JURNAL

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Cum am ratat sfîrşitul lumii

(Din jurnalul unui aseptic melancolic: februarie, martie, aprilie, mai 2020)

23 februarie 2020

Am dat, în sfîrşit, în aceste zile, peste un citat la care ader fără ezitare: „Suntem pe cale să intrăm într‑o perioadă culturală întunecată în care argumentele raţionale şi respectul pentru oponenţi a dispărut cu totul din spaţiul public în care în privinţa oricărei chestiuni importante există doar un punct de vedere permis, iar cei care nu subscriu la el trebuie persecutaţi ca eretici” (Sir Roger Scruton, în ultimul său articol din „The Telegraph”, 2020).

11 martie 2020

S‑a stins din viaţă, acum doi ani, ultimul lord al Aradului, Bujor Buda. Mă tem că şi ultimul liberal prin filosofie şi stil de viaţă. A iubit cu ardoare Aradul fiindcă l‑a văzut abandonat, ruinat, părăsit inclusiv de proprietarii unor semeţe şi mîndre edificii centrale, palate secession, departe, mult prea departe de faima lui trecută. Ca om era altruist, generos (a salvat cu banii lui, prin tratament oncologic la Paris, doi scriitori, tatăl şi fiul), în fine, de o candoare superioară şi dezinteresată.

14 martie 2020

Nu numai scriitorii sînt azi numărabili, ci şi cititorii. Spune‑mi dacă şi ce citeşti să‑ţi spun cine eşti.

15 martie 2020

De zece zile mi‑am impus singur izolarea în casă. Cică e pandemie. Aşa că privesc acum lumea aseptic şi melancolic doar prin geam aşa cum îmi închipui că o face printr‑un hublou, de sus de tot, dintr‑o capsulă etanşă, un astronaut ce exclamă admirativ: „Totul e albastru! E admirabil aici că‑s bine închis”. Testul la singurătate e puţin altfel decît cel la tăcere pe care, înainte, în tinereţe, îl exersam în scris în una dintre milioanele de carcere în care am trăit pînă la vîrsta de 40 de ani. Tăcerea, atunci, putea vorbi. Uneori, la sărbători oficiale, şi tot mai dese, pe măsură ce sporea sărăcia şi mizeria multilaterală, puteai vorbi, paradoxal, asurzitor. Nu intrai în corul de obşte, oficial, şi asta, tăcerea asta, se contabiliza, se auzea pînă sus, la ceruri. Dar, acum, singurătatea nu. Ea e altfel decît tăcerea cea veche. Lucrurile par azi mai ciudate. Evadarea din ea nu e prea recomandată în pandemie. Frustrarea ta e incomensurabilă şi motivată. Nicio molimă, niciodată, nu s‑a putut lipsi de un vicleşug. Acela de a‑l ispiti, de a‑l atinge fizic pe cel de lîngă tine. Omul e o fiinţă, (o, da, desigur superioară), gregară. Sau mai fin: o specie socială. Taie‑i această stare o şi vei răni adînc. Iar încălcarea izolării drastice impuse poate fi, se dovedeşte în statistica zilnică, în mass‑media, letală.

16 martie 2020

Ieri l‑am văzut la RAI UNO pe însuşi Sfîntul Părinte Papa Francisc în alb, într‑o imagine tulburătoare, parcă rătăcind singur pe străzile pustii ale Romei. Îşi căuta cu privirea, nedumirit credincioşii după ultima invazie a unui migrator invizibil. Şi cei din catacombe l‑au văzut, sînt sigur.

18 martie 2020

Domnul I. C. , pe care nu‑l cunosc personal, îmi trimite pe facebook un fragment, de altfel celebru, din Ion Ghica (Ciuma lui Caragea, 1813‑1814) din care reproduc un scurt citat, o perlă a cinismului, nu lipsit de umor, românesc: „Azi am adunat 15 morţi, dar n‑am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l‑am mai putut prinde.” Sper că aceştia, deşi sper degeaba, nu erau nici în izolare, nici în carantină. Să fim serioşi. Chiar acolo stăteau, nefericiţii, ascunşi. Iar „zădărnicirea” combaterii răspîndirii coronavirusului prin fugă din izolare sau carantină se pedepseşte şi astăzi tot aspru. Dar nu cu îngroparea de viu, ca pe vremea Ciumei lui Caragea, ci cu amenzi insuportabile, de peste o sută de ori cît cîştigă mediu lunar un salariat sau un pensionar, varianta uşoară; sau închisoare de la 5 la 15 ani, în procese speciale, cu celeritate, prevăzute în Ordonanţele militare ale ministrului Vela.

