ESEU

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

Epicicluri

Muzica este cea mai onestă dintre produsele creativităţii omeneşti. Ea nu doreşte să lămurească, să explice, să impună nimic. Nu urmăreşte sensurile definitive ale lucrurilor, nici nu se lasă pradă ispitei de a face conexiuni cu transcendenţe şi principii fondatoare. Nu află legi fundamentale, nu ţese raţionamente irefutabile, nici nu rosteşte pilde cutremurătoare. Decât, cel mult, ca smerit vehicul, de multe ori nici nu de cea mai deplină adecvare, al cuvântului ritualic. În rest, muzica doar zideşte. Neobosit. Cărămidă peste cărămidă, coloană lângă coloană, arcuire din arcuire. Dar sunt cărămizi subtile, imponderabile, căci muzica lucrează cu materiale imateriale (Platon). Coloanele ei sunt necruţătoarele bătăi ale orologiului trecerii noastre, iar arcurile şi boltele – iluzia de a ne fi împlinit în zbaterea noastră dureroasă (la ce altă concluzie poţi ajunge ascultând izbucnirile de nestăvilită energie polifonică alternând cu prăbuşirile în abisuri cromatice din Clavecinul bine temperat?). Muzica îmbină oftaturile de neputinţă în apoteoze strălucitoare ale deziluziei. Și înfrigurarea bucuriilor în valuri înspumate de candoare. Și extazele înălţătoare în arome de tăcere. Muzica îţi stinge orgoliile de înţelepciune şi îţi desenează, din şoapte suave, întinderea tărâmului ce ţi‑a fost atribuit. Muzica solidifică timpul, mistificându‑l, în culmi şi abrupturi de senzualitate. Muzica îţi destăinuie zvonul ivirii tale din pitagoreicul zumzet, neauzit şi nepieritor, al nebănuitelor întinderi cosmice. Muzica îţi poartă, mângîietor, paşii pe potecile lumii, dar niciodată nu ţi‑i va cârmui.

*

Până acum vreo două veacuri pictura era un triumf al obiectualităţii. Icoana gotică înfăţişa în rigiditatea ei severă nişte sfinţi parcă aterizaţi dintr‑o navă intergalactică. Renaşterea şi‑a achiziţionat apoi tiparele din spaţiile celeste ceva mai apropiate. Erau figuri clare, credibile, inteligibile, menite să difuzeze povestea biblică largilor mase analfabete. Crişti şi Fecioare, cohorte de serafimi, ori câte un martiriu ce‑ţi stârnea aritmii te atenţionau din toate altarele şi absidele că eşti un vinovat predestinat şi ai o singură cale spre adevăr. Cu câte un interludiu scenografic antic, mai relaxat, dar în aceeaşi paradigmă a pregnanţei epicului şi personajelor. Barocul a adus un plus de senzualitate şi de nobiliară emfază a portretelor individuale. Dar şi dramatice racursiuri în lăuntrurile sufleteşti. Iar clasicismul a elaborat copleşitoare bătălii istorice în pânze imense încărcate cu cai, oşteni, cadavre, suliţe şi coifuri. Erau imnuri şi cântece frumoase, inspirate. La mijlocul secolului 19 însă spectacolul plastic s‑a modificat. Obiectul şi povestea s‑au retras către alte expresii. Iar urma lor firavă ce‑a mai întârziat pe şevalete a început să concureze cu forţele încă necunoscute, doar intuite şi puse la încercare, ale luminii. Universul se dezvăluia în unitatea sa primordială, amestec de materie şi energii nediferenţiate. Torent de vibraţii fotonice în care contururile difuze nu mai erau reprezentarea unui ceva concret, palpabil, ci doar insinuarea depăşirii unui ipotetic dualism (formă‑curgere) ce şi‑a pierdut complet valoarea în beţia vibraţiei ce transcende spaţiul şi timpul. Priveşti oricare dintre variantele nuferilor pulsând imprecis în unduirile apei de pe lacul lui Monet din Giverny, ori ale dansatoarelor degasiene în scurgerea carnaţiei lor translucide, sugerând parcă nevoia de a devoala esenţa lăuntrică a mişcării pure. Și trăieşti intens senzaţia că realitatea nu e decât o aparentă reificare (aproape einsteiniană) a energiilor. O meta‑simfonie a fabulosului spectru al lum(in)ii!... După iureşul impresionist, obiectul pictural a revenit în forţă, însă desfigurat. Reîntrupat în planeităţi bântuite de excese coloristice (foviştii), în geometrii neeuclidiene abstruze (cubiştii), în contorsionări fantomatice exhibându‑şi viscerele psihice (expresioniştii) ori în parodii şi paradoxuri metafizice (suprarealiştii). Simfonia deveni vuiet...

