CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad

MonoLogul interior al unei pagini demult scrise

Una dintre aparițiile editoriale din 2019 cu adevărat necesare vede lumina tiparului cu mai puțin de o lună înainte de sfârșitul anului, deloc întâmplător, odată cu împlinirea celor 30 de ani de la revoluția din 1989. Este vorba de antologia Festivalului Internațional de Poezie „Ion Monoran”, inspirat intitulată MonoLog[1], apărută în cadrul unui proiect realizat de „Asociația Memoria Culturii” (director Loredana Tîrzioru) în parteneriat cu „Asociația Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii”. Evident, un omagiu adus unuia dintre inițiatorii revoluției, poetul Ion Monoran, dublat de un festival în cinstea lui, desfășurat la Timișoara, între 14 și 16 decembrie 2019, la care au participat peste 30 de poeți din țară și din străinătate: Adrian Bodnaru, Alexandra Bodnaru, Raul Bribete, Eugen Bunaru, Ruxandra Cesereanu, Dan Mircea Cipariu, Tudor Crețu, Mircea Dan Duță, Serge van Duijnhoven, Lia Faur, Șerban Foarță, Slavomir Gvozdenovici, Iulia Iacob, Florin Iaru, Petru Ilieșu, Borco Ilin, George Lână, Ciprian Măceșaru, Virgil Mihaiu, Andrei Mocuța, Ioan Moldovan, Ioan T. Morar, Goran Mrakic, Alexandru Potcoavă, Claudio Pozzani, Daniela Rațiu, Vasile Rodian, Nenad Saponja, Miroslav Sosoi, Robert Șerban, Peter Sragher, Marius Surleac, Marcel Tolcea, Laurențiu-Ciprian Tudor, Gilda Vălcan și un cuvânt înainte de Viorel Marineasa.

Prin generozitatea editurii Brumar, toți acești poeți au fost cuprinși în ampla antologie MonoLog, din care nu lipsesc, la final, patru poeme semnate de „Mono”, traduse în limba engleză de Marius Surleac și Marc Vincenz. Totodată, cu această ocazie, editura Brumar (re)publică ediția a doua a integralei poetice Ion Monoran, Dragă poezie[2], însumând volumele Locus pericundus (debut postum, la o lună după moartea autorului), Ca un vagabond într-o flanelă roșie și Eu însumi. Regula principală pe care poeții antologați au trebuit să o respecte a fost scrierea unui poem care să aibă legătură cu revoluția din `89, criteriu respectat cu mici excepții.

Astfel că Adrian Bodnaru evocă ziua de 16 decembrie, ora 19, când Ion Monoran oprește un tramvai în Piața Maria din Timișoara, trăgând de funia pantografului și strigând „Jos Ceaușescu!”:

 „Câte-atacuri din cord/ ai condus, Ion-Milord/ Monoran, pentr-o Dragă/ Poezie, să-și dreagă// glasul roților mai/ mult decât de tramvai,/ în Decembrie,-n ziua/ șaișpe Piața Maria (…)”.

 Raul Bribete compune un poem manifest în care trage un semnal de alarmă referitor la conceptul de libertate, dobândit prin sacrificiu, dar din ce în ce mai prost înțeles în ultimii treizeci de ani:

 „Acum când/ indiferența blurează fețele Eroilor Revoluției/ acum când sângele lor nu mai circulă decât prin/ venele unora în timp ce-n ale majorității băltește/ ticăloșia lăcomia snobismul răutatea/ acum când am înțeles atât de greșit Libertatea/ acum când orice cuvânt sapă tranșee între ei și noi/ (…) acum când în loc să pășim recunoscători le/ jignim prin superficialitate Memoria/ acum chiar acum ceea ce s-a schimbat/ este doar culoarea Malaxorului ucigaș”.

Eugen Bunaru contribuie cu poemul Remember, prefațat de un text mai vechi publicat în 1994 în revista Orizont, un bine meritat laudatio la adresa poetului timișorean:

 „Ion Monoran a fost și este autorul unei poezii purtând însemnul nobil și rarisim al poeților născuți, iar nu făcuți, care dau poeziei totul pentru a cere de la ea totul.”

