CRONICA LITERARĂ

Constantin Dehelean
eseist, Arad

„Casa fericiţilor” sau reconstruirea istoriei [1]

Radu Ciobanu este un scriitor pentru care „... istoria, aparent greoaie, tăcută, neclintită nu are repere între origini şi citadin... timpul implacabil ar fi vrut să aducă un omagiu statorniciei pe care în cele din urmă va reuşi s-o învingă. A si învins-o de fapt, deşi duhul casei stăruie încă, îl simt acum mai viu ca oricând, poate tocmai că-i ştiu zilele numărate” (citat dintr-o notaţie de pe coperta a patra a cărţii)

Între romanul Arhipelag, scris într-o formulă autobiografică evidentă, şi romanele istorice (Heralzii, Călăreţul de fum, şi Nemuritorul albastru), Casa fericiţilor se detaşează voit de formulele epice evocatoare ale romanelor amintite înainte. Aprecierea cititorilor se datorează nu graţie vreunei forme şocante de inedit, ci datorită stilului şi psihologiilor „impermeabile” ale câtorva personaje centrale. Cele trei generaţii evocate în roman au, fiecare, protagoniştii lor. „Buna Daciana” – Doamna Prodan –, de o imperială şi impresionantă înţelepciune, vigurozitate şi demnitate, în fapt de o bărbăţie „istorică” – împreună cu aproape matusalemicul Sofron, asistentul şi martorul multor drame, care cu siguranţă că au existat în această Casă, la fel de matusalemică, „leagă” evenimentele din Casă la modul epopeic. Cei trei fraţi, Timotei, Octav şi Radu sunt nişte firi deosebite, dar care, împreună, formează osatura puternică a clanului. Timotei, inginer care se echilibrează psihic şi intelectual cu pasiuni de colecţionar de vârf (numismat şi bibliofil de „esenţă tare”), Octav, scriitor, fin observator al caracterelor în primul rând din rândul familiei, dar şi a societăţii, care sub pretextul „modernizării” calcă în picioare ce este mai de preţ: adevărurile inviolabile ale istoriei. Aceştia doi sunt completaţi afectiv de cel mai mic, Mircea, care „duce povara” unei drame sentimentale plină de culoare. Familia celor trei formează a doua generaţie. Cea care „salvează” într-un fel drama Casei, prin necesitatea adaptării la nevoile obtuze ale societăţii totalitare. O societate în care cei trei plutesc într-un adevărat slalom desăvârşit. A treia generaţie, cei tineri, nepoţii, printre care se detaşează Mădălina şi Cristina sunt cei care „se vor salva” prin adevărate adaptări „contra naturii” într-o societate vorace dar ignomă. Firi absolut opuse se completează, dând un portret comun, suigeneris, al unei fiinţialităţi în devenire.

„Casa fericiţilor” este un simbol al solidităţii istorice, dar care se prăbuşeşte sub imperioasa „necesitate” a modernizării cu orice chip. O anumită forţă a sentimentelor şi a atitudinilor generează un fel de exorcizare a suferinţei. O trecere „dincolo” de umilinţe şi grotesc fac ca viaţa să fie privită cu un fel de seninătate, cu un fel de înţelepciune primară, de a lua totul de la început, cu un fel de luciditate liber asumată, unde instinctul continuării vieţii devine sursă de noi energii. Demolarea casei devine un eveniment în care timpul se precipită ameninţător. Fericirea celor din casă trebuie să continue într-un fel sau altul. Destinele puternic individualizate au, totuşi, un corolar comun: Familia, clanul. O familie numeroasă cu individualităţi puternic „amprentate” de un fel de nobilă origine, comună, în care „buna” este un simbol la care se raportează toţi, dar care prin ieşirea din indiviziune nu se separă, ci devin generatoare de alte „tulpini” genetice şi de familii noi, parcă mai puternice. Vicisitudinile vremii tulburi întăresc legăturile de sânge dar şi generatoare de noi tulpini. O senzaţie aproape pozitivă devine stenică, eliberatoare. Este acelaşi principiu prin care o catastrofă, un cataclism „netezeşte” drumul spre o lume nouă. Experienţa de viaţă a lui Mircea, fiul cel mic, lasă deschisă poteca spre o Lume nouă. Romanul însuşi se termină explicit cu o nouă deschidere. Autorul este conştient că „demolarea este evenimentul sub care se prăbuşeşte casa celor care au fost fericiţi în ea, dar nu şi destinele individuale ale numeroşilor săi locuitori care îşi urmează traseul firesc înscris în caracterul fiecărui membru al numeroasei familii şi al părinţilor lor, pentru că nu ştiu dacă intenţionat sau nu, pentru unii dintre membrii familiei, „demolarea”, ieşirea din starea de indiviziune familială are un sens pozitiv, eliberator: venit odată cu cutremurele aduse în general de război, dar pozitiv” (Mircea Anghelescu, O elegie a trecerii, în „România literară”, nr. 14, 2019). Dar, odată cu derularea prin faţa ochilor noştri a evenimentelor prezente, autorul romanului parcurge drumul istoriei Casei şi a Clanului, evenimentele istorice fiind vizibile tot timpul în fundal. Lumea s-a schimbat de mai multe ori din temelii, dar ideea de familie rămâne cu o pregnanţă maximă, aş putea spune puternic subliniată prin drame, enigme, uneori eresuri şi mituri care „se îmbrăţişează” parcă cu date istorice şi evenimenţiale obiective. Maica Daciana este un martor care cu siguranţă că va rămâne viu pe retina sentimentală a fiilor şi a nepoţilor. Eroii romanului nu fac parte din categoria anonimilor, nu par indiferenţi, resemnaţi, pasivi, înfrânţi de viaţă. Ei ştiu că sufleteşte sunt puternici, că viaţa le va dărui totul, numai în măsura în care diensiunile lor existenţiale nu sunt legate de ideea de familie. Schimbându-se lumea, ei nu devin relicve dintr-o epocă de mult îngropată, nu devin buruieni cu spini care să se agaţe cu disperare de firave raze de soare.

