logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 

Andrei Mocuţa
eseist, Arad

 

Hoodoo you think you are? [1]

 

logoCosmin leucuţa a apărut de nicăieri în peisajul literar românesc odată cu romanul-debut Laptele negru al mamei, publicat în urma unui concurs de manuscrise organizat de editura Adenium din Iași. Dovadă că drumul lung și chinuitor pe sub furcile caudine ale cenaclului sau ale cluburilor elitiste de lectură nu e imperios necesar. Pe modelul scriitorilor americani de succes care apar peste noapte, el a rupt gura târgului (de carte) în 2013 cu acest debut și a confirmat în 2018 cu al doilea roman, Hoodoo, publicat de o editură la care nu mulţi au acces și unde marja de eroare a rătăcirii pseudoautorilor și a grafomanilor e extrem de mică. E vorba de Polirom. A primit premiul Tânărul prozator al anului 2018 din cadrul Galei tinerilor scriitori din România. Între romane publică un volum de proză scurtă, Numele altora, la Casa de Pariuri Literare, pe care nu l-am citit.

Hoodoo e un roman cu nume bizar și cu ambiţii mari, adunând aproape 500 de pagini. Aparent are de toate: muzică, filme, sex, violenţă, suspans, mister, trădare, young adult story, road trip, ritualuri oculte, profeţii, personaje mitice, benzi desenate, relaţii extraconjugale, thriller psihologic, povești în ramă, filozofie de viaţă, metaficţiune, câte și mai câte. Acţiunea se desfășoară pe mai multe planuri și paginile cărţii par să fi fost unse cu lipici, efectiv îţi vine să nu o mai lași din mână. Nivelul scriiturii e sub cel din Laptele negru al mamei, dar lectura – în mod paradoxal – mai captivantă. Unul din minusurile romanului ar fi anumite pasaje îmbibate de clișee ce ar fi trebuit mai atent periate și senzaţia pregnantă că uneori nu ţii în mână o carte, ci un scenariu hollywoodian în care prea forţat se leagă toate. Unul dintre planuri ar fi putut lipsi, cel al relaţiei adultere cu iz telenovelistic, a femeii pusă în situaţia imposibilă de a alege între doi bărbaţi. Poate prinde foarte bine la adolescenţi și gospodine, nu e tocmai rău scris, dar știrbește din calităţile volumului ca întreg. Depinde ce public ţintește autorul.

Acţiunea cărţii e simplă, o adolescentă de 17 ani rămasă însărcinată cu un fel de magnat devine o ţintă vie din simpul motiv că i-ar putea compromite acestuia imaginea și reputaţia. Cinismul și indiferenţa lui Knopf de a o elimina pe tânără doar pentru că reprezintă un potenţial risc, oricât de mic, descind parcă direct din universul Game of Thrones: „Banii cumpără tăcerea pentru o vreme. Un glonţ în cap o cumpără pentru totdeauna.” Sofia este și nu este adolescenta tipică, înzestrată cu inteligenţă emoţională, atentă la detalii, curioasă și cu un dezvoltat simţ autoironic:

„Un tip cu care se culcase o acuzase că era nimfomană și îi recomandase, în glumă, să se ducă la întâlnirile unui grup de susţinere numit Futăcioasele anonime. Curioasă, Sofia ajunsese într-un subsol bine luminat care mirosea a mucegai și, înainte să-și dea seama ce se întâmpla, cineva o întreabă care este povestea ei, iar ea se ridică în picioare și rosti cuvintele:

– Bună seara. Mă numesc Sofia și îmi place să mă fut.”

Referinţele muzicale sunt un element fără de care proza lui Leucuţa pur și simplu nu ar exista. Nu sunt sigur, dar bănuiesc la modul cel mai serios că muzica este punctul lui de pornire atunci când concepe o nouă carte. Mare parte din titlurile capitolelor din Hoodoo sunt titluri de piese aparţinând unor muzicieni de calibru precum Jimi Hendrix, Roger Miller, Chuck Berry, Bob Dylan, Bruce Springsteen, Tracy Chapman sau Johnny Cash. Un playlist de cea mai bună calitate care sintetizează crezul autorului (prin vocea Sofiei) în ceea ce privește evoluţia muzicii: „Muzica modernă e un căcat cu frișcă. (…) TV-ul a stricat muzica. Înainte de TV, radioul făcea legea și muzica era muzică. Muzica nu se mai ascultă, muzica se vede. Acum nimeni nu mai ascultă o melodie daca nu are și un videoclip populat cu pizde și găoaze și ţâţe bronzate.”

Până și în pasajele din roman în care nu apar referinţe muzicale, începi să auzi acordurile unei piese cunoscute. Așa cum este cazul următorului exemplu, în care atmosfera descriptivă a unei lumi aflate într-o dezvoltare industrială lentă m-a trimis cu gândul (sau cu urechea) la melodia Telegraph Road a trupei britanice Dire Straits. Mă întreb dacă există vreo legătură între compozitorul Mark Knopfler, practic sufletul trupei, și Knopf, antagonistul romanului: „Au apărut băncile și școlile. Armele și hârtia. Minciuna și lăcomia și trenurile. Toate s-au adunat acolo, ca piese esenţiale dintr-un puzzle care era departe de a fi terminat. Apoi au apărut stâlpii de telegraf. Mai târziu, cărămizile au fost aliniate una lângă alta și una deasupra celeilalte și au format ziduri roșii. Zidurile au format încăperi, iar încăperile au fost acoperite de grinzi de lemn. Aceleași grinzi, din același lemn din care erau făcuţi stâlpii de telegraf.”

