RESTITUIRI

Horia Truţă
istoric, Arad

Controverse pe marginea Parcului Reconcilierii Româno-Maghiare

În 2002, Primăria Arad a eliberat autorizaţia pentru amplasarea în Piaţa Pompierilor a statuii Libertatea, decretând însă la scurt timp, în urma unor proteste de stradă naţionaliste, realizarea pe acel spaţiu a unui nou ansamblu monumental alcătuit din două piese. Pentru aceasta, Ministerul Culturii şi Cultelor a achiziţionat de la sculptorul Ioan Bolborea monumentul Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848, pentru ca ambele să fie aşezate în vechea Piaţă a Pompierilor, pe axul străzii Ecaterina Teodoroiu, la 60 de metri unul de altul. În consecinţă, zona a fost lărgită spre vest prin demolarea în întregime a unei vechi cazarme a pompierilor, iar spaţiul,  delimitat prin părţi carosabile, a fost parţial amenajat peisajer, noul spaţiu urbanistic primind numele: Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare.

Vechea Piaţă a Pompierilor din Arad, azi Parcul Reconcilierii
Foto: Horia TruţăCorespunzător proiectului întocmit de arh. Alexandru Sandor, în centrul pieţei s-a format o suprafaţă dalată ornamental cu piatră cubică de andezid, care în afara celor două monumente mai integrează un bazin decorativ principal, iluminat subacvatic, care comunică cu un bazin mai mic şi un port-drapel cu trei catarge metalice, în final rigolele traversând parcul pe lăţime. Statuile sunt iluminate pe timpul nopţii cu 39 de reflectoare, îngropate în pardoseală şi stâlpi metalici, pe care sunt montate corpuri de tip Globolux. Prin gazonarea spaţiului liber, plantarea unor specii exotice şi aşezarea mobilierului adecvat, a fost creată o zonă de agrement şi destindere specifică spaţiilor verzi şi organizării unor spectacole.

Deşi fronturile dinspre est şi sud ale străzilor nu erau încă definite, în august 2005 a avut loc inaugurarea, unde în prezenţa publicului aflat în mare număr, a oficialităţilor române şi din străinătate, s-a evidenţiat noul obiectiv cultural cu aprecierea generală că Aradul constituie un exemplu de convieţuire paşnică dintre români şi maghiari. Dar pentru o asemenea observaţie, reală, firească, de necontestat şi bun simţ, acceptată azi unanim, trebuiau oare alăturate şi înghesuite în grabă pe un spaţiu inadecvat două monumente valoroase, mai ales că fiecare dintre ele dispune de o încărcătură emoţională suficientă pentru a trăi şi respira solitar?

Singurul lor punct comun este tematica, preluată nuanţat din evenimentele politice ale anului 1848.

*

Monumentul Libertăţii
Foto: Horia TruţăPropunerea de a fi ridicat la Arad un monument în memoria celor treisprezece eroi martiri ai revoluţiei maghiare, executaţi la Arad în 6 octombrie 1849, a apărut în revista „Alfold” („Câmpia”) din iunie 1867, redactată de Tiszti Lajos. În urma acestui apel, primarul Atzél Péter a mijlocit difuzarea primelor liste de subscripţie. După un deceniu, Comitetul pentru statuie, reorganizat de mai multe ori, a lansat sub preşedinţia primarului Salacz Gyula un concurs de proiecte premiabil. Dintre cele 14 dosare şi schiţe depuse, a fost selectat cel conceput de Huszár Adolf, dar în urma morţii sale premature, proiectul a fost preluat şi modificat nuanţat de Zala György. Sub numele Deşteptarea Libertăţii, piesele, turnate în bronz la atelierele Fiii lui Turbain Karoly din Budapesta, au fost expuse la o expoziţie de artă monumentală din Bruxelles, primind aprecieri pozitive.

Monumentul a fost ansamblat în piaţa centrală a Aradului prin contribuţia pietrarului Anselm Andreotti şi a arhitectului-constructor Schickedanz Albert, care au armonizat nivelul construcţiei cu aspectul suprafeţei de curând pietruită şi canalizată. Pentru soclu a fost adus granit de culoare gri din Suedia, fiind confecţionat, din fier forjat, un gard decorativ poligonal pentru delimitare.

Inaugurarea a avut loc, cu mare fast, la 6 octombrie 1890, cu un an mai târziu decât data planificată.