 Ruxandra Cesereanu rememorează în Nights in Black Satin o peregrinare flower power prin Timișoara anului 1983, evocând discret, dar fără nicio urmă de dubiu, printre bărbații dostoievskieni ai acestui oraș, chipul inconfundabil al lui Monoran:

 „era între ei unul cu arsură în inimă/ o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli/ ar fi putut să fie oricând un raskolnikov/ ar fi putut să aibă oricând trupul și sufletul cuprinse într-o carte celebră./ (…) peste ani noul raskolnikov a murit/ a avut loc și o revoluție cu destui morți în imperiu/ iar poeții de odinioară care recitau crime și pedepse cu un satâr în mână/ au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.”

 Mircea Dan Duță, traducător avid din literatură cehă, inclusiv a unor poeți din antologia de față, aduce un omagiu cutremurător și plin de seminificație poetului care a oprit tramvaiele:

 „Și totul s-ar fi stins în binecuvântată armonie,/ de n-ar fi apărut nebunul/ să oprească tramvaiele,/ să ne tulbure alunecarea lină pe șine/ către liniștea din care fusesem făuriți/ și în care voiam să ne întoarcem,/ să ne zgârăie pe ochii/ atât de dulce închiși,/ să ne sfredelească urechile/ atât de meșteșugit astupate,/ să ne sfâșie nările/ etanș sigilate,/ să ne perforeze coșciugul stării de siguranță deplină,/ garant exemplar al protecției/ împotriva influențelor nocive ale spațiului deschis/ asupra ființei armonios împăcate cu tăcerea,/ (…) Așa a fost blestemată revoluția asta:/ ca victoria să fie numai a nebunului/ care a oprit tramvaiele.”

 Un poem la fel de cutremurător scrie și Lia Faur, în memoria vărului ei, Sorin Leia, erou martir împușcat la 22 de ani, în 18 decembrie 1989, în timp ce flutura steagul, după ce îi decupase stema, pe treptele Catedralei Metropolitane din Timișoara:

 „am așteptat să trecem de ziua națională să-ți scriu/ armata s-a retras în culcușul ei și pe străzi au rămas doar/ cei fără de casă cei de fără armată cei vii/ traficul s-a stabilizat pe trecerea de pietoni/ nimeni nu mai merge pe vârfuri/ nimeni nu-și amintește vorbitul în șoaptă/ numai noi doi ne spunem bancuri interzise// libertatea nu înseamnă pace/ cum ai învățat tu la școală despre pacea strânsă într-un porumbel alb// doar pe tine te cred/ când vorbesc despre libertate/ camarad inocent cu o gaură delicată cât vârful de la țigară/ deasupra arcadei drepte/ tânăr ucis într-o catedrală sfințită cu creierul său (…)”.

Șerban Foarță redă cu măiestrie atmosfera acelor vremuri cenușii, invocând una dintre cele mai redutabile și eficiente arme de manipulare în masă: Micul ecraniu, ulterior transformat în celebra lozincă – Cu televizorul am mințit poporul:

„Sentința ni se va comunica prin televizor/ (ceea ce n-o să constituie nicio surpriză,/ după ce crainicii ne vor fi scrutat, ani de-a rândul, ca prin vizor):/ condamnare la moarte prin scoatere din priză.// Ni se va ura «Moarte bună, copii!», – acest suicid/ fiind agreabil și lesne, încât nimeni nu va fi dornic să și-l amâne;/ după care va răsuna, inutil și placid,/ «Deșteaptă-te române!».”

 Dinspre micul spre marele ecran, Petru Ilieșu i se adresează lui Mono, dincolo de ecran, în poemul O seară la cinema Capitol, de fapt un episod al boemei timișorene din care nu lipsește Herta Muller, într-un moment suspendat în trecut, când nu avea încă

 „să anticipeze în vreun fel Berlinul și Premiul Nobel/ și nici fața sa albă de mai târziu în puternic contrast/ cu părul vopsit în negru și buzele negre cu ochii negri mereu/ în vânătoarea vulpii care era vânător”.