Personajele lui Cosmin Leucuţa nu se privesc în oglindă, sinele lor se reflectă în muzică, pop culture și filme. Anumite crâmpeie din conștiinţa lor se regăsesc în versurile unor melodii, în notele de subsol ale unor benzi desenate sau în segmente sau secvenţe de film, cum este cazul peliculei Mulholland Drive, a unuia dintre cei mai ermetici, criptici și bizari regizori, David Lynch: „Filmul începu, dar fata nu era în stare să fie atentă la el. Era complicat, plin de simboluri și parcă filmat invers, ca și cu regizorul se aștepta să știi despre ce era vorba în el de la început, iar pe măsură ce înainta în poveste, să uiţi tot mai multe. Avea o logică a viselor. Apoi una dintre actriţele principale își schimbă culoarea părului și se întreabă cine era ea. Sofia se întrebă la rândul ei: cine sunt eu? Cine era ea, cine era Sofia? Ce voia ea? Nu multe. Să asculte muzică și să stea la soare. Să-și vadă burta crescând. Să facă o călătorie care să însemne ceva. Să zâmbească la amintirea unor momente prostești. Lucruri inutile și nesemnificative, care nu aveau să se împlinească.”

După modelul păpușilor Matrioșka, autorul inventează povești în ramă pe mai multe (sub)straturi. Sofia, personaj al romanului Hoodoo, citește Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro, o istorie orală fictivă, scrisă pe mai multe voci, prin tehnica personajelor-martor. Autorul cărţii, aflăm pe final, este mama salvatorului misterios al Sofiei, ea mai având în lucru un roman, Clubul laptelui, o trimitere cât se poate de directă la volumul de debut al lui Leucuţa. Sticlă este la rândul ei inspirată din biografia personajului devorator de benzi desenate, Elijah Price, cu numele de erou Mr. Glass, din pelicula regizorului indian M. Night Shyamalan. Atât Mr. Glass, cât și Clara Munro împărtășesc aceeași afecţiune: Osteogenesis imperfecta, sau OI, Boala Oaselor Fragile. Nu în ultimul rând, autorul în carne și oase devine personaj al propriului text:

„Isabela știe că un anume Leucuţa a scris demult o carte care poartă același titlu cu tabloul de pe peretele ei, dar nu știe care dintre cele două opere a fost botezată prima și, tot gândindu-se la asta, tot dând din colţ în colţ, rămâne fără ţigări și este nevoită să iasă din apartament.”

Una dintre glumiţele subtextuale pe care nu aveam cum să nu o remarc și savurez ţine de specificul local al orașului din care atât eu, cât și Cosmin, ne tragem: Arad. Mai exact, cadrul unuia dintre episoadele din Hoodoo are loc în cafeneaua cu pretenţii boeme, al cărui nume nimeni nu știe cum să-l pronunţe corect:

„– Cum e corect: KaeF sau KaFe?

Tina ridică din umeri:

– Nu știu. Eu mereu am spus KaFe.

Amândouă se întorc spre Isabela. Aceasta ridică din umeri și rămâne tăcută. După câteva clipe râde:

– Nu știu cum e corect, dar știu de ce nu prea vin pe aici.

– De ce? se interesează Tina.

– Fiindcă durează un sfert de oră să primești o bere.”

Cursivitatea romanului e uneori întreruptă de ceea ce autorul numește „interludii”, un fel de spoturi publicitare venite din viitor. Scrollezi liniștit o pagină web și îţi sare brusc în faţă o reclamă, cu diferenţa că nu e agasantă, din contră, mesajul ei îţi cere chiar să gândești niţel: „Acţiunile Facebook se prăbușesc ca efect al unui decret emis de dumnezeu în anul 2030, care le interzice oamenilor să-și mai facă poze. Ori de câte ori își fac fotografii, oamenii pierd o parte din suflet. Cum sufletul nu este al lor, ci doar împrumutat, când mor nu mai au ce returna, iar dumnezeu este cel păgubit.”

Da, chiar așa, dumnezeu cu „d” mic. Umanizat după modelul American Gods. Are planuri obscure cu pruncul nenăscut al Sofiei, dar nu divulg finalul. Citiţi că merită! Cu o singură observaţie. Când scriitorul arădean își va perfecţiona nivelul de scriitură din Laptele negru al mamei și va adăuga acestuia cursivitatea și lipiciul care fac din Hoodoo un roman atât de captivant, Cosmin Leucuţa va fi un prozator desăvârșit. Până atunci, nu pot decât să mă bucur că sunt contemporan cu un concitadin care a intuit reţeta succesului și care, cu siguranţă, e gustat de o masă mare de cititori.

 

[1] Cosmin Leucuţa, Hoodoo, Editura Polirom, 2018, 480 p.