21 martie 2020

Echinox de primăvară 2020

Nisipuri mişcătoare, tastele laptopului
gîzele acestea aspirate de vîntul venit de nicăieri
mă droghez zilnic între cei patru pereţi etanşi
cu cîte o poezie nouă
pe care eu însumi o scriu
şi mi‑o citesc.

23 martie 2020

În noul Ordin militar citit de ministru de interne Marcel Vela seara, la oră de vîrf, la tv (de la declararea Stării de Urgenţă ţara e condusă doar prin aşa‑zisele Ordonanţe militare), se imaginează şi buna chivernisire a unei înmormîntări la vreme de coronavirus. Totul trebuie riguros organizat şi respectat, spune ministrul Vela însuşi, cu o voce rece, care nu tremură. Opt persoane pot participa la o înmormîntare, doar opt. Nu se spune însă dacă în această compunere sînt incluşi şi preotul, şi cantorul. Poate şi groparii.

26 martie 2020

Înţeleg pînă şi eu raţiunea – oricît de frustrantă – a izolării la domiciliu, mai ales a celor trecuţi de 65 de ani, a seniorilor, cum, făţarnic sau nu li se spune în documente, în „ordonanţe”, bătrînilor. Desigur, spre a le face recluziunea mai dulce. Izolarea asta blestemată ar avea ca scop şi să protejeze „seniorii”, în primul rînd, dar şi să limiteze diseminarea coronavirusului blestemat. Numai că de la o zi la alta numărul contaminaţilor creşte necontenit. Cei mai vestiţi medici infecţionişti – dr. Cercel, dr. Arafat, dr. Rafila, dr. Tătaru se întrec, seară de seară, în emisiuni tv, în pronosticuri cinice: mai sînt necesare opt săptămîni, zece, spune celălalt, şase luni, plusează al treilea, un an, doi, ultimul. În fine: cel mai bine ar fi să ne împăcăm cu gîndul: va trebui să trăim toată viaţa cu el, închide discuţia ministrul sănătăţii.

29 martie 2020

Chiar, ce rol i se rezervă unui poet în vreme, cum e acum, de pandemie? Poetul e prin natura lui un „relaxat social”. Incompatibil structural cu coerciţia unei ordonanţe militare la timp de epidemie. De victimă sigură? E mielul de Paşti, că tot sîntem înaintea lor? Nu vreau să dramatizez, o spun cît se poate de liniştit. Vom trăi şi vom vedea – zise orbul. Mă gîndesc însă cu nelinişte şi îngrijorare la amicul PMH, un boem incurabil şi nu o dată parte preţioasă, simpatică din peisajul nostru cultural local, care respiră doar în ceaţa de fum excitant al cafenelor deschise ale urbei.

30 martie 2020

Apropo de obligaţia purtării ei: în fond de ce ne‑ar mai trebui o mască? Cînd toată viaţa purtăm una? Nu trebuie să fii filosof, nici psiholog, nici psihiatrul Sigmund Freud ca să ştii asta. „Supraeu versus Sine egal Eu”. Deci masca pandemiei pe care trebuie să o purtăm sub incidenţa legii chiar va ascunde, va proteja masca fiecăruia dintre noi, cea atît de greu obţinută. Cu puţin noroc o şi salvează.

1 aprilie 2020

Cîţi prieteni am, mă trezesc întrebîndu‑mă singur în cameră. Un lucru e cert: sînt aceiaşi, şi nu de puţin timp. De la o vîrstă nu mai poţi cîştiga altul. E tîrziu pentru asta. Acum prietenia are un substitut cu oarecare ştaif şi prestigiu: politeţea. În ea se ascund însă multe: îngăduinţă, respect, prudenţă, distanţă, apreciere formală, plăcere de cuviinţă, umor uneori asortat autoironic spre a‑l face mai digerabil. Politeţea e o reacţie publică, prietenia, întotdeauna, privată.

