CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad

Tehnici de transparenţă[1]

Într-un interviu recent, Robert Şerban spune că tehnica cea mai bună de camuflaj a unui poet este transparenţa totală: „Trebuie să laşi să se vadă totul. Dacă avem şi nesimţirea să publicăm ceea ce scriem, dacă cutezăm să colmatăm piaţa de carte şi rafturile librăriilor cu încă un titlu de carte, măcar să ne lăsăm văzuţi aşa cum suntem, pe de-a întregul.” În noul său volum, poetul timişorean ne dezvăluie ce Tehnici de camuflaj* a folosit cu doar un an înainte, atunci când s-a Ascuns în transparenţă (Polirom, 2017). A nu se înţelege că noua lui ispravă poetică aduce vreo notă explicativă cărţii precedente, în poezie nu există aşa ceva. Însă da, la un nivel de corespondenţă semantică, ea poate fi citită (şi) ca o continuare.

Deşi nu mi-ar fi greu să îl imaginez pe Robert într-un rol commando dintr-o misiune militară, tehnicile lui de camuflaj trădează mai degrabă acea simplitate ascetică remarcată foarte bine de Octavian Soviany pe copertă. Cred că în nici un alt volum de-al său, căldura umană caracteristică doar lui Robert (oricine l-a întâlnit ştie foarte bine la ce mă refer) nu s-a transpus atât de firesc în versuri. Dacă aţi văzut scena din minunatul film Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, când Amélie literalmente se lichefiază de duioşie şi se scurge pe podea, atunci puteţi deduce că aceeaşi stare fluidă o experimentează şi cititorii care primesc cărţi cu dedicaţie de la Robert Şerban. (Nu divulg ce dedicaţie mi-a scris pentru că risc să mă trezesc cu o grămadă de invidioşi.)

Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt, convingeţi-vă singuri citind poemul (şi totodată crezul autorului) de la pagina 6, cel care dă şi titlul cărţii: „uneori/ ca să nu fii recunoscut/ e suficient să-ţi laşi barbă/ plete/ să te îngraşi/ să-ţi îndeşi o şapcă pe cap/ să mergi puţin aplecat/ cu privirea în pământ// sunt atâtea şi atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedeşte a fi”.

Variaţia lentă şi oscilantă dintre tandreţe şi ironie e un aspect nelipsit din lirica lui Robert Şerban, atât în precedentele volume, cât şi (cu asupra de măsură şi mult mai reuşit) în Tehnici de camuflaj. Această trecere pe nesimţite, abia perceptibilă, de la o stare la alta e cel mai bine surprinsă în poeme precum Poşeta carmin: „găseşti pe stradă/ o poşetă de damă/ elegantă/ mică/ roşu-carmin/ iar/ ultimul lucru la care te gândeşti/ când o deschizi/ sunt banii”; sau Timpul probabil: „după sfârşitul/ unei iubiri/ viaţa se-nchide/ ca o umbrelă/ până la ploaia/ următoare”; dar mai ales Semn de carte: „mă opresc din citit/ pun cartea jos/ lângă pat/ îmi aşez mâinile pe piept/ una peste alta/ şi închid ochii// poziţia asta/ te îngrijorează/ fiindcă de fiecare dată/ după câteva secunde/ îmi spui tare şi rar/ că mă iubeşti”.

Marea surpriză a acestui volum sunt poemele mici (ca să mă exprim voit oximoronic), cele de scurtă respiraţie, micile „tablete de înţelepciune” prin care poetul reuşeşte printr-un limbaj liric firesc, neforţat să îşi lase cititorul cu gura căscată, nu de plictiseală, ci de stupoare, într-o stare de contemplaţie mai lungă decât dimensiunea textului: „maşina de spălat vase/ şi maşina de spălat rufe/ lucrează şi duminica/ şi iau asupra lor/ păcatul şi necurăţenia noastră” (Duminica lucrătoare); „Dumnezeu stă tot timpul/ cu mâna întinsă// din locul în care eşti/ nu-ţi dai seama/ dacă cere ceva/ ori dacă dă ceva” (Locul în care eşti); „clopotul morţii/ şi/ clopotul sărbătorii/ sunt acelaşi/ dar/ niciodată/ nu bat/ la fel” (Asonanţă); „de pe o cruce pe alta/ Iisus s-a mutat/ de miliarde şi miliarde de ori// într-o zi/ va ajunge pe a mea// vom sta spate în spate/ iar el o să mă întrebe/ care dintre tâlhari am fost/ care dintre tâlhari voi fi” (Curiozitate); „tot mai mici/ şi tot mai mici/ poeziile pe care le scriu/ de parcă m-aş teme/ de o lege/ a compensaţiei” (Legea compensaţiei).

