CRONICA LITERARĂ
Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad
Focul din tâmplă[1]
Cărţile lui Ciprian Măceşaru sunt un caz aparte în lista mea de lecturi. A fost nevoie să îi descopăr cu totul întâmplător două plachete de poezie într-o librărie ca să realizez după aceea că mai aveam acasă alte două cărţi semnate de el şi de care nici nu ştiam. Roşu pentru pietoni (Charmides, 2012) e volumul de versuri pe care am pus ochii în librărie şi care m-a convins încă de la primul poem să-i acord o atenţie sporită: „e roşu pentru pietoni./ pumnii strânşi/ îmi pulsează ca nişte inimi./ poezia mă aşteaptă/ pe partea cealaltă/ şi e tot mai frumoasă./ e roşu pentru pietoni./ traversez.” O invitaţie inedită la lectură şi un mod inspirat de a începe o carte de poezie. Tot restul volumului surprinde prin aceeaşi simplitate şi directeţe autentică a notaţiei, fără zorzoane inutile: „fereastra nu mai lumina oraşul./ noaptea era o rochie neagră/ sub care fremătau picioarele tale./ vecinii loveau în calorifere, îi deranjam,/ nu le plăcea liniştea noastră.” Mai rar să găseşti un poet contemporan neimpregnat de lirica dizgraţioasă şi anticalofilă a noului val. Aşadar, din start, o bilă albă.
Am mai citit Debaraua cu simţuri (Tracus Arte, 2013) şi Poeme (Brumar, 2010), dar niciunul nu se ridică la nivelul poeziei din Roşu pentru pietoni. În schimb, publică în 2015 la o nouă editură pe care el însuşi o coordonează, Next Page, volumul cu titlul bizar Numele meu este Bryan Ruiz. În caz că vă întrebaţi, Bryan Ruiz este căpitanul naţionalei Costa Rica la neaşteptata ispravă de la Campionatul Mondial din Brazilia 2014. Aşadar, al treilea volum de poezie cu tematică sportivă pe care îl citesc, după Fotballetto de Şerban Foarţă şi Turneul celor cinci naţiuni de Andrei Zbîrnea. Nu e doar fotbal în versurile lui Măceşaru, de fapt, spre surprinderea mea, e mai puţin fotbal decât mă aşteptam. E un volum al crizei existenţiale, surprinzător de bine legat. E mai mult decât un simplu experiment, aşa cum declară modest autorul. Sunt multe poveşti lirice în carte, de altfel, autorul îşi consideră volumul drept jurnal, cu texte de întindere medie şi lungă, oarecum neaşteptat, de vreme ce înainte am mai citit versuri de Măceşaru de respiraţie relativ scurtă. De reţinut autoironia şi absurdul de situaţie din poemul Rivalitate:
«În amărâtul ăla de chioşc,/ numit cu emfază/ Librăria Muzeului Literaturii Române,/ ne căutam în revistele culturale,/ eu şi un alt scriitor./ „Ha! A scris Popescu despre/ mine în Pana vulturului”,/ a zis celălalt. Vorbea, vezi Doamne,/ cu librăreasa, numai că ea nici nu-l vedea,/ aşeza pe jos şi pe rafturi,/ în dreptul spărturilor din tavan,/ nişte găleţi roşii pe plastic./ Afară vântul bătea,/ se înnorase.// „Ha! A scris despre mine/ şi Ionescu, în Arca lui Goe”,/ a continuat.// Fierbeam de nervi./ Nu ştiam cine e individul,/ cum probabil nici el nu ştia/ cine sunt eu./ Atunci mi-a venit o idee./ Nu puteam să rămân mai prejos./ „Ha!”, am zis şi am vârât/ sub braţ revista Tumult literar./ Individul s-a încruntat./ „Ha! – a zis, privind spre/ nepăsătoarea librăreasă –/ Pârvulescu… Şi el.” Pac!, a înhăţat/ revista Plumb sentimental./ Nemernicul!/ Am luat Zbor poetic şi-am zis „Ha!”/ Şi el iarăşi: „Ha!” Şi eu tot „Ha!”/ Şi el „Ha!” „Ha!” şi „Ha!”, până/ când n-a mai rămas nicio/ gazetă de cercetat./ Celălalt s-a îndreptat spre/ librăreasă: „Ia vedeţi, doamnă,/ cât costă revistele astea.”/ Le-am pus şi eu alături,/ dar nu înainte de-a le umfla puţin,/ să pară teancul mai mare./ Femeia/ a calculat rapid,/ era cam mult de plată/ şi noi bani nu aveam./ „Puteţi să mi le păstraţi?”,/ a zis celălalt./ „Vă rog acelaşi lucru”,/ am completat timid./ Librăreasa a trântit într-un colţ,/ laolaltă, revistele noastre,/ şi ne-a spus apăsat: „Desigur,/ desigur”. I-am zâmbit amândoi/ foarte frumos, „sărut mâinile,/ doamnă!”, am spus şi-am plecat,/ el mi-a ţinut uşa, i-am mulţumit,/ „cu respect!”, l-am salutat,/ „toată stima”, mi-a zis şi grăbiţi/ ne-am despărţit. Începuse să plouă.”»