2 aprilie 2020

Mi‑e frică? Nu ştiu. Mai ales după graba cu care răspund. „Deosebirea dintre un fricos şi un curajos este următoarea: primul are imaginaţie” (Jorges Luis Borges)

3 aprilie 2020

E o campanie politică împotriva doctorilor infecţionişti şi epidemiologi. Aceştia, mai ales unul, doctorul Cercel, apoi imediat i s‑a alăturat şi proaspătul ministru al sănătăţii, dr. Tătaru, propun, la un nou nivel de reacţie la epidemie, protejarea „seniorilor”, separarea lor fie în propriile locuinţe, fie în altele asigurate de stat (hoteluri, pensiuni etc.) spre a opri contaminarea celor vulnerabili. E vorba de „seniori”, de vîrstnicii peste 65 de ani. Asta a stîrnit mai întîi emoţie publică, apoi isterie. S‑a cerut capul celui cu ideea: dr. Cercel. Guvernul a răspuns desăvîrşind sacrificarea ritualică, adică cu discurs public, a dr. Cercel. Acesta, demn şi cu caracter, n‑a reacţionat. Rămîne doar la conducerea celui mai important institut‑spital de boli contagioase din ţară, „Matei Balş” din Bucureşti. Se retrage din gruparea de expertiză epidemiologică. În fine, eu ţin cu doctorii, din principiu. Am lucrat între ei timp de aproape zece ani: între 1981‑1989 la Biblioteca Medicală din Arad. Ştiu, medicii nu sînt ei o castă chiar pură moral. Dar, pentru Dumnezeu, care din lumea asta mare e? Cei mai buni doctori fac adevărate minuni. Uneori trecute sub tăcere sau discreţie. Mai clar, unii, nu puţini, „sînt doctori fără arginţi”: nu‑şi condiţionează actul medical pecuniar.

4 aprilie 2020

Li Wenliang, medic oftamolog din Wuhan, China, de 34 de ani, a avertizat autorităţile chineze, sanitare şi administrative, încă din 30 decembrie 2019, despre apariţia unui virus nou extrem de periculos, asemănător cu SARS (pe care chinezii l‑au anihilat foarte greu mai apoi). Asemănător, dar mult, mult mai agresiv şi contagios cu transmitere de la animal la om. Ce s‑a întîmplat după anunţul lui? Medicul Li Wenliang este arestat de miliţie, pentru răspîndirea de ştiri false, în 3 ianuarie 2020. Moare o lună mai tîrziu, după ce infectează el însuşi totul în jurul său: familie, anchetatori, alţi medici şi lucrători sanitari, răpus de coronavirus, noul ucigaş volatil şi, se vede treaba, insidios multiplicat, încet, încet, în întreaga lume. Iată că în 4 aprilie 2020 situaţia e întoarsă pe dos. Toate sirenele în China sfîşie liniştea grea a ţării, cînd steagul chinez e coborît în bernă. Maşinile se opresc din mers pe drum, aşijderea şi pietonii, inclusiv cei mai iluştri, în frunte cu Xi Jinping, preşedintele Partidului Comunist Chinez. Sînt omagiate, post‑mortem miile de victime ale epidemiei. Printre cei 14 martiri, declaraţi oficial, în lupta contra noului coronavirusul, e, dacă nu cumva, primul, însuşi tînărul medic Li Wenliang. Morala: întotdeauna parcă se întîmplă asta. Nu poţi fi celebrat înainte de a fi răpus.

7 aprilie 2020

Se apropie Paştile, Învierea Domnului. N‑am să mă împac niciodată cu numirea celei mai cutremurătoare sărbători creştine, încărcată de dorinţe mistuitoare, altfel decît „Paşti”. Aşa cum e consacrată de tradiţia Bisericii şi de Textele Revelate, dar şi de limba română vorbită veche, şi în mare măsură şi de cea de astăzi. Forma „Paşte”, mai ales la singular cu sau fără articol nehotărît, ca în urarea „Paşte fericit!” sau „Un Paşte fericit!”, mi se pare cu totul inacceptabilă. Chiar dacă DEX o recunoaşte ca variantă a „Paştilor”. Se spune că idiomul regăţean, în special cel al Capitalei, dă tonul, semnul înnoirii în limba română. Îmi pare rău, nu întotdeauna inspirat. Iar butada că „uzul bate norma” şi în înnoirea limbii române, pe mine nu mă încîntă deloc. Vezi invazia de barbarisme de astăzi, în special din limba engleză care au dus chiar la ideea unui idiom bastard: „romgleza”.