*

Cine şi‑ar fi imaginat că, după aproape două milenii şi jumătate, Ideile (de la gr. eidos, cu înţelesul principal de formă, aspect) lui Platon revin activ şi chiar intempestiv în anumite odăi ale cercetării ştiinţifice? Încercând să găsească răspunsuri la dilemele evoluţionismului darwinist, căruia disciplina mai nouă a biologiei moleculare i‑a scos la iveală numeroase şi deranjante aproximaţii, biochimistul englez Rupert Sheldrake a conceput o teorie vehement contestată de „ortodoxia” ghildei de cercetători ai tainelor vieţii. Îndoielile duse până la deziluzie ale biologilor erau îndreptate, printre multe altele, pe de o parte înspre imposibilitatea de a determina cu exactitate fenomenul care a condus la asocierea aminoacizilor în prima celulă capabilă de metabolism şi replicare, deci ivirea efectivă a vieţii; iar pe de alta, spre mecanismul ce ghidează specializarea celulelor stem din zorii embrionului oricărei creaturi, determinându‑le să genereze ţesuturi osoase, nervoase, epiteliale etc. Cu alte cuvinte, având în vedere posibilităţile practic infinite de a se genera configuraţii celulare, cum de sunt alese doar câteva, cele necesare unui organism viabil? Sheldrake a postulat existenţa unor aşa‑numite câmpuri morfice universale, un fel de memorie a naturii, care furnizează celulelor stem reţeta de a zămisli fiecare tip de formă, la nivel oricât de complex. Un gen de tipare consolidate pe care misterioasa natură le dictează lumii reale. Algoritmul scoate din nedeterminare procesul de creştere embrionară care altminteri ar funcţiona aleatoriu, dând naştere unor monstruozităţi. Iată platoniciana idee de om, de şoarece, de caracatiţă, sau de palmier intrată în domeniul studiului ştiinţific al biosferei. Sheldrake are o explicaţie şi pentru întrebarea, firească, cum poate fi atunci interpretată evoluţia speciilor, cum de câmpurile morfice nu au creat din start variaţia existentă? Pentru că acestea au evoluat şi ele în paralel cu speciile, printr‑un gen de rezonanţă bilaterală. Mai precis, când mutaţiile genetice „inventau” câte o nouă formă vie ce izbutea să supravieţuiască şi să se reproducă, creatura respectivă influenţa, prin feed‑back, câmpul universal care‑i înregistra, integra şi perpetua „ideea”. Aici biochimistul englez se îndepărtează de Platon ce concepuse formele sale desăvârşite ca fiind eterne şi imuabile. Dar e normal, doar au trecut nişte zeci de veacuri de strădanii şi gândire în care, măcar atât, am aflat că în univers nu există niciun oricât de mic lucru neschimbător (ar contrazice principiul incertitudinii al lui Heisenberg!). Rămâne totuşi deschisă întrebarea: de unde provin aceste magice câmpuri morfice? Căci Aristotel nu mai trăieşte să le ia în răspăr.

*

Henri Bergson, Evoluţia creatoare: „nu există formă, pentru că forma este nemişcarea iar realitatea este mişcare. Reală este schimbarea continuă a formei”. Iar mişcarea înseamnă timp (Aristotel). Sălbatic. Inuman. Poate fi el îmblânzit? Sau măcar transfigurat?

