LECTURI PARALELE
Ionel Bota
eseist, Oraviţa
Athanasios sau despre dez-mărginirea lumii.
Ela Iakab şi spectacolul poeziei [1]
În amalgamul paradigmatic al unei literaturi care nu mai ştie (şi nu prea mai are argumente) demult să se dea peste cap şi să producă miracolul, precum în poveste, este cu atât mai interesant spectacolul unei poezii unde o disciplină severă a ideii şi formei să poată da naştere stării de suprarealitate, să capteze chipul lucrurilor, să inoveze continuu într-un joc al aparenţelor, să promoveze cu adevărat ceea ce tocmai numim poezia ca reprezentare a unor stări de spirit. Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios, (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 118 p., în tălmăcirea italiană a autoarei) arată ca un volum despovărat de obsesia armistiţiului cu reconstituirea fidelă a triumfului vitalităţii în freneziile depăşirii convenţiilor, indică un real trăit patetic, al formei în gestaţie sau al spectacolului imprevizibilului marcat, paradoxal, tocmai de „închiderea” faţă de real. Fiindcă Ela Iakab, autoare din categoria rară a luminatelor poeziei noastre de azi, ştie foarte bine că travaliul mental redistribuie mai ales freamătul afectiv, descărcarea emoţiilor şi un simbolism regenerat nu pentru a reface repere ci doar pentru a reevalua spaţiul existenţei noastre. Totul din bucuria remanenţei dar şi a improvizaţiei (lirice), din perspectiva jocului fecund al imaginaţiei dar şi a regăsirii materialităţii între golurile şi plinurile resorturilor aceleiaşi realităţi înregistrată impersonal.
Forţa incisivă a versului, luciditatea care purifică, tema raporturilor tranşante între morfologia finalităţii şi prodigioasa fantezie, formele dematerializate şi dinamismul interior al unui montaj mimat arbitrar, sunt deja ştiutele cadenţe ale unei poezii care s-a depăşit pe sine în aceeaşi măsură fraterna coabitare cu valoarea aducându-i autoarei o recunoaştere binemeritată. Dar lirica Elei Iakab nu poate fi privită doar în alveola unei gloriole asupra căreia, din când în când, zăbava nostalgiei noastre să se întâmple cu vădita timiditate pe care-o asumi în preajma unei emblematice statui, tocmai elogiată şi evocată pentru că orice traseu prin parcul recunoştinţei te duce inerent la ea. Cartea lui Athanasios obligă la vizitare şi revizitare, e o „mică psaltire”, cum scrie Al. Cistelecan în fragmentul de prezentare de pe coperta cărţii, nu poate fi un simplu interludiu în activitatea literară unde condeiul critic al poetei a întâmpinat cu destul aplomb entuziast, acolo unde a fost cazul, apariţii editoriale din ultimele decenii. Înseamnă o refacere, dintr-un ansamblu foarte dispersat, a medaliei tuturor regăsirilor, între marile trădări şi fatalităţi ale temporalului, regresiunile în iniţiatic exilând în renegare nefastul atâtor alterări ale observaţiei realiste şi fuzionând cu proiecţii imaginare în jocul psihologic al dublului.
În primul ciclu, Sub cerul ofrandelor, experienţa vizibilă imprimă un desen vivace, invocă un posibil fir al „naraţiunii” în fluxuri verbale în care, de pildă, resorturi senzuale („Promite-mi să nu te sperii,/ când voi veni spre tine!/ sunt tot eu,/ fecioara-arcaş din himera/ de dinainte şi de după asceza ta/ de scrib al propriilor miraje,/ de dinainte şi de după/ naştere şi moarte.// Te rog, nu fugi de trupul meu,/ îngemănat noaptea,./ cu albul,/ cu galbenul./ cu portocaliul stelar.”) descifrează elogiul acţiunii nu numai în atitudini stereotipe, care ţin de edificiul liric, ci şi în procesul dizlocării anatomiilor. Reconcilierile nu aduc schimbări drastice, zestrea ancestrală, aici, sunt această voinţă a organizării „decorative” şi cultul exuberanţei în descendenţă barocă. Am zice, altfel, că acţiunea creează spaţiul, că eul auctorial, inorog şi himeră, înger şi oniromant, muzician şi nemuritor, e dominat de spiritul cartezian al formelor tăiate liber, că efortul de ordonare (nu e greşit să-l numim, din nou, un spectacol al inovărilor) întreţine fastuosul scenei. În vreme ce vecinătatea estradei provizorii a sofianicului inspiră etajele afectării, configurează un fel de listă nominală a metaforei în compensaţia prilejului de a medita asupra viziunii drastice a unui soclu operând în miezul simbolului detestabil iar dispariţia fizică, un decalc tolerând straniul, sacrificând