RESTITUIRI

Marinela Fleşeriu
eseistă, Arad

Câteva păreri despre o poezie controversată

Intervenţia de faţă se referă la o arie mai restrânsă, cea didactică, pornind de la reacţia unei jurnaliste, Mirela Voicu, postată pe internet. Publicista este revoltată pentru faptul că într-unul dintre manualele de Limba şi literatura română, clasa a IX-a, ca exemplu de poezie postmodernă, la tema iubirii, se află Poema chiuvetei a lui Mircea Cărtărescu. Indignarea semnatarei porneşte de la faptul că unor elevi de 15-16 ani li s-a cerut, ca temă pentru acasă, comentariul textului pentru a descoperi „cine este noul Luceafăr”.

O primă întrebare pe care o punem ar fi în ce măsură elevii clasei a IX-a cunosc poemul eminescian, ca pornind de la acesta să argumenteze că textul lui Mircea Cărtărescu este „un subtil poem al incomunicării” (Eugen Simion). Hotărât că pentru un elev de clasa a IX-a care, chiar dacă a citit „Luceafărul, este un salt prea mare până la a susţine convingător în ce măsură poezia din manual este „o parodie a cunoscutului motiv romantic” (Eugen Simion). Ce poate face? Foarte simplu: deschide calculatorul şi preia ad literam un comentariu gata făcut, unde citeşte despre „sentimentul degradării arhetipurilor în lirica optzecistă”,, despre „înstrăinarea de sensul lumii”. Singura formulare inteligibilă este „utilizarea clişeelor vorbirii curente”.

O altă întrebare ar fi dacă nu cumva este sărăcit textul postmodern insistând doar asupra Luceafărului eminescian ca exemplu al intertextualităţii. Desigur, pe blogurile internetului, elevul găseşte şi afirmaţia cu privire la incomunicarea dintre regnuri – uman şi vegetal – din Riga Crypto  şi lapona Enigel. Balada barbiană, acel „Luceafăr întors”, este cunoscută de elevii clasei a IX-a?

Nu tăgăduim că este firesc ca tinerii să-şi înţeleagă prezentul, să conştientizeze factorul cultural, să fie la curent cu cele mai noi orientări ale literaturii. Postmodernismul este o modalitate de gândire ce a pătruns în toate domeniile de activitate umană. În literatură, tendinţa este să realizeze un dialog livresc nu numai cu modernismul, al cărui succesor este chiar prin denumire, ci şi cu toate formele artistice anterioare, numite, într-un cuvânt, tradiţionaliste, neacceptate de modernişti. Postmoderniştii nu le resping, dimpotrivă, le acceptă pe toate, recurg la frecvente citate din asemenea scrieri, le imită, le inserează în producţii proprii. Timpul revolut îi face să se distanţeze de ele, să privească seriosul cu ironie, să se joace cu vorbele, să banalizeze construcţiile artistice monumentale, să le coboare la existenţa cotidiană, să realizeze parodii.

Însuşi Mircea Cărtărescu, în amplul volum Postmodernismul românesc (Editura Humanitas, Bucureşti, 1999) sintetizează principalele caracteristici ale noii direcţii conturate la noi abia în deceniul al IX-lea al secolului trecut de tânăra generaţie optzecistă, ca ecou al mişcării literare americane postbelice, de a coborî poezia în stradă, de a o păstra vie. Mai mult, la confluenţa mai multor impulsuri, optzeciştii îşi vor găsi rădăcini româneşti în creatorii umbriţi de prestigiul uriaş al moderniştilor. Postmodernismul îmbrăţişează toată cultura omenirii, nu neagă nimic, dar acceptarea este selectivă, fragmentară, prin combinări inedite în construcţii proprii. Asemenea fracturare pune în altă lumină aderarea postmoderniştilor la unele idei tranşante ale moderniştilor, cum ar fi, pierderea încrederii în valorile absolute, în perfecţiune, în capodopere, întrucât toate acestea sunt simţite ca restrictive, opresive, copleşitoare. Dacă resping viziunea unitară asupra existenţei, postmoderniştii au descoperit, în schimb, „imensul şi fertilul domeniu al aleatorului, hazardului, indeterminării, ambiguităţii, fragmentului. Orice discurs este prin forţa lucrurilor doar un fragment alcătuit din fragmente”. (Mircea Cărtărescu, Op. Cit., p. 95). Plăcerea unui text postmodern constă în descoperirea fragmentelor din care este construit. „Profund contextual, orice text devine interactiv, cere participarea directă şi întinsă a receptorului la construirea lui. Textul se cere folosit ca o unealtă şi nu aşezat sub sticlă într-un muzeu”. (Mircea Cărtărescu, Op. Cit. p.103).