*

În aceeaşi scriere fundamentală, Bergson elaborează o ingenioasă parabolă a timpului: pe platforma ultimului vagon al unui tren, un călător priveşte peisajul ce se risipeşte în spate. El nu poate vedea ceea ce vine inexorabil din faţă şi intră fulgerător în cîmpul vizual din dreptul lui, topindu‑se instantaneu în cadrul lăsat în urmă. Cadru ce creşte, creşte, îmbogăţindu‑se peste măsură. Și devine, prin însuşi faptul de a nu mai fi, de a fi fost, singura certitudine a existenţei. Ceea ce l‑a determinat pe filosof să se uimească profund de diferenţa imensă dintre durata prezentului percepută de noi (inexistentă – „orice percepţie este deja memorie”) şi ritmul constant şi implacabil al scurgerii timpului (Materie şi memorie). Dar să găsească şi salvarea, cel puţin psihologică, din această demenţă a trecerii: trecutul nu dispare, nimic nu se pierde, ci ne însoţeşte permanent. Și poate fi recuperat prin memorie (Energia spirituală). Este demersul pe care l‑a întreprins rudenia şi admiratorul său, Proust, magistral, pe calea literaturii. În căutarea timpului pierdut este nu numai o restituire mecanică de tip anamneză a tezaurului timpului scurs, ci o adevărată reconstruire, din frânturi şi cioburi senzitive, a unui imens agregat de percepţii, istorii şi semnificaţii ce constituie viaţa unui om. Care îşi trăieşte chinuit un prezent strivit, aneantizat între blocul tectonic incognoscibil al viitorului şi insaţietatea pantagruelică a trecutului. Dar nu se poate spune că prezentul e efectiv inexistent, chiar dacă, matematic vorbind, are întinderea zero. El bombardează stroboscopic conştiinţa cu o avalanşă de senzaţii care, prin culoarul inconştientului, trezesc memoria ce iveşte din pântecele ei cuprinzător trecute stări asemănătoare ori identice, împreună cu panoplia de decoruri, figuri şi întâmplări direct asociate. După Irina Mavrodin, traducătoarea uneia dintre variantele în limba română ale romanului, aceasta ar fi formula ce zămisleşte metafora. Iar metafora ce altceva poate fi decât realitatea transformată în artă? Personajul principal proustian, Marcel, descoperă forţa artei atunci când forţele vitale încep vertiginos să îi scadă. Atunci când călătorul din ultimul vagon intuieşte, chiar dacă nu poate vedea, că linia ferată se apropie de capăt (fiecare clipă, „primultimă”, muşcă nesăţions din viitorul necunoscut însă fatalmente limitat, în perpetuă împuţinare, şi supraalimentează trecutul, ne spune Vladimir Jankélévitch, continuatorul conceptual al lui Bergson). Atunci când, cu „o tandreţe fără speranţă” (Tudor Vianu), balansând permanent între iluzie şi decepţie (Roland Barthes), înţelege că realul trăit în prezentul său curgător nu‑i creează decât dezamăgiri. Când toate lucrurile şi fiinţele râvnite şi dobândite îşi pierd de îndată sensul, interesul şi forţa de mobilizare a voinţei. Când descoperă că întreaga faună nobiliară prin saloanele căreia îşi risipea clipele preţioase nu e decât o deşertăciune. Atunci îi rămâne doar soluţia scrisului. Și Proust se pune pe scris, cum n‑a mai făcut‑o nimeni până la el. Bântuit de interminabile