derizoriul coerenţei fludităţilor şi sugerând o altă poetică a sceneriei. Curios, dar deloc nefiresc în evoluţiile liricii Elei Iakab, eroziunea luminii pliază, peste această regie a efectelor, inducţii ale actului negator, poemul devine reprezentare dintr-o mitologie individuală. Și însăşi dozarea efectelor (motto-ul cărţii e luat din Michelangelo: „O, am văzut îngerul în marmură şi am sculptat, până l-am eliberat.”) imprimă exproprieri ale iniţiaticului, pendulaţiile desenului, oricum, sinuos, al versului întăresc exact acţiunea „corozivă” a luminii şi totul ţine de direcţia constructivistă a metafizicii poemului. Purificarea spaţiului aduce cu montajul de ecrane din cromatica funcţionalistă a unui curent important care anunţa postmodernitatea în artele plastice şi vizuale contemporane. Aici, însă, orientările funcţionaliste imprimă tuşe dramatice consensului, clovn şi arcaş, zeu şi ascet, cerşetor şi mag, fără a atinge austeritatea compoziţiei, află potenţial de energii în marja tuturor afinităţilor eului cu acele coordonate prin care desfăşurarea resorbţiilor realului e apăsată de represiunile melancoliei, păstrează în „manu-scrisul” dicteului gândirii paternitatea incandescenţelor solemnizării condiţionalului. În volnicia controlului „materialului”, valorile simbolice ale circumscrierii elegante în spaţiu rămân porţiunile faste din disciplinarea formei, crisparea şi virulenţa expresiei topesc în ambianţa generalizată frenezia hortativă a stilisticii translucidului. Este desenul plin de energie, fără scăpare, al existenţei (şi existenţialului) ca într-un verb profetic. Întotdeauna, poezia se iveşte îndestul luminoasă, suficient sentenţioasă, efuziuni tonice şi un soi de ready-made adnotând filtrul aceloraşi opţiuni sofianice ale eului: „Încă nu stăpânea ştiinţa sacră,/ fiul pierdut al cabalistului,/ venit în deşert cu manuscrisul/ secret al tatălui.// Rostea sunete, fără să cunoască puterea/ şi ordinea lor, izvorâte din numere celeste.// Și, totuşi, incantaţia lui tulbure mi-a salvat viaţa,/ când tăietorii de geme au venit/ să mă ucidă cu pietre,/ pentru brăţara dăruită de ursitoare,/ plină, acum, de semne translucide/ a căror noimă mi-a mai rămas,/ o vreme,/ străină.” (Semne, p. 18).
Angoasa abia mijeşte în lecturile eului făcute lumii pierdute şi regăsite. Poezia, deci, se revanşează în disipările unui aforism taumaturgic, e o pietroglifă şi este produsul unui „înţelept orb”, exuberanţă genuină cu tema recursivă a iubirii. Cele 23 de veniri ale îngerului, din al doilea ciclu al cărţii (Vin îngerii) nu sunt altceva decât adiacenţele înstrăinărilor, voluptatea interiorizării sinelui. Paradoxale sunt, mai degrabă, tuşele divizate în colaj, combustiile concretului. Ne minunează la Ela Iakab un mesianism al sacrificiului, punctul focal în tema dez-mărginirii lumii. Ţesătura metaforei produce, instinctual, reflecţii şi refracţii care aşează iubirea şi ura în starea de reacţii ale autoreferenţialităţii („În primele şapte nopţi,/ nu am îndrăznit să trec pragul oglinzii./ Contemplam lucid hieroglifele,/ desenate cu vîrful unor aripi diafane/ de un Înger, stăpân peste cerul acela/ întunecat şi mişcător.// Nu ştiam cum să traduc în cuvinte/ straniile simboluri,/ dar aveau un suflu al lor.// Și erau nopţi când ţâşnea din adâncul lor/ lumina unui cer arcuit deasupra noastră/ atât de aproape, ăncât puteam,/ prin salturile mele rotitoare,/ să-l simt cu întregul corp,/ cum simţi ploaia, fulgerul,/ neliniştea, apropierea stingerii.”), tenta plată a racursiilor sugerând aparenţa „disputei asupra obiectului”, ontogeneza uimirii e mai mult un ludic apăsător. Nu e deloc anevoios să citeşti şi să înţelegi poezia Elei Iakab ca aparţinând unei autoare cu vocaţie. Căutarea sinelui abjură, am zice noi, ceea ce confesiunea enunţă într-o de-compoziţie antifrastică. E o linearitate a diacroniei interne, totuşi, iar apologia Nemuritorului, scufundător glorios în poeticitatea incipitului existenţial şi în poieticitatea tran-scrierilor marelui epi-text evidenţiază un diversionism şăgalnic, elaborat, desigur, al circumstanţelor, fiindcă până şi zborul e o paradigmă: „Născoceam peceţi într-o înfrigurare sihastră,/ cioplind în sfere translucide/ Arborele Vieţii.// Am ştiut că Zeul mi-a primit/ scrierea cu zbateri sonore,/ când incandescenţa mâinilor/ ridicate spre cer/ a rugă,/ a implorare,/ a încremenit în aer/ cele zece sefiroturi.// Zece Îngeri au venit să păzească/ semnele orbitoare,/ pe care le vânau, cu săgeţi de foc nepământean,/ seminţii întregi de zeiţe subterane.// Abia atunci, oamenii deşertului/ au dat deşertului un nume:/ Athanasios, au rostit cu toţii,/ şi aşa a rămas în vecii vecilor,/ căci numele celor zece Îngeri/ nici eu nu îndrăzneam/ să le rostesc.” (XXIII., p. 98)