Ca orice poet care se respectă, Măceşaru scrie şi proză. Debutează în proză cu romanul Superhero (Cartea Românească, 2012), urmat de continuarea acestuia, Portbagaj (Trei, 2014). Fără legătură cu primele două publică Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Cartea Românească, 2016). Deopotrivă comic şi dramatic, cu personaje memorabile construite din doar câteva tuşe, cartea e clădită ca un puzzle, poate fi citită ca roman, dar şi ca o colecţie de povestiri foarte scurte. Strâmbeni e satul uitat de lume unde s-au adunat toate tipologiile umane: beţivul/ii, nebunul, poetul ratat, curva localităţii, politicianul arivist, poliţistul corupt, fotbalistul neafirmat etc. Volumul e o delectare, autorul crează prin mijloace puţine un colţ de lume autentic şi pitoresc, poate nu tocmai corespondentul Macondo-ului marquezian, aşa cum apare prezentat pe copertă, ci mai degrabă a unui Las Fierbinţi ceva mai stilizat şi rafinat.
Nu putem trece cu vederea volumul de proză scurtă Şi se făcu întuneric (Next Page, 2018). Şapte povestiri foarte scurte şi una mai lungă care acoperă aproape două treimi din volum şi dă şi titlul cărţii. Proza omonimă tratează protestele din timpul mişcării #rezist, însă cu un final orwellian destul de sumbru. Sunt povestiri bine scrise care se citesc rapid şi uşor. Un Classic Măceşaru, aş spune.
Autorul nu practică doar jurnal liric (vezi Numele meu este Bryan Ruiz), ci şi jurnal propriu-zis, un jurnal cultural cu titlu poetic, Focul din tâmplă (Brumar, 2010). M-a prins de la primele paragrafe şi m-a făcut să descopăr valenţe noi în scriitura lui Ciprian Măceşaru. De altfel, acum, după 9 ani, autorul reeditează o versiune mult adăugită şi pe alocuri rescrisă a acestui jurnal, cu titlul Infrapaginal (Jurnal 2000-2018), cu o prefaţă de Dan C. Mihăilescu, de la care reţinem observaţia de o singură frază care poate rezuma întregul volum:
„Plăcerea iniţiativelor culturale în care Ciprian Măceşaru este un factor eminamente coagulant îl apropie de criterionismul lui Petru Comarnescu, iar dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant îl învecinează cu nonşalanţa strălucitoare a lui N. Steinhardt, singurul nostru eseist care putea ajunge într-o singură frază de la Cervantes la Orson Welles, până la Mariana Marin, fără să irite pe nimeni.”