 Ciprian Măceșaru, inspirat de crezul lui Monoran („când nu-ți mai rămâne altceva de făcut/ aduni toate cuvintele care-ți vin pe limbă/ și începi să vorbești despre libertate”), aduce un sensibil elogiu orașului de pe Bega:

 „mama/ m-a învățat/ să dau bună ziua/ și să spun mulțumesc,/ tata m-a învășat ce e ofsaidul/ și cine au fost george best și garrincha,/ timișoara m-a învățat să strig libertate!”.

 Una dintre mizele acestei antologii, fără doar și poate, a fost felul în care poeții străini de la festival percep orașul în care au fost invitați și cum îi deslușesc încărcătura istorică. Surprinzător sau nu, poate piesa de rezistență a întregului volum o oferă tocmai poetul italian Claudio Pozzani, prin minunatul poem Lumea liberă, în traducerea lui George Popescu:

 „De la fereastra casei mele/ în această sâmbătă de juma decembrie/ văd lumina argintie a iernii/ înfometată de trupuri calde în paltoane/ ieșind din fabrici alergând/ ori înghesuiți în tramvaiele ce zornăie departe// Timișoara nu e un oraș, socot,/ Timișoara e o stare de suflet.// (…) În piață e fâlfâire de steaguri/ și zornăit de arme spre a le reteza aripile/ tramvaiele sunt goale, părăsite la răscruci,/ iernii nu-i pasă de urlete și de sânge/ și schimbă în gheață/ trupurile pe scările catedralei./ Umblu repede spre nicăieri/ dar știu că tot ceea ce a rămas/ de fapt nu era prea mult/ Răsuflarea obișnuită/ face să zboare visele/ și să moară în țeavă/ tirurule lunetiștilor.// Timișoara nu e un oraș, strig,/ Timișoara e lumea liberă.”

Prima ediție a festivalului nu s-a bucurat doar de lecturi publice de poezie, ci și de performance, sound poetry & slam poetry, dar și de recital de chitară, pian și muzică jazz. Un moment inedit a fost și proiecția filmului Omul care a oprit tramvaiele, realizat de poeta și jurnalista Daniela Rațiu. De altfel, ea a avut privilegiul de a se număra printre puținii poeți din generația (mai) tânără care să îl fi cunoscut pe Mono:

 „Mono,/ Erai acolo, la Orizont,/ În sala aia cu lambriuri ca de abanos/ Era plin de lume, toți revoluționarii/ Puneați la cale ziarul Revoluției,/ pâinea caldă a Revoluției,/ ai citit rapid poemele mele patetice/ Te-ai uitat la mine și mi-ai spus/ cu cea mai caldă voce din lume/ Nu renunța! Mergi mai departe! Nu renunța!/ Tu nu puteai spune altfel.”

Miroslav Sosoi, adesea confundat (pe bună dreptate) de participanții la festival cu actorul Tom Hanks, dovedește prin performance-ul său poetic de la Muzeul consumatorului comunist că scena și lumina reflectoarelor nu îi sunt deloc străine. Poeții cehi și în general cei central europeni sunt printre cei mai dezinhibați dintre câți am cunoscut. În traducerea lui Mircea Dan Duță, el scrie despre propriile revoluții, cele din fosta Cehoslovacie:

 „așadar, în anul destrămării Cehoslovaciei/ am apărut pe lume eu,/ chestie care a avut însă și rezultate pozitive:/ lu` babacu` i-a reușit în sfârșit o revoluție -/ a fugit în România,/ ca să nu plătească pensie alimentară pentru mine,/ numa` că ai dracu` români ni l-au extrădat înapoi/ pe baza unui mandat internațional/ emis în urmă cu douăzeci de ani de slovaci/ pe numele lu` moșu`/ pentru incitare la ură/ față de minoritățile sexuale;/ confuzia a plecat de la faptul că babacu` și moșu`/ purtau același nume de familie,/ Sosoi (…)”.

