logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

 

De la o problemă la alta

 

logoHabar n‑aveam ce probleme mai poate avea Gheorghe Schwartz, un scriitor cu un destin literar exemplar. Știam deja nemulţumirile sale provocate de ecoul insuficient al cărţilor, pe care le‑a scris cu talent şi determinare, în rândul cronicarilor. Deşi mai toţi criticii literari care contează i‑au analizat opera. Îi cunoşteam şi dezamăgirea că uneori cărţile sale, nefiind comentate adecvat, creează confuzii nefericite. Noua sa carte[1] mă lămureşte:

„Rândurile de mai jos (...) nu vor decât să încerce să(‑mi) lămurească locul evreului român în spaţiul românesc şi în diferitele destinaţii ale pribegiei din ultimii ani şi nu numai.” (p.7) Un proiect ambiţios ca mai toate cele marca Schwartz, asumat şi dezvoltat în 278 de pagini. Volumul este, în acelaşi timp, eseu, proză de ficţiune şi material documentar. Autorul a fişat masiv (deşi bibliografia, pe tema propusă, e aproape de necuprins) din Andrei Oişteanu, Paul Johnson, Léon Poliakov, Hans Küng, Josy Eisenberg, Andrei Marga, Gershom Scholem, Norman Manea, Mihail Sebastian, Amos Oz şi Fania Oz‑Salzberger, Peter Rosenthal, Marcel Aderca, Lucy S. Dawidowicz, Ștefan Both, Max I. Dimont, Zigu Ornea, Victor Neumann, Remus Valeriu Giorgioni, Mihai Milca şi alţii, la care se adaugă articole din presa vremii. E un subiect la ordinea zilei, cum ar spune un observator al realităţii recente. Dacă ne gândim că ne confruntăm acum, în noul secol, cu migraţia masivă a refugiaţilor, venind din Asia şi Orientul Apropiat, spre Europa. Pentru a‑şi salva viaţa şi a profita de unele oportunităţi evidente. Dar şi în această ecuaţie, evreul rămâne omul problemă: „Chiar şi astăzi, când are Ţara Lui, un mare procent din populaţia evreiască pendulează pe toate meridianele lumii.” (p.13)

Omul problemă – evreul e primul argument invocat de autor ca impuls al scrierii acestei cărţi. Al doilea argument se referă la necesitatea de a păstra în minte istoria care i‑a pus pe evrei de atâtea ori la grea încercare. Numai aşa ar putea face ca aceste tragedii să se oprească. Al treilea argument are o conotaţie mai personală, Gheorghe Schwartz încercând să‑şi explice resorturile care l‑au determinat să nu se încadreze în categoria evreului rătăcitor, ci să aleagă statutul omului problemă rămas acasă. Ideile, părerile, neliniştile, concluziile sale sunt susţinute în carte prin exemplul unor „personaje” mai mult sau mai puţin cunoscute: Norman Manea, Virgil Duda, Peter Rosenthal (dintre cei plecaţi) Ionel Ștrulovici, Mihail Sebastian, Joseph Burg şi Gheorghe Schwartz însuşi (dintre cei rămaşi).

După ce comentează fragmente din autobiografia Întoarcerea huliganului, Gheorghe Schwartz rememorează o întâmplare din anii ‘80. Peste ani, într‑un mesaj pe Facebook, i‑o reaminteşte şi celui aflat de ceva ani în America:

„Nu o să uit niciodată – orice senil are şi momente de luciditate – o zi caldă de primăvară, când am stat pe o bancă dintr‑un parc bucureştean împreună cu Florin Mugur. El ne‑a spus că e prea bătrân ca să mai plece, dar ne‑a sfătuit pe noi să ne ducem, să ne ducem cât mai rapid. Urmarea: tu ai plecat şi ai apucat să vezi ce este în cutia Pandorei. Eu am rămas şi am tot scris, fără să ajung să adulmec interiorul acelei cutii. Multă vreme am mai avut iluzii... Numai bine!” (p.97)

Niky, aflat în America, nu i‑a răspuns. Nu ştiu exact de ce, dar citind acest fragment, m‑a cuprins o tristeţe iremediabilă.

Virgil Duda, fratele criticului literar Lucian Raicu, a plecat în Israel. Scriitor de succes în România, el este cunoscut şi respectat în Israel mai ales printre scriitorii de limba română. Concluzia:

„Dacă vrei să ai şanse să fii cunoscut în Israel, trebuie să pleci acolo de mic şi să scrii în limba ţării. Abia atunci îţi cresc şansele de unu la un milion.” (p.89)

Alta e situaţia lui Peter Rosenthal, originar din Arad, care trăieşte în Köln, unde este medic. El a scris autobiografia „De‑a lungul străzii Venlo” în limba germană, pentru că a plecat de copil din ţară. Ambii vorbesc în autobiografia lor despre clipele de împlinire care pentru ei sunt cele de lectură şi de scris. (Dacă mă gândesc acum la Gheorghe Schwartz care mărturiseşte că se simte cel mai bine la masa de scris, cred că nu a pierdut nimic rămânând.) Oricum, pentru oamenii cărţii, rădăcinile sunt „în văzduh”, cum expresiv scrie doctorul căruia îi este dor de Arad şi de strada Anatole France unde şi‑a trăit o parte din copilărie.