Cartea ar putea fi citită şi ca un curs de creative writing din care scriitorii aspiranţi pot învăţa cum să intersecteze într-o singură temă de casă nume din domenii atât de diferite, de la compozitorii Richard Wagner sau Philip Glass, la actriţa Rachel Weisz, regizorul Orson Welles, dandy-ul Oscar Wilde, trupele AC/DC sau Deep Purple, cormoranul Petre Daea, Maria Letiţia Grapini, până la contemporanii noştri Vlad Zografi sau Sorin Stoica. Dincolo de asta, lista de lecturi a autorului este inepuizabilă. Cam tot a treia însemnare din jurnal face referire la o carte citită. Mă trimite cu gândul la volume de genul 100 de romane celebre într-o singură carte.
Trecând la exemple, avem de-a face cu un jurnal care depăşeşte cu mult graniţele stilului diaristic.
Plin de referinţe culturale (din filme, locuri, baruri, expoziţii etc.):
„Avem în Youth atâtea idei, atâtea scene emoţionante, atâtea imagini tulburătoare, încât numai dacă eşti cârcotaş vrei să te legi de puţinele neajunsuri. Felinian, Sorrentino are talentul de a impune scene canon. Multă vreme n-am vrut să mă uit la Youth pentru că ştiam afişul cu Mădălina noastră etalându-şi superbul posterior şi mă temeam că e un film uşor ridicol, despre doi bătrânei care-şi amintesc de tinereţe şi poftesc la femei nurlii. My mistake. Apropo de Ghenea, îşi face bine treaba. Bravo ei! Amestec de umor şi tristeţe, bogat în sensuri şi nunanţe, în gesturi vizibile şi invizibile, Youth este o provocare intelectuală şi emoţională, de o remarcabilă forţă estetică.”;
– trimiteri muzicale – aş fi putut opta să citez oricare dintre simfoniile prezentate cu patos de autor, însă prefer:
„Sinaia. Vila Luminiş. Să văd pianul la care cânta Enescu mi s-a părut cel mai emoţionant lucru, mai emoţionant chiar şi decât dormitorul ca o chilie.”; autorul fiind meloman înrăit şi chiar baterist într-o trupă de rock alternativ: „Primul concert cu Toulouse Lautrec, noua mea formaţie, în barul Deja Fu de pe bulevardul Ferdinand. Cântând la tobe, destup energiile ca pe nişte sticle de şampanie, iar forţele pe care, deşi ştiu că le am, nu le pot altfel descătuşa, se revarsă înfricoşător în mine”;
– analogii literare:
„Văd câţiva puşti lovind cu nişte bâte pubelele de lângă blocul nostru, vreo zece minute, într-un gest de-o gratuitate absolută şi mintea îmi zboară la două romane. Împăratul muştelor şi Portocala mecanică.”;
- referinţe plastice:
„Există la Victor Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. (…) O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând Autoportret cu ochiul scos (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Încercând să aplaneze disputa apărută între pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, este lovit cu un pahar în ochiul stâng, episod pe care Sabato avea să-l folosească în romanul Despre eroi şi morminte.”;
- fragmente de călătorie:
„Bruxelles. (…) Într-unul dintre baruri, o negresă superbă dansează şi îmi tot zâmbeşte, e clară invitaţia, e foarte simpatică, dar eu nu pot decât să-i întorc zâmbetul, nu îndrăznesc să mă ridic de la masă. Partenerul ei, un tip tot de culoare şi la fel de frumos, stă la altă masă şi priveşte amuzat scena, precum toţi cei din jur. Nimic răutăcios în atitudinea lor. Sunt doar un tip timid şi probabil că le par simpatic.”;
- scurte recenzii de carte:
„Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver. Scurtele povestiri amintesc de tristeţea şi melancolia care emană din tablourile lui Hopper. Aceeaşi economie a mijloacelor, aceleaşi frânturi obişnuite de viaţă. Carver prezintă o lume măcinată de regrete, dar fără zgomot asurzitor de fanfară, ci un sunte înfundat, discret. Pesimismul lui Carver este diluat de o undă de umor care face din Despre ce vorbim… o carte nu neapărat mai puţin dureroasă, ci mai uşor suportabilă.”;