Relaţia tată-fiu, cel puţin cea dintre Robert şi Tudor, e un caz aparte în literatura actuală, cei doi colaborând chiar la un surprinzător volum colectiv de dialoguri, Tata, eu glumesc serios! (Polirom, 2018). Poeziile „infantile” ale lui Robert nu sunt deloc copilăreşti, registrul lor devine când viu, gingaş, spontan: „mă roagă fiu-meu/ să-i spun o poveste/ apoi mă ia cu mâna dreaptă/ de după umeri/ ca pe un prieten// câteodată/ e suficient să ai o singură aripă/ ca să zbori” (Vântul cel bun); când grav, reflexiv: „nici un copil nu iese de bunăvoie/ din apă/ ci doar cu ameninţări sau rugăminţi/ cu promisiunea că se va întoarce/ repede/ şi va sta mai mult// ce bază poţi să pui/ în astfel de fiinţe/ care nici măcar să plutească prea bine/ nu pot/ iar când învaţă/ privesc de pe mal/ neputincioase şi ameninţătoare” (Infantilă); alteori ludic şi mucalit: „şi tata ce mai face/ o întreb pe mama după ce aud/ că s-a oprit din plâns/ e bine/ acum e în grădină/ culege gândacii de pe cartofi/ fiindcă-i nenorocire/ şi îi pune într-o cutie/ ca să îi trimită înapoi/ acasă la ei/ în Colorado/ tac descumpănit câteva clipe/ credeam că/ în copilărie/ am izbutit să îi adun pe toţi” (Acasă, în Colorado); şi într-un final irezistibil de copleşitor: „dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus până jos// din mine ies atunci/ amintirile visele furia tristeţea/ iese toată viaţa/ doar dragostea mai rămâne/ fiindcă pe ea/ n-o vede nimeni” (Ce rămâne).

Asemenea celor mai erudiţi dintre poeţii generaţiei sale, Robert Şerban cultivă livrescul de bună calitate, fie că este vorba de scrisul ca ultimă armă pe câmpul de război al realităţii aspre: „scriitorii poartă cu ei/ carneţele caiete agende/ au prin buzunarele de la pantaloni/ cocoloaşe de hârtie scrisă/ în cele de la cămăşi/ coli împăturite şi răsîmpăturite/ (…)// scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor/ şi niciunuia nu-i pasă/ că hârtia se aprinde uşor/ şi arde repede” (O posesiune periculoasă); de lumea (tot mai) necuprinzătoare a cărţilor: „tot mai mulţi oameni/ îşi pun cărţile vechi/ în plase rezistente/ de la Lidl Carrefour Kaufland/ şi apoi le aşază încet/ lângă tomberoanele de gunoi// nu-i lasă inima să le arunce pur şi simplu/ dar nici să le mai ţină în casă n-au cum/ aşa că le pregătesc un fel de culcuş/ cu gândul că dacă au cu adevărat un destin/ se vor descurca ele cumva” (Ex libris); sau de corespondenţe intertextuale şi interscriitoriceşti: „auzi că un poet e grav bolnav/ şi dai fuga în bibliotecă/ să îi citeşti cărţile/ cu gândul că poate ai să afli/ nu doar de ce suferă/ ci şi ce l-ar putea vindeca” (Secrete).

Ar mai fi multe de spus şi s-ar putea reproduce în neştire aproape toate versurile acestui volum, nivelul fiind unul apropiat de perfecţiune, mult peste tot ceea ce a publicat Robert Şerban de la debut până acum. Cheia secretă a acestei cărţi e tocmai simplitatea dezinteresată cu care a fost scrisă. Criticului Cosmin Ciotloş, formula lirică a poetului timişorean i-a dat impresia că ar fi scrisă de celebrul personaj al lui Salinger, Seymour Glass, a cărui acuitate pentru micile mişcări zilnice e inegalabilă.

Personal, nu reţin să fi citit o altă carte de poezie mai bună în anul de graţie 2018. Versurile de o sinceritate empatică, trăită şi împărtăşită cu cititorul sunt la capătul total opus al scriiturii încifrate, autoadmirative şi doar de unii înţeleasă, tot mai răspândită pe la noi. Tocmai din această cauză, poetului îi va fi foarte greu să-şi egaleze într-un volum viitor propria performanţă. Deşi, atât cât îl ştiu eu pe Robert, nu s-a dat niciodată la o parte din calea provocărilor.

[1] Robert Şerban, Tehnici de camuflaj, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018, 87 p.