10 aprilie 2020

Găsesc în presa electronică un mic poem splendid, după gustul meu, de extracţie orientală. Un bătrîn de 87 de ani, internat în Wuhan, simte că a pierdut lupta cu coronavirusul. Cere unui sanitar chinez, bine şi corect echipat antivirus, să‑i satisfacă o ultimă dorinţă. Să‑l scoată, cu patul în care zace fără speranţă, afară. Să vadă, pentru ultima dată, cum apune soarele. E momentul în care bătrînul simte că s‑a vindecat. Medicii confirmă. Canalul în limba engleză CGTN al Republicii Populare Chineze exultă publicînd, oral, poemul. Sute de milioane de ascultători emoţionaţi îl gustă.

12 aprilie 2020

E dumincă, şi încă zi de Florii. Mie mi se usucă gura. Nu de neumezeală cum s‑ar crede, poate o mai dreg eu cumva, ci de nevorbire. Îmi amintesc ceva ce spunea Corneliu Coposu, un campion absolut al trăirii în izolare severă şi îndelungată. După cîţiva ani de izolare în strîmta sa celulă, marele om a uitat, zicea el însuşi, să mai vorbească. S‑a deprins apoi greu cu vorba: împiedicat, frămîntînd‑o bine înainte de a o rosti. Cred că şi de aceea spusa lui avea o greutate pe care o sesiza repede interlocutorul. Mă mai gîndesc la ceva: parcă toţi bătrînii uită, încet, încet să mai vorbească. Tăcerea lor e o formă sublimată de înţelepciune, de aşezare grea în meditaţie. Aşa cum copiii deprind invers, atît de uşor, ba mai mult, cu o cutezanţă, nu o dată şocantă, cuvintele nou‑nouţe prin care incită liric pe cei adulţi.

13 aprilie 2020

Observ cum coronavirusul reinventează totul, nu doar comportamentul nostru social, prin introducerea imperativului numit, după mine impropriu în limba română, „distanţare socială”. Reinventează (mă rog, încearcă) şi relaţia cu arta. Mai ales cu cea condiţionată tradiţional de prezenţa fizică a publicului, principalul ei beneficiar. Şi chiar raţiunea ei de a fi: vorbesc despre un public subiect colectiv, desigur. Fiindcă lectura unei cărţi excelente instituie o relaţie personală, intimă, intensă şi exclusivă cu un univers ficţional sau cu un spectacol al rafinamentului expresiv, subtil nuanţat, dacă vorbim de poezie. Nu citesc doi cititori exact la fel un text literar autentic. La fel contemplarea unei opere de artă plastică, de teatru sau chiar de film la un televizor, să zicem, cînd eşti singurul receptor. Muzica însăşi, în varianta ei cultă, rafinată presupune o apetenţă cîştigată personal prin educaţie adecvată. Iată însă că „distanţarea socială”, cu care sîntem, vrem‑nu vrem confruntaţi astăzi, transgresează, aşa‑zicînd, cutuma. Exemplul din Vinerea Mare (la romano‑catolici): Concertul‑rugăciune susţinut de Andrea Bocelli, Music for Hope, din faţa minunii gotice a Domului din Milano. Adică înaintea imensei pieţe a Domului absolut pustiu. Se zice că peste 23 de milioane de oameni au accesat în direct, prin Internet, concertul. După Liturghia de Paşti a Papei Francisc, în Piaţa San Pietro, din faţa Basilicii omonime, şi ea pustie, iată două premiere absolute, cu un impact uriaş, direct, în întreaga lume. O nouă formă de a se adapta, instant, arta şi ritualul religios la constrîngeri ce păreau nimicitoare, fără ieşire.