Înaltă de 16 m, lucrarea – alcătuită din şapte personaje – se constituie într-un grup statuar alegoric, care prin şase microteme aduce un omagiu eroilor Revoluţiei ungare din 1848-1849 şi în speţă, celor treisprezece generali ai armatei revoluţionare maghiare, executaţi la Arad la 6 octombrie 1849. Ideile sunt exprimate clar, într-un mod uşor de înţeles, fără texte, fiind folosite exclusiv mijloace artistice.

Figura centrală reprezentând Patria, personificată alegoric de figura feminină a Ungariei, este aşezată pe un soclu prismatic din granit. O femeie înaltă, liberă, puternică, cu aspect robust şi degajat, fiică bine făcută a pustei întinse, vitează şi războinică, ridică spre înalt, în mâna dreaptă, o coroană din frunze de laur şi stejar, iar cu stânga susţine spada medievală a primilor regi unguri. Pe cap poartă coiful vestitei Legiuni Negre a lui Matei Corvin, împodobit cu semnul de majestate conferit de coroana Sfintei Margareta. De sub coif, pe dreapta şi stânga, atârnă peste piept două cosiţe împletite. Corpul războinicei este acoperit cu o cămaşă din zale şi un costum de cavaler cu broderie bogată. Pe latura stângă, o tăietură în veşminte lasă să se vadă piciorul acoperit cu pânză metalică şi pintenii. Ţinuta este întregită de scutul din mâna stângă, bogat ornamentat, ţinut spre spate.

În jurul ei, pe un plan inferior, se pot vedea pe cele patru laturi tot atâtea compoziţii alegorice reprezentând spiritul de luptă, cel de sacrificiu, luptătorul muribund şi forţa.

Pe faţada monumentului, ansamblul alegoric Deşteptarea Libertăţii – compus dintr-un personaj feminin cu lanţurile de la mâini sfărâmate şi expresia de suferinţă a feţei – priveşte spre geniul său protector, un tânăr înaripat. Divinitatea i-a zdrobit lanţurile şi i-a pus în mână stiletul, ajutând-o să se ridice. Făclia din mâna lui dreaptă îi luminează calea. Se pare că această microtemă i-a dat şi numele, ca şi al pieţei în care a fost amplasat mai întâi.

O altă microtemă, numită Gata de luptă, prezintă figura unui tânăr gladiator, atlet plin de energie şi cu expresie hotărâtă. Este aşezat pe o blană de leu ţinând buzduganul lui Hercules sprijinit de pământ, dar pregătit pentru luptă.

În alegoria Gata de jertfă se distinge femeia tânără, cu cosiţe ungureşti, care-şi donează bijuteriile pe altarul patriei, susţinând material lupta pentru libertate. Simbolul acestui sacrificiu îl constituie o diademă depusă ca o preţioasă comoară pentru tezaurul ţării.

Ultimul grup statuar de pe piedestal, Luptătorul muribund, este plasat pe faţa secundară a monumentului. O figură feminină, cu privirea ridicată spre cer, imploră ajutor divinităţii îmbărbătând şi ajutând să se ridice un luptător căzut. Acesta ţine în mână un drapel simbol al ideii de sacrificiu, care armonizează compoziţia.

Soclul este ornat de jur împrejur în altorelief, într-o reuşită expresie picturală, cu medalioanele-portret ai celor treisprezece generali martiri executaţi la Arad, în 6 octombrie 1849: Damjanich János, Nagy Sándor Jozsef, Lázár Vilmoş, Grof Leiningen – Westerburg Károly, Török Ignácz, Schweidel Jószef, Poltemberg Ernö, Lahner György, Dessewffy Aristid, grof Vecsey Károly, Aulich Lajos, Knezich Károly, Kiss Ernö.

Din punct de vedere artistic, sculptura este imaginea artei clasice, în care autorul, pornind de la cunoştinţele sale cu privire la forma umană, nu şi-a propus să imite chipuri anume, ci o imagine a unor semeni ale căror forme de mare simplitate sunt expresive, cu efecte vizuale deosebite.