şarje de tuse astmatice, deranjat de lumină şi de orice mişcare atmosferică, claustrat în odaia sa cu draperii groase ca straiele eschimoşilor şi pereţii căptuşiţi cu plută. Wagnerian, polifonic (T. Vianu). Ba chiar einsteinian, cum se exprimă artistul plastic şi portretistul scriitorului, Jacques Émile Blanche. Umberto Eco interpretează circumscrierea ca infinitate a variabilităţii perspectivelor şi experienţelor. Dar se poate merge şi mai în profunzime: Einstein postulează (dis)proporţionalitatea dintre masă şi energie prin celebra E=mc². Adică orice frântură minusculă de materie închide o fulminantă cantitate de energie (ca rezultat al înmulţirii cu pătratul vitezei luminii). Este şi ecuaţia scriiturii proustiene, mai elocventă decât orice formularistică simbolică. O petală, o pietricică, o linguriţă de argint ori un şerveţel apretat dezlănţuie torente de impresii multisenzoriale, mozaicuri nesfârşite de interacţiuni, sute de memorabile pagini analitice ori descriptive. O madlenă înmuiată în ceai trimite direct spre gustul celor oferite de mătuşa Léonie şi deschide nestăvilit întinderile înmiresmate ale miraculosului Combray dominat de turlele bisericii şi de căutarea vesperală a sentimentelor materne ale anilor fragezi. Ori coşurile de pe fruntea Albertinei stârnesc valuri de suferinţe detaliate până la nivel de histologie şi întrebări chinuitoare în legătură cu (in)fidelitatea gomorică a iubitei. Uneori dezvoltările capătă amplitudinea unor poeme simfonice: mrenele în sos alb servite în casa Verdurinilor sosesc pe nişte elaborate platouri din porţelan ce deschid o adevărată planetă subiacentă, o nouă lume deschisă din lume, cuprinzând oceanul sub apusul solar purpuriu prin care înoată bancuri de scrumbii, străjuit de ţărmuri cu reliefuri vegetale colorate de parcă ar fi aievea, cu copaci aplecaţi de vânt şi pescari întinzându‑şi flegmatic undiţele peste spumele apei. O incredibilă microscopie a realităţii care în prezentul desfăşurării ei se pitise nevăzut în tainiţele inconştiente, involuntare, de unde şi‑a aşteptat răbdător epifania. Tolstoi înţelesese şi el un pic mai devreme fenomenul spunând că, dacă ar fi să povestească în toate micile ocurenţe o zi sau chiar o oră din existenţa sa, nu i‑ar fi suficientă cerneala din întreg universul. Este adevăratul tezaur ce aparţine oricărui creator, dar nu numai: fiecăruia dintre noi. Singurul adevăr fundamental la care putem spera şi pe care îl putem accede. Doar că nu e la îndemâna oricui să o şi facă. Tot Bergson e cel ce explicitează cu luciditate zbuciumele psihologice ale unei asemenea misiuni: „Printr‑o contracţie violentă a personalităţii asupra ei însăşi trebuie să ne mobilizăm trecutul care se ascunde, pentru a‑l împinge, compact, într‑un prezent pe care‑l va crea introducându‑se în el” (Evoluţia creatoare). Proust conchide: „un mare scriitor nu trebuie să inventeze această carte esenţială, singura adevărată, deoarece ea fiinţează deja în fiecare dintre noi, ci numai s‑o traducă”. Iar cartea s‑a zămislit şi s‑a săvârşit, frenetic, sub sceptrul hidos al convulsiilor astmatice.