15 aprilie 2020

Toţi cei calificaţi în materie (doctori vestiţi, români şi străini) se întrec, în apariţiile lor publice, televizate, a ne anunţa ceva. Pe noi cei închişi, sechestraţi în case. În camere obscure, cu lumina cenuşie, de‑afară, filtrată. Nu mai e nimic de făcut! Nimic altceva decît să ne împăcăm cu soarta. Şi să o uităm, definitiv, pa!, pe cealaltă. Şi dacă, Dumnezeule, ar fi aşa, – dar ceva în mine se împotriveşte cu putere să accepte aceste previziuni, totuşi, cinice – ar prisosi măcar o vorbă bună, o rază de speranţă? Nu s‑ar putea, distinsele, eminenţele voastre, domnilor doctori, puţină prudenţă în verdicte? Nu ştiu de ce, dar văd că vă extrageţi persoanele, familiile, pe cei dragi din ecuaţie. Ei nu par a fi precum noi, toţi ceilalţi, o apă şi‑un pămînt, masa indefinită care vă ascultă tăcută, seară de seară, la televizor şi radio? Vă dau o pauză. Nu va fi scurtă.

20 aprilie 2020

„Bibliotecile m‑au crescut. Nu cred în colegii şi universităţi. Cred în biblioteci, deoarece majoritatea studenţilor nu au bani. (...) Nu poţi învăţa să scrii în colegiu. E un loc nefast pentru scriitori deoarece profesorii cred că ştiu mai mult decît tine – ceea ce e fals” – Ray Bradbury. Îi împărtăşesc, chiar dacă tîrziu, punctul de vedere. Poate şi fiindcă pe vremea mea bibliotecile erau vii, animate, uneori era greu să găseşti un loc liber pentru lectură la o masă. Acum sînt cel mult frecventabile. Într‑o veşnică aşteptare. Unii zic că totuşi lucrurile au evoluat în bine. Cărţile au azi sosii electronice. Cred că asta se vede bine, cu ochiul liber, cum se spune, pe cititori.

21 aprilie 2020

Mă tem că bătrînii au fost întotdeauna o piatră de moară legată la picioarele celor tineri. Spre a oculta această senzaţie, tot ei au inventat gluma: „Cine n‑are bătrîni şă şi‑i cumpere”. Că noi îi avem de vînzare, asta n‑o mai spuneau explicit. Dar faptul însuşi de a gîndi că cineva ar vinde şi alţii ar cumpăra bătrîni are un conţinut implicit în zicală. Nu doar copiii se vînd, nu‑i aşa? Lumea e şi a fost a celor puternici, nu a celor slabi. Cine sînt cei puternici? Tinerii, adulţii. Fragilitatea şi slăbiciunea sînt ale copiilor şi bătrînilor, să recunoaştem. Există o proză superbă a lui Dino Buzzati, numită chiar aşa, Vînzarea bătrînilor. Ray Bradbury, de asemenea, are o povestire ingenioasă, străbătută de un fior tragic, imaginată într‑un scenariu s. f. specific autorului. Pe o planetă tot mai mică, din cauza scăderii timpului de rotaţie al ei, generaţiile noi apăreau tot mai devreme temporal. Celor de dinainte, nu neapărat vechi, le stăteau acum în picioare. În fine, trebuia făcut ceva. Trebuia să scape cumva de bătrîni. Era în interesul supravieţuirii, al împlinirii rostului vieţii înseşi. Şi a, de ce să n‑o spunem, prosperităţii ei. Dar nici nu‑şi dădeau ei seama, adulţii, cînd, prinşi în cursa contra cronometru a împlinirii şi perpetuării speciei, erau deja ei înşişi bătrîni şi vînaţi. Segregarea bătrînilor de astăzi, încuiaţi în propriile case de propriii lor copii care le lasă doar la uşă ceva merinde nu are însă nicio legătură cu aceste poveşti. Ea este motivată de dragoste pentru ei chiar în ideea supravieţuirii lor. Dacă s‑ar putea. Cine‑o mai crede!