 Peter Sragher compune un șlagăr în drum spre Atena, dar cu gândul la Timișoara și la libertate. Întâmplător sau nu, poemul lui are valoare de hit muzical, șlagăr, întrucât titlul monolog pentru ion monoran inspiră și numele final al antologiei:

 „trec pe lângă catedrală/ și mă-ntreb/ cum a putut dumnezeu/ să uite de noi/ și mă-ntreb/ cum am putut noi/ uita de/ dumnezeu// nu pot opri timpul/ dar pot opri/ oamenii/ să se grăbească/ spre prăpastie/ ceas de ceas/ zi de zi/ an de an”.

Robert Șerban nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare. A fost, practic, sufletul acestei prime ediții a festivalului. Deși aș putea reproduce superbul poem în amintirea lui Ion Monoran, Să știm de unde începem, mă voi abate de la regulă și redau concluziile lui la cald, din Banatul azi, imediat după încheierea celor trei zile festive pline de poezie și nu numai:

 „Nu s-a bulucit lumea să asculte poezie, să ştie mai bine cine a fost Monoran, să vadă scriitori în carne şi oase, să-i asculte, să discute cu ei. Nu am recunoscut în public niciun profesor de limba şi literatura română. Nici elevi de liceu, îndemnaţi de dascălii lor să vină la festival, nu am văzut. Nu-i moda. Poate că şi de asta învăţământul nostru arată ca Turnul din Pisa, înclinat şi gata-gata să pice din picioare. Şi, oricum, elevii trebuie să ştie matematici, IT şi alte ştiinţe exacte, nu poezie. Că doar nu-i revoluţie. Dar poate că anul viitor va fi. Ba chiar trebuie să fie!”

 Concluziile acestei antologii îi aparțin Gildei Vălcan, într-un registru poetic ce completează un tablou de fond cu stiluri și voci diferite unele de altele, dar omogenizate într-un întreg – deși bizar și aparent eclectic – neașteptat de unitar:

 „(…) dacă vei veni/ Va trebui să oprești mai mult de un tramvai,/ Va trebui să oprești o țară întreagă,/ Să o trimiți în cel mai apropiat depou/ Pentru o revizuire completă,/ Pentru o privire expertă în interior.”

Închei, firește, cum altfel decât cu un poem de Ion Monoran, din integrala poetică proaspăt reeditată. Poezia lui e atât de diversă și densă, încât oricărui poem neselectat i s-ar face o mare nedreptate. Tocmai de aceea, nu optez pentru un text ermetic și încărcat de sensuri, nici pentru clasicele „șopârle” cu înțeles subliminal ca să nu se prindă cenzura comunistă, nici măcar pentru vreun tribut livresc lui Garcia Lorca, Rimbaud, Brecht sau Neruda, ci pur și simplu optez pentru un poem frumos, în cel mai pur estetic mod posibil, de la primul până la ultimul vers. Nu este doar cel mai frumos poem al lui Ion Monoran, ci unul dintre cele mai frumoase ale generației optzeciste:

 „Unde ești? –/ între dușumea și tavan/ prin conducte de nostime explozii/ amplificată tandră curge apa/ spre ultimul etaj/ unde vântul i-un cântec/ iar norii/ de-un verde pâlpâitor/ bodogănesc pe streșini/ în surâsul călduț al jgheaburilor/ de care nu te aperi/ închizând bine ușile și geamurile/ în fiecare noapte singură/ înțepată de cactuși/ ce-au fost odată tigri/ de mine-mblânziți/ între viață și dragostea/ ce-ți deformează/ simțurile imaginea amintirile/ albe ca oasele/ izbindu-se de pieptul bombat/ al păsărilor/ când cade cu zăbranice seara/ pe-o lume de visări/ ce-n beznă se-adâncesc/ c´abia de se mai văd literele/ cu care luna albește zidurile/ și totuși dacă Întunericul ar curge invers/ n-ar mai spurca noaptea/ cu mierle ce nu mai știu să mintă/ fusele orare zorii cu pupeze/ plonjând spre Estul/ unde-ngheață apa/ numai cu două picioare/ de porc.”

[1] MonoLog (Antologia Festivalului Internațional de Poezie „Ion Monoran”), Editura Brumar, 2019, 94 p.

[2] Ion Monoran, Dragă poezie, integrala poetică – ediția a doua, Editura Brumar, 2019, 310 p.