Boala scriitorului era legată de aparatul respirator, necruţător‑ritmicul instrument prin care timpul ne guvernează la modul cel mai cinic fiziologia. Iar Proust, cu această majoră carenţă, din postura acestei inechitabile inferiorităţi, s‑a încleştat într‑o bătălie de anvergură davidiană cu însuşi Timpul. Și l‑a dovedit, claustrându‑l, din claustrul său întunecos căptuşit cu plută, în miile de pagini pentru eternitate. În muzica indestructibilă a căutării şi regăsirii lui.

*

Din hăţişul de definiţii ale omului formulate de toate categoriile de gânditori, una se reliefează în mod deosebit: omul este singura fiinţă dotată cu conştiinţă reflexivă (John Hands). Acelaşi biochimist explicitează: el „nu numai că ştie, dar şi ştie că ştie” (subl. n.). Definiţie aproape ireproşabilă, cu un amendament. Îl exclude din regnul uman pe unul dintre exponenţii săi de emineneţă: Socrate.

*

„Singurul lucru cu adevărat nou în ştiinţă şi în filozofie este doar interogarea autentică” (Heidegger). Autenticitate care face diferenţa între filosofia ca ştiinţă şi conceptul unei viziuni generale despre lume, care este „un pseudo‑concept”. Aserţiune ce trimite în derizoriu orice întrebare „de bun‑simţ”, neprelucrată prin instrumente specifice, referitoare la sensul existenţei, la cauzele ei, la raţiunea ultimă a lucrurilor (cvasi‑inevitabil conducând astfel înspre teologie, chiar şi în sens aristotelian, ori înspre ştiinţele pozitive aflate momentan într‑un apăsător impas), întrucât zona nu mai e operabilă prin noţiuni filosofice riguroase. Ca indivizi ce problematizează, însă neprofesionişti în disciplina înţelepciunii (filosofia nu e făcută pentru plebe! – Hegel), ne sunt sancţionate sever întrebări directe de genul: care este izvorul ideilor platoniciene în calitate de forme imuabile şi perfecte întrupate în formele imperfecte reale? Cum transmite Mişcătorul Nemişcat aristotelian mişcarea către nivelurile motoarelor inferioare? Ori cum arată stratul virtualităţilor în aşteptarea actualizării? Ce fel de interacţiune există între suflet şi monade? Dar între ultimele şi fenomene (Leibniz)? Care este arhitectura cetăţii Raţiunii Pure populată cu celebrele categorii ce prescriu legile naturii, postulată de Kant? De unde vine spiritul hegelian ce‑şi face veacul prin istorie? Ce generează elanul vital bergsonian? Dar suverana fiinţă ce se lasă dezvăluită prin temporalitatea Dasein‑ului (Heidegger)? Toţi cei enumeraţi (şi încă mulţi alţii) au înălţat magistrale edificii conceptuale, asemeni catedralelor, începând de la fundaţie, ziduri, contraforturi, dantelăria din piatră a nervurilor, ogive şi boltă. S‑au oprit însă acolo. Mai lipsea doar un minuscul element, figurat prin acest tip de întrebări ireverenţioase: paratrăsnetul din vârful cupolei. Fără de care construcţia, rezistentă chiar şi la cutremure majore, e vulnerabilă la asaltul fulgerelor. Fulgerele de crispare ale conştiinţelor libere, nesăţioase de înţelegere, blocate între insatisfacţia faţă de soluţiile dogmatic‑teologice şi limitele tehnologice şi empirice ale aventurii ştiinţifice. O probă de foc pentru valenţele şi frontierele cugetelor noastre. Generând o altă întrebare, de data aceasta în registrul tragic: cum e cu putinţă ca raţiunea umană (singura descoperită în univers până în prezent) să fie capabilă a formula nişte întrebări şi să nu le poată pune?

*

Roata cunoaşterii ştiinţifice a desenat de‑a lungul istoriei, pe circumferinţa ei imensă, o serie întreagă de epicicluri, asemeni cerculeţelor planetare retrograde din astrograma lui Ptolemeu. Primul a fost chiar sistemul său geocentric ce s‑a învârtit nestingherit pe boltă preţ de un mileniu şi jumătate, până la Copernic. După care, heliocentrismul acestuia, confirmat empiric de Galilei şi vehement contestat de Biserica Catolică, a zburdat din ce în ce mai susţinut matematic până în zorii secolului 20. Când astronomul american Edwin Hubble, în urma observaţiilor telescopice, a făcut două descoperiri ce au schimbat paradigma ştiinţifică: existenţa în depărtările cosmice a unor galaxii diferite de Calea Lactee şi expansiunea universului. Moment în care un nou epiciclu a ţâşnit, incredibil, tocmai de sub sutana unui strălucit sacerdot (şi fizician) belgian, Georges Lemaître, ce‑a calculat existenţa unei singularităţi dense şi fierbinţi ca origine a universului. Epiciclu se pare mult mai scurt care, chiar dacă se mai învârte ameţit şi în zilele noastre, e permanent şi fundamental atacat de teorii postimpresioniste ce postulează multiversuri, brane, lumi oscilante ori alte asemenea metaontici. Este în fapt efectul unei stări de lucruri consternante, relevate incontestabil de capacităţile de observare şi procesare de date actuale: întregul univers detectat prin tehnologia contemporană, cuprinzând sute de milarde de galaxii vizibile şi încă cine ştie câte alte sute de miliarde a căror lumină nu a avut şi nici nu va mai avea vreodată timp să ajungă la noi, fiecare alcătuită din sute de miliarde de stele, nebuloase, supernove, cuasari şi găuri negre, toate reprezintă la un loc doar puţin peste 4% din univers! Atât. Restul, doar un fel de încropeală, făcută cu oftări prelungi şi scrâşnete din dinţi, de materie şi energie întunecate ce nu pot fi pricepute ori măcar înzestrate, de ochii lumii, cu un minim suport matematic. Și nici nu se prevăd şanse verosimile de a fi prea curând elucidate. Cam atât putem izbândi noi, minusculii vieţuitori de pe anonima noastră planetă ce se învârte apatic în jurul unui soare modest din miliardele de miliarde risipite prin nemărginiri. PATRU la sută! Quo vadis?