- pagini întregi de proză bine lucrată:
„Văd cinci-şase fetiţe jucând fotbal. Pe margine, trei băieţi stau în fund pe nişte trepte şi butonează pe telefoane. Fetele sunt splendide, aleargă cu multă ambiţie după minge, strigă (le-aş face o poză, dar mă tem nu spună careva că sunt vreun pervers). Băieţii, plictisiţi, dar cu frizuri „impecabile”, par mici extratereşti pedepsiţi de părinţi să locuiască o vreme pe Terra.”;
- exerciţii personale de stil:
„Evenimentele din ultima vreme m-au şubrezit. Moartea lui Miki, sinucigaşul, criza de sciatică (am leşinat), problemele cu tata, problemele de sănătate ale Cristei, căderea în braţele mele, în autobuz, a unui bolnav de epilepsie, frustrarea că nu pot scrie nimic notabil. (…) Lângă mine, pe pat, un roman de J. J. Armas Marcelo: Starea de comă. N-am citit un rând, dar titlul e perfect.”; – aforisme: „Somnul e o prevestire a morţii. El ne aminteşte mereu că trupul nostru nu poate rezista la infinit.”; – notaţii percutante şi incisive de o singură frază: „Ţuculescu. Îmi place mult amestecul de Van Gogh şi carpetă oltenească.”;
- chiar şi scurte poeme pe ici-colo:
„Dacă pe pagina din stânga ar fi un poem despre tine,/ iar pe cea din dreapta unul despre mine,/ n-aş mai deschide niciodată cartea,/ de teamă să nu fim despărţiţi.”
Nu pot trece cu vederea afinităţile comune atunci când citesc un jurnal. Fiind o carte de confesiuni, mereu mă întreb ce pasiuni împărtăşesc cu scriitorul pe care îl lecturez. Ciprian Măceşaru nu mă dezamăgeşte la acest aspect, ba din contră, mă surprinde fervoarea cu care îl admiră pe Richard Brautigan. Mai mult decât atât, citeşte în tramvai antologia poetică a beatnikului, Ilustrată din Chinatown, pe care nu demult chiar eu am tradus-o:
„La Târgul Gaudeamus. (…) Mai târziu merg la standul editurii Paralela 45 şi îl rog pe Cosmin să-mi dea cartea lui Gelu. Îmi dăruieşte şi Ilustrată din Chinatown, antologia din poezia lui Richard Brautigan (pe care mi-o doream mult). (…) La întoarcere, în tramvaiul 41, citesc cu Crista din Brautigan. Ei nu-i prea place, dar sunt convins că se va converti la brautiganism cât de curând. Seara, acasă, citesc Pagini de jurnal cu un interes pe care nu mi-l bănuiam. Crista, în schimb, a cedat în faţa lui Brautigan. Victorie!”
Singurul regret rămâne acela că unele fragmente sclipitoare din Focul din tâmplă nu se mai regăsesc în Infrapaginal. Având mult material nou, autorul a trecut prea uşor cu vederea unele observaţii anterioare pline de haz, cum este şi savurosul portret al românaşului universal (dar, parţial, şi al scriitorului autohton):
„Putem spune că avem geniul de a combina icrele negre cu coliva, dresul fin, din mătase, cu puturosul ciorap de lână, discursul elevat cu înjurătura de mamă, ceva care, până la urmă, trădează neseriozitatea noastră. E ca şi cum am spune, delicios băşcălioşi: suntem intelectuali, mânca-ţi-aş!”
Încercând să îmi etalez şi eu pe final cunoştinţele muzicale, dincolo de faptul că îl recomand oricui să îl citească, declar că jurnalul lui Ciprian Măceşaru e ca un album reuşit de rock progresiv. Împrumută elemente din domenii (uneori total) diferite, dar asamblate împreună sună legat şi armonios. Nici nu am băgat de seamă când s-au scurs cele 300 de pagini. Lectura nu a fost doar o experienţă terapeutică, la propriu, ci şi prilejul de a rămâne la final cu referinţe culturale noi şi multe nume pe care nu le cunoşteam. Un adevărat câştig pentru orice cititor!
[1] Ciprian Măceşaru, Infrapaginal (Jurnal 2000-2018), Cu o prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Cartex, 2019, 304 p.