BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Iosif Brodski (1940-1996). Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul„Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în acelaşi an stabilindu-se în SUA. A predat la universităţi americane şi britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneţia.

Iosif Brodski

Din „Naturi moarte”    

„Verra la morte e avra i tuoi occhi”
                                   Cesare Pavese[1]

I

Lucruri şi oameni ne     
înconjoară. Şi ei, şi ele
ne chinuie ochii. Mai bine 
se locuiesc beznele.

Eu stau pe o bancă în parc,        
privind din urmă umbra
unei familii ce trece.     
Lumina n-o mai pot suporta.

Este ianuarie. Iarnă.
Calendarul nu poate fi       
contrazis. Când lumina mi    
se va lehămeţi, eu voi vorbi.     


II

E timpul. Eu sunt gata să-ncep.
Nu contează cu ce. Mă gândesc
să deschid gura. Dar aş putea să şi
tac. Dar mai bine e să vorbesc.

Despre ce? Despre zile şi nopţi.
Sau despre nimic. Chiar acu
aş putea vorbi despre lucruri. 
Dar nu despre oameni. Nu.

Ei, rând pe rând, vor muri.
Şi eu voi muri. Se ştie.
Asta-i muncă fără rost,
ca şi cum pe apă ai scrie.


III

Sângele-mi este rece.
Frigul lui e mai diavolesc  
decât al râului îngheţat.   
Eu oamenii nu-i iubesc.     

Înfăţişarea lor nu e de mine.   
Chipul lor altoit se pare  
pe viaţă precum o  
momâie sâcâitoare.

În faţa lor e ceva ce
cugetului se contrapune. 
Ceva ce exprimă linguşire   
nu se ştie cui anume.


IV

Lucrurile sunt mai plăcute.
În exterior nu deţin nici bine,
nici rău. Iar de pătrunzi în ele,
vezi că interiorul lor conţine

doar praf. Pulbere pe care
o macină carii obişnuiţi.
Strâmtoare. O larvă uscată.
Nu li-i comod mâinilor, să ştiţi.

Praf. Doar pe el îl luminează
lumina ce s-a aprins.
Chiar dacă obiectul este
ermetic închis.

1971



Muzică suedeză
Pentru K. H.

Când zăpada troieneşte marea şi scârţâitul pinului
lasă în aer urmă mai adâncă, decât talpa de sanie,
până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce
profunzime a liniştii poate cădea vocea-n pustie?
Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe cineva,
precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.
...astfel molusca e fosforescentă în adânc de ocean,
astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,
astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,
astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,
oprindu-se de această parte, continuă să bată
de cealaltă parte a mării.

1975



În hotelul „Continental”


Victoria lui Mondrian. Dincolo de geam –
jubilaţia cubaturii. Aerul sau e băut, cu sete,
sub un unghi de nouăzeci de grade, sau
mai este încă turnat în paralelipipede.
Încadrată în rama ferestrei, coapsa rotunjită
a unei frumoase – ultima armă, cum ar veni:
deschizându-şi halatul, de n-ar fi taman
cerc deplin, de semicerc sigur s-ar potrivi
pe sectoarele de cadran.
Iar dacă vine vorba de azteci,
glorie pieilor roşii, pentru onestitatea lor din calendar
să extragi zilele lunii ce ni s-a dat, când
se spune „nu putem” în peştera platoniană,
în care pe cap de frăţâne revine
o bucăţică de Pi er pătrat.

1975



*     *     *


Seară în Mexico City.
Lene şi, oarbă, forţa
amestecate în el, ca-ntr-un vas.
Şi viaţa curge ca tequila.

Străzi, felinare, chipuri. Fiecare
al doilea – cu mustăţi tuşinate.
Pe Avenida Reforma –
statui de bronz, nenumărate,

iar lângă fiecare, pe bordura
trotuarului, câte o mexicană
cu pruncul în braţe stă
cu mâna întinsă. Simbolul cu pomană,–

figura podidită de plâns, – ar putea fi
chiar monumentul Mexicului-ţară,
numai că şi sub el nu este exclus
cineva cu mâna întinsă să apară.

1975



*     *     *


...iar la rostirea cuvântului „viitor” din limba rusă
ies în goană limuzine negre şi haita lor prinde-a-nşfăca
hulpav din apetisanta halcă a memoriei,
de altfel găurită precum caşcavalul de Olanda.
După atâţia ani, deja ţi-e indiferent ce
sau cine stă după storurile geamurilor,
pe când în creier răsună, nepământean, nu gama do major,
ci doar foşnetul ei. Iar viaţa tot mai des, parcă-a zor,
ca un cal de dar care, se ştie, nu e căutat la dinţi,
îţi rânjeşte la fiece întâlnire. Din omu-ntreg, din deplina-i fire,
nu va rămânea decât o parte de vorbire. Doar
o parte de vorbire în general. Parte de vorbire.

1975



Odată ce călcâiul lasă urmă, este iarnă...


Odată ce călcâiul lasă urmă, înseamnă că-i iarnă.
În alcătuiri de lemn rebegind prin câmpia posacă,
după trecători casele pe ele însele se cunosc.
Ce să-i spui serii despre ce are a veni, dacă
amintirile în liniştea nopţii
despre căldura... – ilizibil – când ai adormit
trupul o aruncă de la suflet, o repede
pe pereţi, precum umbra scaunului,
lumânarea o proiectează pe perete,
şi pe cuvertura trasă de cer spre pădure
peste turnul de siloz, pe care aripa graurului l-a cam ros,
nu vei reuşi să albeşti văzduhul cu omătul ghimpos?

1975-1976



*      *     *


Astea-s câteva observaţii. În ungher, e cald.
Văzul lasă urmă pe suprafaţa obiectului.
Apa reprezintă şi ea o oglindă.
Omul e mai straşnic decât scheletul lui.

Seară de iarnă cu vin, undeva în nicăieri.
O verandă asaltată de coroana unui arţar.
Trupul se odihneşte, sprijinit în cot,
ca morena despărţită de gheţar.

După mii de ani, de după perdele
vor extrage moluşte de sub horbotă, pe ea
cu imprimatul „noapte bună” al unor buze
care nu avuseseră cui i-l adresa.

1975-1976



(Din „Cvintet”)


Pleoapa tresare. Din gură
erupe liniştea. Oraşele europene
se ajung din urmă unele pe altele în gări.
Aborigenului junglei mirosul de săpun îi trădează îndată
duşmanul ce se apropie.
Acolo unde a călcat piciorul tău rămân pete albe pe hartă.

Uscăciune în gâtlej. Călătorul roagă să i se dea să bea.
Copii, care ar merita să fie bătuţi,
năucesc aerul cu ţipete insuportabile. Pleoapa tresare.
În ce priveşte colonadele, de după ele mereu apare
cineva. Chiar dacă omul închide ochii,
neapărat i se va arăta.

Şi se adună ca un scuipat în piept acest:
„Daţi-mi cerneală şi hârtie, şi mă voi retrage aiurea,
fire-ar să fie!” Şi pleoapa tresare. Dincolo de perete, multe
bolboroseli confuze (parcă s-ar ruga cineva) sporesc tânga.
Monstruozitatea ce se întâmplă în creier
îi oferă acestei odăi contururi cunoscute.

1977

Traducerea:
Leo Butnaru

[1] „Va veni moartea şi va avea ochii tăi” (Cesare Pavese).