22 aprilie 2020

Reiterez: e foarte periculos să fii astăzi doctor. Mă rog, medic. S‑ar putea ceva: cel pe care vrei să‑l salvezi, şi să şi reuşeşti, să nu te ierte. Cum se întîmplă cu dr. Cercel şi alţi medici de la Spitalul „Matei Balş” din Bucureşti. Unii infectaţi de un pacient înalt în ierarhia Ministerului de Interne care venit din Israel, după o cură erotică cu amanta, a încasat coronavirusul. N‑a recunoscut însă la ancheta epidemiologică escapada în Israel. Nu cred că de frica neveste‑sii sau a fiului său, ofiţer SRI, pe care i‑a infectat de asemenea, ci de grija poziţiei lui speciale de ofiţer înalt şi, acum, cu demnităţi de altă natură publică. Alţii, aud, că îi scuipă pur şi simplu în spital pe medicii curanţi, necăjiţi că testarea şi apoi tratamentul întîrzie, după socoteala lor, prea mult. Noroc că mai nou medicii au un echipament de protecţie anticontaminare conform, şi se mai pot apăra.

23 aprilie 2020

Şi în comunism, tot o pandemie, şi încă una de vreo 70 de ani, toţi cei care nu purtau mască erau la închisoare. Dar nu, nu e vorba despre aceeaşi mască, masca la vedere, ca acum. Progresăm, ce Dumnezeu!

25 aprilie 2020

Sîntem, se pare, în acele momente dificile ale istoriei omului cînd nu mai există nimic cert, un punct de sprijin al întregului Univers, vorba lui Arhimede. Pe Dumnezeu l‑am alungat din Biserică, el fiind, oricum, nu‑i aşa?, ubicuu şi omniprezent. Busola a pierdut Polul Nord. Sîntem adunaţi, deşi bine separaţi, pe Corabia lui Sebastian, corabia nebunilor aruncată în larg, pe mare. Sîntem sănătoşi doar în măsura în care am fost bolnavi de covid, şi am dezvoltat anticorpi contra coronavirusului. Iar cei sănătoşi, pur şi simplu trăiesc, şi vor trăi, în incertitudine.

26 aprilie 2020

Libertatea e un ou fragil pe care îl porţi în căuşul palmei tale. Îl poţi sparge, îl poţi pierde. Cine nu îl are este cel mai nefericit. Cine îl are nu mai poate dormi liniştit. E un insomniac cronic.

28 aprilie 2020

Unii care mă citesc mă întreabă neliniştiţi dacă sînt sănătos. Tocmai mi‑au citit poemele publicate de „România literară”. Cele din carantină. Deşi nu‑i chiar explicit, atunci cînd mă întreabă, cred că se referă la cap. Ce să le spun? Pot doar să‑i asigur că‑s tare de cap. Şi scriu cu capul meu. În rest, vai de el!

29 aprilie 2020

E o nebunie. Mi‑a înflorit glicina. Mi‑a explodat pur şi simplu în grădină. E nestăpînit de expansivă. Ce să mai zic: frumuseţea va salva lumea?

1 mai 2020

Se făcea în somnul meu că nu e prima zi din mai, ci 1 Mai. La conducerea ţării (de fapt la orice din ţară) se afla partidul unic. Ne ordona să cîntăm, să dansăm, să fim fericiţi. Atunci m‑am hotărît să stau acasă cu orice risc. Să nu ies afară, orice s‑ar întîmpla.

3 mai 2020

Azi e Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Dar libertatea nu înseamnă doar să ai dreptul necondiţionat şi nealterat de a scrie tot ceea ce gîndeşti tu cu capul tău (şi nu al şefului, fie el şi suprem), ci şi de a nu scrie nimic dracului dacă eşti incapabil de exprimare. Eşti mult mai folositor atunci societăţii dacă taci. Să nu minţi, să nu linguşeşti, să nu calomniezi, să nu pizmuieşti, să nu aberezi, să nu calci în strechini.

4 mai 2020

Cînd mi‑e dor de limba română citesc Pleşu.

Dar cînd mi‑e dor?

În fiecare dimineaţă după ce trec repede cu ochii peste revista presei din acea zi pe online.

5 mai 2020

Ca în orice rău există şi în pandemie o parte bună. Viaţa a contrabalansat. Dinspre „a avea” spre „a fi”. Dintr‑o dată toţi vrem să fim, în primul rînd, dincolo de grijile banilor, afacerilor, titlurilor pompoase etc. etc. Am văzut că toate acestea nu mai ajută. Aşa au ajuns la poezie cei mai prostănaci văzuţi vreodată precum afonul la operă.