De acord! Dar dacă un text postmodern nu e simplu, nici unitar, ci alcătuit din fragmente disparate încorporând simultaneitatea celor mai diferite tendinţe culturale, este pregătit un elev de clasa a IX-a să le recunoască? Are el bucuria coparticipării la construcţia lui?

Poema chiuvetei este o poezie de tinereţe a lui Mircea Cărtărescu, publicată pentru prima oară într-un volum colectiv al optzeciştilor, Aer cu diamante (1982). Textul a atras imediat atenţia criticii literare, iar autorul a fost numit lider al generaţiei `80.

Poezia amintită este o reluare şi o reinterpretare a uneia dintre marile teme literare cultivate de la antici la moderni – iubirea. Intertexul face trimitere, aşa cum s-a spus, la romantismul eminescian şi la modernismul barbian. Imposibilitatea comunicării dintre planurile existenţiale opuse: uman – terestru şi universal – cosmic din poemul Luceafărul, precum şi incompatibilitatea dintre conştient şi inconştient din Riga Crypto şi lapona Enigel cad în derizoriu, întrucât Mircea Cărtărescu investeşte cu pasiuni şi dezamăgiri obiecte uzitate în îndeletniciri culinare. Spaţiul strâmt şi sordid al unei bucătării înlocuieşte castelul, crângul, poiana, iar timpul este concretizat prin cuceriri tehnice (obiecte casnice lucioase, „fabrica de pâine”, „moara dâmboviţa”, „centrale electrice”, „paratrăsnete”).

Titlul însuşi – Poema chiuvetei – este o asociere bizară dintre doi termeni ce se exclud, primul din sfera semantică a culturii, al doilea, specific trebuinţelor practice. Această alăturare ciudată relevă intenţia ironică a poetului. Întrebarea ar fi de ce scriitorul a optat pentru forma „poema” şi nu „poemul”, ultima cu o frecvenţă mai mare în cultura noastră. Cele două substantive sunt sinonime şi au acelaşi etimon, latinescul literar „poema” preluat de romani din cultura greacă. Substantivul neutru „poem” a intrat în vocabularul românesc prin filieră franceză (poème) în secolul al XIX-lea, deci este un neologism. Paralel este recunoscută şi forma cea mai veche. Alegând forma „poema”, apropiată de cea originară, poetul i-a dat cuvântului o conotaţie arhaică. Dar ideea de străvechi vine în contrast cu cel de al doilea substantiv al titlului („chiuvetei”), obiect practic, rezultat al gândirii tehnice, anulându-l pe cel dintâi. Într-o asemenea vecinătate, cuvântul „poema” îşi pierde sensul prim. Prin extindere semantică nu mai conduce spre ideea de străvechi, ci de primitiv, necioplit, stângaci, minor. Poema nu mai evocă pagini eroice, nici sentimente nobile. Dimpotrivă, sensul cuvântului este focalizat spre un moment al progresului tehnic, se contextualizează, se readaptează unui alt timp, considerat superior, moment când pot fi sfidate „neînsemnatele” norme ortografice, pentru a îngădui scrierea cu literă mică a primului cuvânt sau a celui următor punctului ori grafia numelor proprii.

Încadrarea textului în categoriile de gen şi specie este incertă. Incipitul este narativ: „într-o zi chiuveta căzu în dragoste”, aluzie la „menestrelul trist” din balada lui Ion Barbu, care împlineşte canonul zicerii. Finalul schimbă rolul dominant al naratorului cu un eu liric: „…cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu”, cu rezumarea propriului vis de iubire eşuat, dar fără să cadă în melancolie. Fuziunea dintre epic şi liric este neconvenţională şi dă textului un caracter hibrid. „Dacă taxonomia esteticii clasice împarte literatura în genuri şi specii, în postmodernism categoriile clare sunt substituite de o disponibilitate formală fără frontiere” (Mircea Cărtărescu, Op. Cit. pp. 101-102).