Mihail Sebastian este evocat în ipostaza sa de „ucenic” al lui Nae Ionescu şi de prieten necondiţionat al intelectualilor de marcă din interbelic. Gheorghe Schwartz împărtăşeşte părerea Martei Petreu care vorbeşte despre „un caz de receptare mistificată” din pricina absenţei unei ediţii complete Mihail Sebastian care să‑i includă şi articolele publicate în „Cuvântul” şi în celelalte publicaţii la care a colaborat. Ionel Ștrulovici sau „Partizan şi trădător” este evreul care ajunge partizan în Munţii Făgăraşului. El va pătimi şi sub legile rasiale şi sub comunişti. Pe Joseph Burg, autor de limbă idiş, Gheorghe Schwartz l‑a cunoscut la un simpozion care a avut loc la Berlin, în 1992. Născut în Cernăuţi, el devine, pe rând, cetăţean austro‑ungar, cetăţean român, al Uniunii Sovietice şi în final al Ucrainei. La 80 de ani e convins că, de‑a lungul vieţii, a rămas fidel patriei sale.

Cartea conţine informaţii despre Holocaust, despre vânzarea evreilor în comunism, despre situaţia evreilor în lume, despre antisemitismul românesc. Uneori prin întâmplări trăite, cum ar fi Zvasticile din Gara Ploieşti (p.140) Ori ca izvor de inspiraţie în piesa de teatru Șah total, inserată în volum (pp.33‑74), jucată cu ani în urmă la un post de radio teritorial. Alteori, Gheorghe Schwartz demontează acuzele aduse evreilor: sionism, uciderea lui Iisus şi teoria că evreii au fost cei care au adus comunismul în lume şi ar fi supus ţările din estul Europei Uniunii Sovietice. Am remarcat şi mostre de umor/umor negru chiar, mucalit şi inteligent:

„Eu chiar sunt evreu. Habar n‑am de ce, dar sunt şi o recunosc cu modestie, atunci când sunt întrebat. Antisemitism există din vremurile biblice şi va exista până la judecata de Apoi. Nu pot decât să sper că vor fi şi evrei în perioada în care antisemitismul va deveni din nou violent. Iar dacă nu vor mai fi evrei, ei vor fi inventaţi.” (p.16)

Am remarcat şi fragmente lirice:

„În fiecare primăvară şi în fiecare toamnă, când văd stolurile de păsări survolând întinderile nesfârşite, îmi aduc aminte de Ţipor, sufăr pentru zburătoarele care nu vor ajunge la destinaţie, dar ştiu că, oricâţi vânători le‑ar lua în cătare, stolurile vor veni şi la anul, şi peste o sută de ani, şi mult după ce ucigaşii de ieri şi de azi nu vor mai fi fost de mult.” (p.27)

În acelaşi registru este evocată prietenia cu Viorel Gheorghiţă, un om „cu o cultură umanistă uimitoare”, care nu s‑a dezis de ideile legionare. El considera că această mişcare a avut două curente distincte, unul agresiv şi unul pur teoretic şi, în felul acesta, cei din a doua categorie nu şi‑au mânjit mâinile cu sânge. Cu toată divergenţa de opinie, prietenia celor doi a rezistat.

Ultimul pe lista celor rămaşi este Gheorghe Schwartz însuşi. N‑a plecat pentru că nu a ajuns la „o limită a renunţărilor, limită peste care nu va trece” (p.265). Plus gândul că nici în altă parte renunţările n‑ar fi fost mai puţine. Apoi, în ţară îi erau membrii familiei, mormintele. După Revoluţie a urmat o perioadă când diferenţele de neam n‑au contat (a se citi aici întâlnirea cu Ioan Alexandru – p.269). Cred însă că argumentul cel mai emoţionant expus în carte a fost argumentul forte:

„Cu riscul de a suna pompos, mai ales după ce am transcris atâtea momente antisemite petrecute şi în această ţară, eu o iubesc şi nu‑mi imaginez că aş putea scrie altundeva. Asta mai ales pentru că am convingerea că România, chiar şi în halul în care este astăzi, ar putea să devină o ţară extraordinară.” (p.270)

Dacă n‑ar suferi de câteva tare genetice: lipsa valorii cuvântului, ierarhiile aberante şi acel „Totul se începe, mai nimic nu se termină.” Exact şi teribil diagnostic.

 

 

[1] Gheorghe Schwartz, Problema, Editura Hasefer, Bucureşti, 2019