Instalat în 1890 în Piaţa Libertăţii (azi Avram Iancu), monumentul făcea parte din seria construcţiilor menite să omagieze mileniul european catolic ai maghiarimii din Ungaria. Imediat după inaugurare, nu au întârziat opiniile, în mare parte contradictorii. Cele maghiare susţineau că monumentul oglindeşte realist spiritul de sacrificiu şi dorinţa de libertate a Ungariei faţă de Imperiu. Opiniile româneşti argumentau că lucrarea exprimă adevărul despre politica expansionistă a Ungariei, ca o expresie a dorinţei de dominare şi intoleranţei milenare a maghiarimii. Deoarece ideologia statului ungar de atunci era în contradicţie cu interesele naţionale ale românilor din Ardeal, era firesc ca simbolul statuii să nu declanşeze aprecierea şi entuziasmul acestora, ceea ce rămâne valabil şi astăzi. Este, de asemenea, firesc să nu copleşească întreaga populaţie nici din punct de vedere artistic. Realizată în spiritul unei monumentalităţi academizante, impregnată de mentalitatea eroizantă de sorginte romantică, care poate părea desuetă pentru sensibilitatea noastră de acum, statuia face parte totuşi din istorie.

În 10 octombrie 1919, la doar câteva luni după instaurarea în Arad a administraţiei româneşti (17 mai, 1919), Romulus Veliciu, prefectul municipiului, a propus demontarea şi conservarea ei pe motiv că nu mai putea fi apărată împotriva unor acte de vandalism decât cu sprijinul armatei, lucru realizat în 1925.

În 1950, guvernul maghiar, condus de Istvan Dobi, a încercat fără succes să impună României reaşezarea monumentului pe vechiul loc (Piaţa Avram Iancu). În 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis ca aici să fie amplasat un monument în memoria Eroilor căzuţi pentru eliberarea Transilvaniei.

Demersurile politice făcute după 1990 au fost finalizate într-o primă formă, la 1 octombrie 1999, prin preluarea relicvelor monumentului de la Biserica Romano-Catolică a Ordinului Minoriţilor din Arad, în vederea remontării. Astfel, a fost restaurat de sculptorul Rudolf Kocsis şi amplasat alături de Arcul de Triumf al revoluţiei române de la 1848, după proiectul arh. Ștefan Sandor.

*

Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848
Foto: Horia TruţăCel de al doilea monument al Parcului Reconcilierii, numit Arcul de Triumf al Revoluţiei Româ­ne de la 1848, a fost conceput de sculptorul Ion Bolborea, sub forma unui arc din beton armat, înalt de 11 m, susţinut simetric de doi piloni. Construcţia a fost ornată cu un grup statuar format din cincisprezece persoane şi opt reliefuri decorative din bronz, aplicate pe plăci calcaroase de Baschioi. Au fost astfel alcătuite compoziţii cu portrete cunoscute şi alegorice, care dezvoltă nouă microteme, alături de două texte. Aria tematică este Revoluţia de la 1848 în teritoriile locuite de români: Moldova, Ţara Românească, Transilvania, exprimată în manieră suprarealistă printr-o întreagă colecţie de personaje istorice, contemporane evenimentului, în costume stilizate de epocă: gânditori şi militari, căpetenii, prefecţi, oameni politici şi tribuni ardeleni.

 Central, grupaţi pe trei rânduri (3-7-5), într-o aliniere relativă, defilează triumfător pe sub arcadă, un grup compact de 15 bărbaţi, care ne amintesc de acuarela lui Costache Petrescu, Manifestanţi pentru constituţia de la 1848, îndreptându-se spre Palatul lui Gheorghe Bibescu.. Ideatic, ei păşesc biruitori, animaţi de noile idealuri ale Revoluţiei, lăsând în urmă lumea veche. Tinerii aparţin protipendadei Principatelor Române, care au renunţat la işlicul şi giubeaua de modă depăşită, înveşmântându-se în fracuri europene. Ei merg în frunte cu pictorul revoluţionar Barbu Iscovescu, îmbrăcaţi în redingote şi surtucuri ale noilor vremuri, cu clacuri şi pălării ale căror boruri răsfrânte sunt compensate cu pene, împrumutând în ţinută ceva din croiala şi elanul fruntaşilor Revoluţiei Franceze. Mulţi dintre aceşti tineri patrioţi luminaţi, deveniţi în 1848 căpeteniile Revoluţiei Române, au luat ulterior drumul exilului, în timp ce alţii au fost întemniţaţi prin mănăstirile ţării.

Pe fronton, în zona centrală, pe ambele feţe, sunt incizate inscripţii, cu citate atribuite lui Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu. În faţă este săpat textul: „Noi suntem oamenii libertăţii/ pentru asta ne-am revoltat/ pentru asta ne-am vărsat/ şi suntem hotărâţi a vărsa/ sângele până la ultimul român/ Avram Iancu”, iar în spate, cuvintele: „Naţiunea română nici voieşte/ a domni peste alte naţiuni/ nici va suferi a fi supusă altora/ ci voieşte drept egal/ pentru toate/ Simion Bărnuţiu”.

