striga sloganuri noi continuând să #rezist,să uit strălucirea umedîă a buzelor tale,/ când voi împlini patruzeci şi şase de ani,/ un noiembrie fără pic de cruzime/ sau o altă lună la fel de pustie mă va aştepta/ ca pe cel care vede orele trecând în direcţia opusă.” (un leu târât de şaua calului, p. 66).

Farmecul lirismului e tocmai această constanţă a fascinatoriului, ludismul perspectivărilor, fie şi în descendenţele morbidului. Dar resortul e dansul cu textul, sincopele bine supravegheate cu un suflu de luciditate extremă, paradările eului evidenţiind un control curajos al sfidărilor, teatralizările devenind reactivi ai imaginarului („la capătul tunelului,/ doar un afiş dezlipit,/ fluturând,/ o sală de aşteptare/ construită/ pentru umbre./ de aceea nu o părăseşte/ vreodată./ atenţie, garaj,/ nu blocaţi îngerii:/ se cască gura rujată/ a unei gropi.”), agenţi ai miracolului. Am zice, mai mult, că poetul acesta ştie să îmblânzească şi să domesticească, la un mod fast, cuvintele. Anvergura e cum se poate şi cât se poate de incendiară, un fel de răstignire a limitei. Poemul e redevenţa fiinţei, locul tuturor „incinerărilor” calpului existenţei. Eul nu e, totuşi, un vizionar frustrant (poemul care dă şi titlul cărţii nu e singurul între eventualele exemple), „intoxicările” ingenue articulează nota de subversivitate, realul e pălmuit cu vituperanţele candidatului la o insolită reciclare maieutică, tema „trupurilor reci” e inhalată ca vastă ideogramă a reprezentărilor acestui halou, „în timp ce tu...”: „nimic nu se compară cu bucuria/ de-a nu mişca un deget,/ de-a rămâne complet absorbit de liniştite/ şi în tăcere,/ să urmăresc oamenii şi întâmplările lor,/ firul chiar şi celui mai mic eveniment./ îmi place să privesc prin picăturilre din sticlă/ distorsiunea străzii,/ câinele de zăpadă şchiopătând,/ neutrinii alunecând prin corpurile noastre,/ prin clădiri şi pământ cu o viteză/ de trilioane pe secundă./ astfel trăiesc bucuria pierderii voinţei conştiente:/ cu botul pe labe,/ fericit în poziţia mea,/ absolut mulţumit de greutatea sufletului,/ de neclaritatea intenţiilor,/ nimic nu îmi scapă,/ nimic nu interferează,/ sunt satelitul perfect/ care comprimă şi decomprimă,/ amplifică semnalul fluctuant/ al celor care vin şi pleacă/ acoperiţi în fiecare clipă de-un strat tot mai gros/ din praful gri al eternităţii.” (tropism, p. 44).

Am zice şi altfel, că realul, ingurgitat ca artă, suportă disecţia unei diluţii: de-o parte senzitivul şi vitalitatea spiritului, particularizările gestului de a răsfoi realitatea, eveniment cu eveniment, întâmplare cu îmntâmplare, de cealaltă parte „contactarea” imaginarului pe diacronia trecut-viitor fiindcă şocul prezentului nu ar mai îngădui un perimetru cât de cât lavabil, ternul nu se poate anula, modifica, inventarierile fisurilor jalonând excursul eului auctorial prin masa topită a elementarului, caducul eiconic. Percutant fiind nu desantul în „eutopia” doar mixajele imaginarului mai fertilizează sensuri.

Noua carte a lui Mihai Marian (cuvinte de escortă binemeritate de la Radu Andriescu şi Claudiu Komartin) resfiră micile „revoluţii dilematice”, devine în mâinile cititorilor o ofrandă, desfide viciul inteligenţei cu o mie de expertize purtând girul „autopsierilor” plăcerilor lumeşti, cum ar zice, cu graţie hedonistă, un critic cusurgiu dar care, după ce ar savura festinul liric, şi-ar de-nega vocaţia. Un numinos „brutalizând”, desigur, cu gust, artă şi radicalism de alchimist, categorialul, revitalizând percepţia unităţii, autorul e poet şi asta e esenţial să o spunem.

 

[1] Mihai Marian, în timp ce tu, Editura Eurostampa, Timişoara, 2019, 92 p., coperta semnând-o Segal