POEZIE
Miruna Mureşanu
poetă, Austria
*
lumina îmi împrumută deseori amintirile
ca ea să nu depindă niciodată de ele
fiind vremea nostalgiei atunci
aş putea să nu învinovăţesc pe nimeni
dintre cei ce vânau altădată lumina cu mine
dintr-o sete imemorială de moarte
printr-o călăuză a singurătăţilor noastre
care trec mult prea uşor de uşa închisă
umplând de nuanţe o scenă a timpului
imaginând un abis la ieşirea din clipă
pe cărări crestate întruna de vânt
printre umbre ce cad încet pe pământ
ca lumina să nu depindă niciodată de ele
dintr-un simplu motiv al întâmplărilor ultime
care vânează fără să vrea chipul lui Dumnezeu
în refrenul secundelor aflate in nuce
muşcate de limba ascuţită a frigului
printr-un ţipăt de pasăre scurt
care trece riscant de aproape
de nopţile albe pline de patimi
rimând cu privirea străină-a departelui
deşirat în parfumul unor poveşti de demult
care aşază cu migală umbre-n decor
cu miezul sălbatic şi mut
sculptând insomnii în odăile timpului
dintr-un simplu motiv al tăcerii Cuvântului
*
nu părea de-ajuns un galben cuminte
ca asfinţitul să cadă-n genunchi la marginea mării
ea nu înceta să tresară plecând
când pe bătrânele-i ape doar vântul
deşira câte-o zi s-o închidă-n clepsidră
încet murmurând laolaltă cu timpul
prelungit prin bătrânele ploi
la răscrucea albastră a cerului
adâncit în prăpăstii de lumină curând
când o ultimă lacrimă va fi curs înapoi
într-un fel de poveste a ei despre noi
în tăcere îmbrăcându-ne încet tresărind
cum într-o haină a clipei căzute-n genunchi
la marginea mării nesfârşite din noi
ea nu înceta să foşnească plecând
când pe bătrânele-i ape doar vântul
va fi spus o poveste a lui despre noi
adâncit în prăpăstii de lumină curând
*
pentru că nimic nu va fi rămas din forma acestei priviri
locul în care mă aflu pare mereu altul
născut într-o coajă de ou a tăcerii
pâlpâind în rostul pierdut al cuvintelor
şi-n gustul târziu de madlenă
îngropându-l în catifeaua unor papirusuri vechi
din care desprindem doar miezul simfonic
sub arcadele norilor galbene
colorând rostul luminii iconic cu sângele inimii
prin făptura visătoare a unui timp neştiut
care se va fi născut în aceeaşi coajă de ou
de forma privirii în care aş putea să mă aflu
amăgind împreună cu tine timpul trecut
*
număram boabe cuminţi de lumină
în cafeaua cu lapte ceresc
în insula plină de frunze uscate
unde Euthanasius ne abandonase între braţele norilor
fiind un timp zadarnic cuprins de amintirile ploii
îi făceam loc de fiecare dată în gând
de-a valma cu plânsul din miezul speranţei
cu ţipătul verde senin al lebedei Kim
care scria neîntrerupt pe lac hieroglife
atunci când vedea că venim
pentru că mereu altceva avea să se-ntâmple
carnea luminii provoca timpul să cânte
izgonind în sângele apelor mut
câte-o ripostă neverosimilă-a vântului
numărând boabe cuminţi de lumină
în cafeaua cu lapte ceresc
privind prin ochiul nostru lumesc
ce avea să se-ntâmple
la un ultim spectacol al lebedei Kim
aproape de asfinţitul pe care-l avea la-ndemână
*
din visul rescris al luminii in nuce
hrănesc un murmur aproape simbolic
moartea pare mereu datoare cu un răspuns
pentru că ziua de mâine e întotdeauna ziua trecută
iar începutul luminii se pierde într-un ecou dureros
îngălbenind pereţii de hârtie ai timpului
care-mi sapă în carne drumuri şi spaime
spunându-mi să nu mă grăbesc
eu hrănesc mai departe un murmur simbolic
rescriind odiseea oglinzilor sparte
în care m-ascund să rămân afară din mine
moartea rupe tăcerea printr-un joc imprudent
în iarna niciunei vrajbe în care aştept
pentru că ziua de mâine e întotdeauna ziua trecută
cineva îmi spune să nu mă grăbesc
hrănind mai departe un murmur simbolic
în curbura fără gratii a timpului
îmbrăţişând lumina cu o mie de chipuri
încât ultimul ei chip să nu mai fie singur
pierdut într-un ecou aproape retoric
*
ciugulind cenuşa zilei de ieri
pasărea din oglindă pare o cumpănă-a cerului
jucând la ruleta de nori a văz-duhului
absenţa cu gust de lumină
născând întruna fără să ştie alt cer
prin ecuaţia simplă dintre inimă şi ziua de ieri
care pare-o orchestră împărţită-n tăceri
îmbrăcând lumina în cămaşa de nuntă
a umbrelor care se dau încet la o parte
căzând în genunchi cu noapte cu tot
în marele gol învăţat pe de rost
destrămat în poveştile despre sine-ale timpului
niciodată mai singur ca la cina din urmă
când pasărea din oglindă îi ciuguleşte cenuşa
jucând-o la ruleta de nori a văz-duhului
aflat de-o veşnicie în cumpănă