LECTURI PARALELE
Sonia Elvireanu
eseistă, Alba Iulia
Pe firul amintirilor[1]
Noul volum al lui Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poştală, se menţine în zona realismului, cultivat de autor în proza scurtă şi în roman. Cartea reuneşte 18 povestiri, schiţe şi nuvele inspirate din cotidianul trăit, rememorat nostalgic prin reactivarea memoriei afective.
Autorul ficţionalizează secvenţe din propria viaţă, la vârste diferite, proiectându-se în diegeză ca personaj-narator, recognoscibil în „profilul tematic”, cum ar spune Vincent Colonna, altfel spus în statutul social de scriitor, filtrat prin amintiri şi orgoliul creatorului. De aici îşi trag substanţa epică schiţele sale. Unele sunt pretexte pentru a reflecta asupra erosului şi relaţiilor de cuplu, legăturilor sentimentale din tinereţe, trecerii timpului, senectuţii, bolii incurabile (cancerul, demenţa senilă) ce bulversează destine: O plimbare prin ploaie, Iar nimic în cutia poştală, Fularul, Asta e, aşa-i viaţa, Stafia monstrului, Fişă intimă, Remember în şapte, În patru la canastă. Problematica lor e formulată limpede într-o interogaţie privind viaţa de cuplu, la care reflectează personajele spre capătul vieţii, rememorându-şi viaţa sentimentală (În patru la canastă): Viaţa personală e determinată de alegerea fiecăruia, raţională ori pasională, ori de hazard, întâmplare, circumstanţe?
Întâmplările rememorate n-au nimic spectaculos, ţin de prozaismul cotidianului, ele sunt provocate de narator, dintr-un imbold de-a scormoni trecutul, de-a se regăsi pe sine, de-a recupera o identitate, salvând-o în ficţiune. Prima e cea a copilului de altădată, martor al unor timpuri şi evenimente istorice majore, pe care nu le înţelege atunci, dar le evocă la maturitate prin privirea copilului de altădată, dublată de reflexivitatea adultului trecut prin viaţă, care are perspectiva asupra a două lumi, dinainte şi după 1989. Sunt povestirile inspirate din lumea satului de după al doilea război mondial, cele mai reuşite (O zi din amintirea închipuită, Victoria liberului consimţământ).
Prima e o evocare în miniatură a satului, cu preocupări gospodăreşti şi personaje pitoreşti ca haiducul Ilie, cu pitorescul limbajului ardelenesc. A doua surprinde începutul colectivizării forţate la sate de după 1950, rezistenţa sătenilor, agresivitatea autorităţilor, metodele de intimidare pentru a renunţa de bunăvoie la proprietatea privată.
Din întreaga proză realistă a lui Cornel Nistea cele mai reuşite pagini ni se par cele inspirate de satul ardelean. Se simte în ele vibraţia, emoţia personajului-narator, nostalgia după o lume rânduită, cu rosturile ei spulberate de aberaţii ideologice, trăite de autor în copilărie.
Opoziţia flagrantă între lumi, la nivel social şi de mentalitate, e evidentă în unele schiţe şi povestiri, generată de intenţia auctorială de-a mărturisi despre timpul istoric şi bulversările sale, despre destin individual şi colectiv, prin proiectarea autorului în cele două lumi, dinainte şi după căderea comunismului în România. Lumea din regimul ceauşist e prezentă şi în evocarea destinului personajului din Pictorul vopsitor, un artist mutilat de autorităţi din cauza unei culpabilităţi aparente ori poate reale, dat fiind limbajul esopic al artei pentru a denunţa denaturările ideologice ale vremii. Dar şi a condiţiei scriitorului în contextul istoric al vremii prin experienţa cenzurii, trăită de autor (Dintre multele aduceri aminte). Astfel e recuperată cea de-a doua identitate, a scriitorului, cu întâlnirile sale din mediul literar şi orgoliul scrisului şi condiţiei sale.
Cornel Nistea rememorează întâmplări cu personaje reale, unele recognoscibile prin numele lor (Dintre multele aduceri aminte), altele ascunse sub carapacea profesiei. Astfel e prietenia şi moartea neaşteptată a poetului Nicolae Drăgan în timp ce-şi lansează un volum de versuri, introdusă în text alături de boala necruţătoare a unei colege, Ileana, cu intenţia vădită de-a spori drama umană. Episodul morţii subite ar putea fi el însuşi explorat într-o povestire dramatică.
Există în proza lui Cornel Nistea o tendinţă de-a rămâne în sfera pudorii în evocarea erosului, ceea ce ţine, desigur, de firea autorului, şi orgoliul bărbatului care rememorând îşi reinventează tinereţea în posibile poveşti de iubire substituite prin prietenie, redescoperite la maturitate prin întâlniri întâmplătoare, în care personajele constată că trecutul nu poate fi retrăit decât ca amintire, povestea întreruptă în tinereţe nu poate fi reluată la maturitate, după eşecul sentimental al femeilor, în ciuda emoţiei revederii şi nostalgiei timpului pierdut.
Dialogul e punctul forte al prozei, el scoate din amorţeală, prin el se conturează destinele şi mentalitatea personajelor. Acestea nu ies din comun, sunt oameni de condiţie medie, n-au vieţi spectaculoase, doar vise şi înfrângeri obişnuite, sunt uneori victime ale întâmplării care pare a le guverna viaţa, de fapt, ale alegerilor lor nefericite.
[1] Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poştală, Editura Şcoala Ardeleană, 2019