Compoziţional, aspectul de monolog este evident. Comunicarea este dominată de aceeaşi voce – atât narativă, cât şi lirică – ce infuzează întregului text propriul şi singurul mod de interpretare şi înţelegere. De fapt, povestea de dragoste narată este o ficţiune în interiorul altei ficţiuni – experienţa subiectivă a naratorului devenit eu liric.

Dragostea imposibilă, aspiraţia, dezamăgirea, resemnarea, consolarea devin elemente ale parodiei. Burlescul, carnavalescul înlocuiesc atmosfera ceremonioasă din poemul eminescian, precum şi scenariul iniţiatic al baladei barbiene. Prezenţele din poema lui Cărtărescu sunt doar obiecte care mimează iubirea.

Accentul cade pe rostire, amestec de prozaism („vasele cu resturi de conservă de peşte/ te-au şi îndrăgit”) cu elemente de oralitate („dar, vai!”); traducerea literală (”căzu în dragoste”) cu expresii licenţioase („nichelul meu te doreşte”); termeni din limbajul tehnic („fabrica de pâine”, „centrale electrice”, „becuri”, „paratrăsnete”), dar şi formule intelectualizate („sensul existenţei şi obiectivitatea ei”), precum şi neologisme („se confesă”, „m-am implicat” ori „superbă”).

Acest limbaj eterogen, impur, comunică fără emoţie povestea de iubire: „într-o zi chiuveta căzu în dragoste/ iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie”. Dincolo de platitudinea exprimării, atrag atenţia cei doi determinanţi ai substantivului stea - „mică” şi „galbenă” - trimitere ironică la dublul epitet din epopeile lui Homer. Dar postmodernismul respinge retorica. Cele două atribute au rolul de a şterge deosebirile dintre planurile existenţiale, au funcţia de a reduce spaţiul şi timpul la aici şi acum, astfel încât steaua este înseriată lumii cunoscute, comune, atmosferei casnice. Însăşi aglomerarea de verbe la perfectul simplu, referitoare la obiectul îndrăgostit (chiuveta): „căzu”, „iubi”, „se confesă”, se plânse”, „îşi mărturisi” – acţiuni apropiate prezentului – are rostul de a realiza ambianţa domestică dominată de şuetă, de flecăreală, manifestare firească într-un spaţiu minor cu obiecte de rând: „muşamaua”, „borcanul cu muştar”, „tacâmurile ude”.

Cele două invocaţii ale stelei devin cu totul ridicole prin confundarea departelui cu aproapele, fapt ce permite un limbaj banal: „stea mică… dă-te jos”. Mai mult, grotescul constă în realizarea unui colaj, a unei suprapuneri şi încrucişări ale chemărilor atât de romantice din poemul eminescian, ale fetei de împărat şi ale Luceafărului. Implorarea fiinţei pământene: „Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează”, în poema lui Cărtărescu ia o curbă prozaică prin mixtura dintre lumina artificială a centralelor electrice „pline de becuri” cu cea stelată: „te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri/ şi paratrăsnete”. Ademenirea este trivială: „vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum,/ crăiasă a gândacilor de bucătărie”. Intertextul face o dublă trimitere, pe de o parte, spre una dintre chemările de-a dreptul incantatorii ale Luceafărului adresată fetei de împărat: „Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Şi toată lumea în ocean/ De tine o s-asculte”, iar pe de altă parte, spre ispitirea laponei Enigel de a renunţa la „soarele-nţelept” şi a aluneca în zona umbrei, a inconştientului, ca ultim argument al îndrăgostitului rigă Crypto: „Lasă-l, uită-l, Enigel/ În somn fraged şi răcoare”.

Deosebirea dintre poem, baladă şi text postmodern constă în faptul că în cel din urmă „nu există manifestări ale eului creator”, ca în primele două, „ci a unui fals eu sau chiar a unei proliferări ale unor false euri” (Mircea Cărtărescu, Op. Cit. p. 99).