Sensurile etice ale spectacolului poeziei sunt în egală măsură repetitive. De aceea nu găsim un conformism al jubilaţiei, ternul e alungat din genomul hierofaniilor, scrisul adânceşte viziunea, eul e un mansuet al inocenţei frustrate, clamează de acum desantarea, necondiţionată de frivolităţile poetizării, a temporalului în crestomaţia aceluiaşi cotidian supurând de realitate. Am mai zice că atât de importante nu ar fi sursele de lumină ci sursele de umbră creatoare, tăceri, nelinişti, mister îndeplinind criterii, supunând spectacolul zilei/ zilelor (pe scenă au loc şi oameni, şi bufoni) chiasmelor anticalofiliei extremiste. Miezul vetust al poemelor e de-construit simandicos („Înţelepţii sortiţi pustiului credeau/ că numele divin al eterului ar fi fost/ revelat în vechime, la Sfinxul geto-dacilor,/ doar celor trei feciori şi trei fecioare/ care au cules floarea de ferigă/ înaintea Îngerilor, la chiar prima încercare.// Dar pentru că au ieşit de pe Cale/ dezvăluind secretul/ tuturor celor ajunşi în piscul muntelui,/ fără discernământ,/ Dumnezeu a golit numele acela de puterea/ Suflului Său.// Eu am crezut mereu în altceva.// De aceea, într-o noapte a venit la mine/ o întreagă ceată îngerească.// M-a învăţat să locuiesc în corpul astral,/ să urc treptele spre corpul spiritual.// În muzica aripilor, aproape, indicibil de aproape/ de Creatorul întregului univers,/ am dansat în eter, ştiind că,/ dincolo de acest splendid şi ultim dar,/ mă voi întoarce din nou pe pământ,/ unde voi trăi, încă cine ştie câtă vreme,/ fără Îngeri,/ dar şi fără să mai aparţin vreodată/ condiţiei omeneşti.”), cu o luciditate aproape detaşabilă din percepţia de ansamblu a elementelor (ciclul al treilea, Dansul elementelor), vanitatea însumează în compendiul fără scăpare al altor frustrări acte şi antracte. Poeta aceasta nu e una de pension, e o rebelă, totuşi, calpul, deci, e intruvabil în versul ei, nici un derapaj nu fracturează şi nu boicotează parcursul ascendent al discursului, cel care niciodată nu moare, Athanasios, revendică dansul printre „ruguri spectrale”. În intimitatea prezentului, eul scriptor prefaţează ieşirea din labirint, observă acte, pasta abundentă a realului/ surrealului este devansată de operaţiunea de-retorizării, poema elementelor asigură spuma consensului, eul se „scaldă” în principii. Apa, de exemplu, aici materie confesivă, iarăşi, stipulează, ea însăşi, epopeea lirică, iniţiază din fascinaţia trecutului, datele genericului senzual într-o altă lume, una totalmente nouă, senzorium-ul frisonat de emoţie: „M-am întors în nordul pustiului,/ fără călăuză, fără Înger, fără stea.// Fecioara cu părul de argint, lung până la călcâie,/ venea spre mine încet, cum venea şi în vedenie,/ purtând în mâini urna/ cu cenuşă de lacrimi îngereşti.// Cu cenuşa ace ea ne-am uns mâinile,/ tălpile, faţa şi părul,/ rostind cuvintele sacre dinb latina/ pe care eu o învăţasem de la bunica paternă,/ iar ea, de la ursitoarea noastră.// Apele de jos s-au desprins din matcă,/ apele de sus au coborât din cerul acela/ mai vechi decât despărţirea lor,/ şi s-au contopit în dans/ cu noi, cu sufletele şi cu runele noastre,” (Apa, p. 106).
Cartea Elei Iakab poate fi argumentul preliminar că în templul poeziei trebuie să pătrunzi citind cartea lui Athanasios de la pagina finală până la pagina începutului. E călătoria ucenicului care se iniţiază în emergenţele instanţei celeste dar trebuie să relaţioneze cerescul cu paradiziacul mundan, cu jocurile temporalităţii, cu ludicul poematic. Eul anturat de redempţiunile vulnerabilului, ştie să propună pentru noi spectacolul acesta dintr-o carte a cărei strategie impecabilă de a impune o lirică de graţie şi sublim amplifică uimirile destinatarului cititor şi situează pe autoare între vocile autentice din literatura noastră de astăzi.
[1] Ela Iakab, Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 118 p.