Textele sunt încadrate de patru basoreliefuri din bronz, cu imagini alegorice:

Descătuşarea României, o inspirată prelucrare sculpturală a picturii lui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii, un personaj feminin simbol al patriei, călcând peste Regulamentul Organic, ca o exprimare a dorinţei înlăturării protectoratului rusesc. Cu mâna dreaptă ridicată susţine o făclie ce-i luminează calea, iar cu stânga, lancea drapelului înfăşurat în jurul torsului.

Uniunea Europeană reprezentată prin imaginea sculptată a zeiţei Nike din Samothrace (anul 190 î. H), care azi înglobează alături de conceptul victoriei asupra morţii, pe cel al medierii în timp de război şi alte conflicte.

Familia este identificată prin două personaje abia trecute de vârsta adolescenţei, care par la începutul relaţiei de iubire, formând un cuplu fără de care familia ca formă socială de bază nu este durabilă.

România şi minorităţile prezentate alegoric printr-o femeie (România), care strânge ocrotitor, cu braţele desfăcute în evantai şi faldurile pelerinei purtate peste umeri, şase copii simbol al minorităţilor naţionale, ca un elogiu adus diversităţii etnice.

Stâlpii monumentului sunt decoraţi cu patru altoreliefuri monumentale din bronz, cu figurile întregi ale 14 revoluţionari paşoptişti români din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească şi cu Kossuth Lajos, guvernatorul Ungariei revoluţionare.

În Transilvania, mişcarea românească a avut un caracter preponderent naţional. Actul de la 29 mai 1848, când Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria independentă, a nemulţumit părţi importante ale românilor transilvani, ale saşilor şi maghiarilor. Fără să ţină seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, programul Revoluţiei ungare preconiza formarea unei naţiuni civice maghiare, asimilarea tuturor etniilor prin impunerea limbii oficiale maghiare. În această situaţie, liderii românilor din Transilvania au convocat la Blaj, pe 15 martie 1848, o Adunare, prin care, în faţa a 30-40 mii de participanţi, au cerut desfiinţarea iobăgiei, libertatea tipăriturilor, înfiinţarea unor instituţii de învăţământ în limba română şi altele.

Grupul revoluţionarilor transilvăneni este prezentat pe faţada principală prin cinci personaje, printre care se disting figurile lui Avram Iancu şi George Bariţiu.

Refuzul lui Kossuth Lajos de a acorda libertăţi naţionale românilor, precum şi hotărârea de a îngloba Transilvania în Ungaria, au provocat dezbinarea forţelor revoluţionare. În aceste condiţii, Nicolae Bălcescu şi-a asumat misiunea de mediere a raporturilor duşmănoase dintre maghiari şi români, adâncite pe parcursul revoluţiei. Iniţiativa este prezentată printr-un alt relief fixat pe faţada principală, care ilustrează cele două personaje: Nicolae Bălcescu şi Kossuth Lajos.

În Moldova mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic, concretizându-se în martie 1848 printr-o Petiţie şi un Program. Deşi documentele aveau un conţinut moderat, cuprinzând mai multe revendicări de ordin administrativ şi cultural, ele au fost folosite ca pretext pentru arestarea capilor mişcării, care, după evadare, alături de alţi fruntaşi ai tineretului revoluţionar moldovean, au redactat şi publicat sub titlul Dorinţele partidei naţionale din Moldova, un program în 36 puncte. Se cereau printre altele: egalitatea politică şi civilă, instrucţiune gratuită, împroprietărirea ţăranilor şi mai ales dorinţa Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

În relieful de pe stâlpul din stânga al faţadei secundare se pot distinge figurile întregi ale cinci revoluţionari moldoveni, printre care pot fi recunoscuţi: Mihail Kogălniceanu (centru, faţă) Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

În Ţara Românească mişcarea a fost mai complexă, tinerii revoluţionari încercând transformarea ideilor în fapte. Primul pas a fost făcut la 7 iunie 1848, când la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu şi Costache Romanescu, au alcătuit, în ilegalitate, un guvern provizoriu. Ajuns la Bucureşti, deşi revoluţionarii au fost întâmpinaţi cu entuziasm de populaţia capitalei, guvernul a fost remaniat, iar la intervenţia armatei turceşti, în 30 noiembrie 1848, Revoluţia a fost înfrântă.