*

Muzica îţi stinge orgoliile de înţelepciune şi îţi desenează, din şoapte suave, întinderea tărâmului ce ţi‑a fost atribuit... Bach: Fantezia şi fuga în sol minor. Teme triste, nedesăvârşite ritmic, fragile melodic, orbecăind printr‑o întunecime de disonanţe apăsătoare. Rezolvate sporadic în acorduri prin care se străvede câte o lumină armonică, însă debilă, afazică. Apoi surpate din nou în lamentări cromatice. Ori ridicându‑şi glasurile extenuate în strigăte gâtuite de deznădejde. Ori în revolte aptere. O întreagă desfăşurare de căutări dezorientate, amuşinarea neantului, urcuşuri epuizante înspre căderi fără glorie. O forfotă haotică de motive şerpuitoare şi apatice, indecise, depresive, fără început şi capăt, doar într‑o rătăcire lipsită de noimă. Dacă n‑ai şti cine e compozitorul ai fi tentat să crezi că auzi antrenamentul vreunui novice. Dar, privind semnătura de pe partitură, lucrurile se înseninează. Căci Bach nu vorbeşte niciodată în pustiu. Bach scrutează, rosteşte şi marchează. Bach te înalţă, te poartă înspre zări diafane, te scutură întru cugetare, dar ştie să îţi arate şi tenebrele nimicniciei. Bach îţi serveşte ritualul numeric al iubirilor, dar prăvale peste tine şi furtunile disonante ale eşecului. Îţi arată fugar depărtările caste din cer, atâta cât să le fi inspirat splendoarea intangibilă, dar te întoarce iute către miresmele tari ale pământului. Bach, pârâu viguros şi neobosit, îţi ia cu blândeţe din braţele zdrelite şi poartă înapoi către vale pietrele ce încercai să le urci spre culmi. Și îţi arată cum să clădeşti din ele temeinic cetatea spiritului tău fragil. Din vopsele multicolore sau forme alese, din cuvinte meşteşugite ori reflecţii armonioase. Din ecuaţii deştepte ori acorduri nepieritoare de orgă, după muzica ce ţi‑a fost hărăzită. Nu din himere sau zădărnicii. Nu din utopii şi îngâmfări. Și îţi şopteşte mereu pe sub privirea‑i prietenoasă: Ăsta ţi‑e tărâmul. Illuc vadis!

*

Gândirea şi existenţa omenească sunt captive într‑un triunghi format din trei legi: teoria relativităţii einsteiniene, principiul incertitudinii al lui Heisenberg şi teorema incompletitudinii enunţată de Gödel. Prima limitează fatal puterea noastră de mişcare şi cunoaştere, a doua conferă nesiguranţă materiei ce compune lumea şi pe noi, iar ultima demonstrează că logica noastră „infailibilă” are certe vulnerabilităţi. Ar mai fi de postulat doar axioma dizarmoniei. Pentru muzica noastră. Atunci nu ne va mai rămâne decât să stingem lumina...