Mărturisesc că, terminând cartea de citit, am avut un imbold puternic de a o reciti, tocmai pentru ca destinul vieţii fiului cel mic, Mircea, să poată fi închegat într-o perceptibilă simetrie, ca alternativă la închiderea a ceea ce am putea numi „cercul fericirii”. Octav, alias autorul romanului, lasă intenţionat „deschisă” poarta casei. O stare cristalină, o poveste împletită cu un real frust, neambiguu, din lumea realului întrun fel imaginat, dar când autorul însuşi „vine” cu deosebită energie creativă pentru a da substanţă acestui real care iese din naraţiune spre mine cititorul, eu, cel care am trecut însumi prin epoca demolărilor nu numai de case, ci şi de istorie, fiind viu, depun mărturie că şi în viaţa reala s-a „întâmplat” tot aşa. Însă personajul Octav versus autorul Radu Ciobanu, se situează oarecum deasupra tuturor.

Dramele personale ale personajelor, precum şi demersul de fin observator al personajului-scriitor-narator, înlesneşte parcurgerea tuturor firelor epice. Toate personajele se raportează la narator. Un fel de povestiri în ramă, toate idilele, precum umbrele şi luminile Casei, sunt strunite mai mult sau mai puţin de autorul acestei frumoase poveşti. Pagini deosebit de limpezi, de meşteşugit împletite sunt numeroase. O filtrare prin nimburi pline de reflexivitate, când descrierea nopţilor (care sunt cele mai frumoase atât înlăuntrul cât şi înafara casei) sunt pline de poezie.

Întotdeauna când am citit cărţile acestui autor sensibil am bănuit o vână poetică delicată. Un exemplu: „noaptea e liniştită, văzduhul e neclintit şi deodată, deşi nimic nu e deschis, simt cu tâmplele, sau cu fruntea, sau cu mâinile, un curent de aer răcoros, mai curând o adiere sau o boare, ca răsuflarea cuiva care s-ar apleca asupra mea, şi totul nu durează decât o clipă, două, şi după aceea mai rămâne doar mişcarea unduioasă, aproape imperceptibilă a perdelei, ca după trecerea unei făpturi nevăzute. Sau lemnăria bătrână, care trosneşte în puterea nopţii, parchetul care scârţâie în odăile de sus, de parcă ar umbla cineva cu grijă să nu-i trezească pe ceilalţi, cu toate că nu e nimeni acolo”.

Reeditarea acestui tulburător şi senin roman, apărut în 1986, ne prilejuieşte „reîntâlnirea” cu o scriere plină de viaţă, o saga adevărată. „Această elegie a inevitabilului va fi citită aşa cum a fost scrisă: ca o dovadă de forţă şi de subtilă înţelegere în acelaşi timp” (Mircea Anghelescu, în cronica literară citată).

[1] Radu Ciobanu, Casa fericiţilor, Editura Limes, 2019