Elucidarea o poate aduce punctul culminant al poemei: „dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări”. Exclamaţia naratorului, departe de a provoca emoţie, stârneşte râsul, întrucât sentimentalismul nu este caracteristic textului postmodern. Sensibilitatea este suprimată prin căderea în bârfă tocmai a naratorului cu nimic diferit de propriul personaj (chiuveta). Comentarea nu este altceva decât o simplă pălăvrăgeală despre pasiunea erotică a stelei pentru „strecurătoarea de supă” pe care „noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi”. Nimic diferenţiat. Aceeaşi confuzie. Fragmentul poate aduce aminte de morala Fabulei elementare a lui Aurel Baranga „una e luciul şi alta lumina”. Uniformizarea este realizată la nivelul limbajului. Dar, dincolo de acest aspect, fragmentul din text pare a fi un citat ascuns, ironic, ludic, al metaforei „ochiul cu dinţi” din lirica lui Nichita Stănescu. Şi dacă steaua pierdută predispune la un timp de reflecţie, revenirea la clipa repede trecătoare face ca totul să se scufunde în pulsiunile erotice, întrucât chiuveta „într-un foarte târziu îi face o propunere muşamalei”. Nimic spiritualizat. Erosul predomină ca în Uvedenrode barbian. Şi totuşi, ciudăţenia este că prezenţele din poema lui Cărtărescu sunt obiecte materiale, necunoscătoare a raporturilor de cuplu. Aşadar, chiuveta iubeşte o stea şi ajunge să se consoleze cu o muşama, ignorând diferenţele de gen. Însuşi naratorul se destăinuie: „eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste/ am iubit o superbă dacie crem…”

Textul nu este altceva decât un joc, un joc de cuvinte fără nici o adâncime. Dar cine este povestitorul? El nu este un obiect, el este o absenţă. Nu are chip, este un anonim ce reprezină o colectivitate, care a colaborat la turnarea acestui text cu totul nou. Din această colectivitate se desprind un Homer, un Eminescu, un Ion Barbu sau Nichita Stănescu. Naratorul s-a divizat în tot atâtea euri, pornind să se joace cu vorbele spuse odată, demult, de alţii. Aceste fragmente le-a aşezat „aşa cum s-a priceput şi el”, dacă ar fi să parafrazăm formularea din poemă. Nu există metafore, nici simboluri ce trebuie decodate. Imaginile sunt false, artificiale. Receptorul caută zadarnic referentul, întrucât el nu este o realitate, „ci o foarte sofisticată invenţie...  Textul se răsfrânge asupra lui însuşi pentru a-şi deveni, clipă de clipă, propriul referent (text autoreferenţial)”. (Mircea Cărtărescu, Op. Cit. p. 100.)

Ne reîntoarcem la punctul iniţial al acestor observaţii. Poate deveni Poema chiuvetei un text interactiv pentru elevii clasei a IX-a? Stimulează poezia lui Cărtărescu un dialog continuu între participanţi, o emulaţie în descoperirea intertextului sau a citatului ascuns? Au elevii reperele necesare? Şi chiar dacă sunt orientaţi spre poemul Luceafărul (de Riga Crypto şi lapona Enigel nici nu poate fi vorba), vor înţelege în ce constă parodia? Totuşi textul există în manualul şcolar. În cazul acesta, el este doar un pretext pentru cunoaşterea unor particularităţi ale postmodernismului.

Ca bază de discuţii pot fi alese lecturi accesibile vârstei din lirica de dragoste eminesciană, de exemplu La steaua, alături de legende sau basme despre iubiri imposibile dintre o fiinţă pământeană şi un corp ceresc. Elevii vor putea înţelege că postmodernismul recuperează vechi experienţe artistice, dar de care se distanţează prin cultivarea ironiei, prin respingerea seriosului, a elementului grav şi înlocuirea lor cu un registru ludic, parodic. Vor observa tendinţa de respingere a sentimentalismului şi de refuz al plasticizării. De asemenea, vor descoperi caracterul hibrid prin amestecul de genuri şi specii, precum şi importanţa limbajului cu abundenţa „clişeelor vorbirii curente” ce contribuie la contextualizarea unor vechi şi cunoscute creaţii literare, pe care le încorporează sub formă fragmentată.

Logica şi inteligenţa prin care sunt conduse aceste discuţii (nu o simplă temă pentru acasă) pot stimula curiozităţi, chiar deschiderea apetitului pentru lecturi cât mai multe şi variate, fie pentru plăcere proprie, fie pentru a deveni campioni în descoperirea intertextualităţii unor producţii postmoderne. Şi acesta nu e decât începutul.

Plăcerea de a citi va deschide perspectiva înţelegerii noii literaturi impregnate de „aluzii culturale savante”.