10 mai 2020

Printre atîtea sminteli istorice şi măsuri doar pe jumătate luate este şi abandonarea, de către noi înşine, a Zilei Naţionale a României, 10 Mai (cea dintre 1877 şi 1947). Ne‑am amăgit patriotard luîndu‑ne după un partid naţionalist (PUNR plus Vatra Românească) în schimb cu o zi de iarnă, de regulă urîtă meteorologic: 1 Decembrie. Sigur, importantă în istoria noastră. Chiar crucială. Dar, totuşi, să îndrăznim: ce sărbătorim la 1 Decembrie? Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Dar asta nu e, să nu ne mai amăgim, „Unirea cea Mare”. Căci unde‑s Bucovina şi Basarabia? Şi alte bucăţi de pămînt românesc. 1 Decembrie putea fi sărbătorită, întîi, drept ceea ce este: întoarcerea la matcă a românilor de dincolo de Carpaţi, chiar în matca, aluatul neamului nostru. Ea putea fi declarată şi Ziua Românilor de Pretutindeni (aproape încă 5 milioane), aşa cum, o astfel de zi, au şi alte neamuri împrăştiate prin lume. La 10 Mai toate erau bine rînduite. Aş zice: în cer şi pe pămînt. Poate nu‑i totul pierdut. O generaţie nouă, fără reflexe rezidual comuniste, ne va corecta. E gîndul meu cel bun la fiecare 10 Mai ratat.

14 mai 2020

Că tot sîntem în recluziune, să vorbim un pic şi despre deţinuţii cei adevăraţi, deţinuţii politici. Azi e ziua lor, una declarată, în România, oficial. Aţi cunoscut vreun deţinut politic? Eu da. Cu cîtă sfială şi rezervă vorbeau despre suferinţa lor! Precum ar fi vrut să te menajeze pe tine. Nu cumva să te rănească. Eu am cunoscut cîţiva. Pe trei dintre ei îi ţin cel mai bine minte. Biografia mea, încă înainte de 1989, s‑a întretăiat cu a lor. Toţi trei, de altfel, erau literaţi. Ar fi de meditat cum atîţia şi atîţia dintre deţinuţii politici, fără antecedente literare înainte de condamnare, au ajuns la literatură. Şi nu numai în timpul închisorii – unde poezia era rugăciune –, ci şi după. Cei trei sînt: Lucian Emandi, Viorel Gheorghiţă şi Petru Pecican. Primul, poetul Lucian Emandi, mi‑a transmis, între 1981‑1989, locul lui de muncă, postul lui de bibliotecar la Biblioteca Medicală din Arad. Mi‑am salvat astfel opţiunile mele morale (poate şi politice) în cel mai crunt şi mizerabil deceniu ceauşist (1980‑1989). Lucian Emandi era un autor de sonete canonice excepţionale. A publicat în interbelic în principalele reviste din Transilvania („Hotarul”, „Gândirea”, „Familia”). A fost închis în 1948 la Caransebeş fiindcă a avut ideea naivă să relanseze „Românul”, acel ziar care, în mare măsură, a pregătit, la sfîrşitul Primului Război Mondial, Unirea românilor. Al doilea a fost Petru Pecican. Acesta, deşi cu studii teologie la Arad, s‑a convertit la catolicism sub influenţa spirituală a Monseniorului Vladimir Ghika. Petru Pecican a tradus, după 1990, Francisc de Assisi. În „Arca” a avut întotdeauna un spaţiu editorial deschis. În fine, Viorel Gheorghiţă, poet, eseist, critic literar, a avut parte de cea mai grea închisoare politică, 15 ani: Aiud, Gherla, Piteşti, Aiud. De la el am învăţat ceva de ţinut minte: să nu judeci pe nimeni. În faţa durerii, încercărilor grele nu sîntem deloc egali. Unii rezistă. Ba, mai mult, le înfruntă martiric. Alţii cedează. Clachează. În faţa torturii, foamei, frigului, bolii poţi omeneşte ceda. Toţi trei au repauzat. Au murit în „libertate”. Sau chiar în libertate. Uneori necunoscuţi, stingheri în propria viaţă. Libertatea nu le‑a mai dat mai nimic din ce au fost. Sau au visat să fie.

21 mai 2020

Gata. Am ieşit din recluziune. Sînt doar în alertă. Maximă.