În relieful de pe stâlpul din dreapta al faţadei secundare sunt expuse figurile întregi ale trei revoluţionari munteni, membri în ultimul guvern provizoriu: Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu.

Imediat după inaugurare au apărut controversele, mulţi considerând că monumentul lui Ion Bolborea nu corespunde ideatic, iar din punct de vedere artistic este îndoielnic. Nimic mai fals. Inspirat din evenimentele anului 1848, artistul exprimă clar tema, lucrarea constituindu-se într-un document ilustrat de istorie naţională. Mijloacele de exprimare artistică sunt cele suprarealiste, curent anti-academic, o frondă împotriva tradiţionalismului. De asemenea, ridicat în grabă, semnele superficialităţii constructorilor au apărut curând. Textele nu mai pot fi citite, cornişa superioară, lipsită de pantă, s-a înnegrit cu mucegai, iar plăcile din calcar au început să cadă, dezvelind betonul crud. În plus, pentru ca cele două lucrări să fie egale ca înălţime, arcul triumfal disproporţionat pare turtit, lipsit de monumentalitate. Pluteşte impresia că lucrarea nu a fost gândită din elan patriotic şi înaltă simţire naţională ci doar în urma amplasării monumentului ungar, ca o strategie de răspuns.

*

O sumară evaluare critică a proiectului nu poate însă să ocolească dispariţia prin demolare, în 2004, a vechii clădiri a pompierilor, obiectiv de patrimoniu cultural al Aradului, alături de supradimensionarea spaţiului public, nesusţinut arhitectural de clădiri adecvate ca mărime şi continuitate. Astfel, după mai bine de un deceniu, încă nu au fost găsite soluţii adecvate ca fronturile dinspre est şi sud să fie redefinite printr-o operaţiune arhitecturală adecvată, care să-i dea aspectul unei pieţe coerente, închise pe toate laturile.

Din punct de vedere urbanistic, Statuia Libertăţii a fost concepută pentru a decora de una singură o piaţă, fiind o grupare statuară radiantă. Ea oferă un spectacol remarcabil din orice parte ar fi privită, integrându-se spaţiului şi din punct de vedere decorativ. Arcul de Triumf, în schimb, este un monument destinat în special căilor de circulaţie, străzii. Arhitectural el s-a născut din stilizarea vechii porţi de cetate ca un simbol al primirii comandantului şi trupelor sale victorioase în luptă, o expresie monumentală de glorificare ce convine oricărui timp.

De aceea amplasarea împreună a două monumente total deosebite prin stil, materiale şi manieră, nu creaază o relaţie firească nici între ele, nici cu peisajul din jur.

Deşi monumentele abundă în mesaje, exprimate prin informaţii directe, alegorii, simboluri, manevrate prin interpretare, se pune întrebarea dacă aceste lucrări de artă aşezate într-un ansamblu urban unitar conţin suportul necesar susţinerii ideii de Reconciliere româno-maghiară. Adică, dacă spectatorii, cei cărora le sunt destinate, privindu-le, pot descifra acest generos mesaj. Şi se mai pune o întrebare: în ce măsură relaţia dintre ele este una firească, şi în armonie cu ambientul urban, pentru a crea o emoţie estetică? În mod sigur că trecătorul obişnuit sau turistul ajuns în zonă, întâmplător sau chiar avizat, nu pricepe nimic. Nici măcar nu-i poate trece prin minte faptul ca este vorba de o împăcare între două naţiuni care vor să uite vicisitudinile istoriei.

De aceea, Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare, fiind realizat exclusiv printr-o decizie politică formulată ca urmare a unui compromis social, este un eşec din punct de vedere artistic. El se prezintă ca o alăturare neinspirată, pe un spaţiu inadecvat, a două monumente realizate la distanţă de un secol unul de celălalt, din materiale, concepţii, stiluri şi autori diferiţi. Este un lucru ştiut, că dacă în decorarea statuară a unui oraş se procedează aşa, e clar că nu gustul, priceperea, sau profesionismul a decis, ci eterna politică de vanitate sau de compromis în mânuirea propagandei. Chiar dacă fiecare dintre cele două monumente este justificat emoţional, aşezate împreună, pentru estetica urbană, ele deranjează sau cel mult rămân indiferente.

Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare din Arad

Foto: Horia Truţă