ESEU
Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste
Despre anvergură, determinare, autoritate şi destin – Charles de Gaulle (1890‑1970)
„Măreţia are nevoie de mister. Admirăm foarte puţin ceea ce cunoaştem foarte bine.”
Charles de Gaulle
Istoria postbelică a Franţei şi, cu siguranţă, a lumii, este marcată şi de figura lui Charles de Gaulle. Anul 2020 aduce cu sine o triplă aniversare, anume 130 de ani de la naştere (1890), 50 de ani de la moarte (1970) şi, poate cel mai sugestiv moment, 80 de ani de la Apelul din 18 iunie 1940, fără îndoială unul din momentele cele mai importante ale celei de a doua conflagraţii mondiale a secolului XX.
Articolul de faţă cuprinde doar câteva repere cronologice şi îşi propune în primul rând o analiză de discurs, pe baza unor surse bibliografice ‚deschise’ (cel mai adesea afirmaţii din discursuri), pentru a reliefa o uriaşă personalitate. Nu numai prin firul narativ ci şi prin emoţie, gânduri exprimate, „umanizare” într‑un cuvânt, se doreşte o aducere în discuţie a marilor teme şi provocări istorice. Memoria trecutului este necesară dar nu suficientă, analiza, propria judecată şi mai ales învăţămintele istoriei fiind poate mai importante. Academicianul şi omul politic Chrétien Guillaume de Lamoignon de Malsherbes afirma odinioară (sec. XVIII) că „un om care nu are decât memorie este precum cel care posedă o pensulă şi o paletă de culori dar totuşi nu se poate numi pictor.”
Erou al războiului sus‑menţionat, premier şi preşedinte al Republicii Franceze (1958‑1969), Charles de Gaulle a fost înainte de toate fondatorul regimului politic numit „A V‑a Republică.” Există în istorie personalităţi care au marcat epoci, care au generat o moştenire politică de o înaltă responsabilitate, care au fost prezenţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, la înălţimea momentului istoric contemporan. Este întru totul adevărat că istoria înseamnă nuanţă, privire critică, necesitatea identificării mai mult sau mai puţin reuşite a justei valori, a emiterii unor consideraţii echilibrate însă, privind retrospectiv viaţa, cariera militară şi politică, retorica şi viziunea lui Charles de Gaulle, putem afirma că Franţa secolului XX a fost marcată profund de aşa‑numitul „gaullism”, referinţă importantă a politicii externe şi mai ales interne a ultimilor 50 de ani. Dreapta politică franceză post‑gaullistă reprezintă un domeniu de studiu extrem de vast, imposibil de rezumat în câteva fraze însă preşedinţi precum Georges Pompidou (1969‑1974) şi Jacques Chirac (1995‑2007) s‑au revendicat în calitate de continuatori direcţi ai „gaullismului.” Este pe deplin adevărat că moştenirea politică evoluează şi se adaptează în permanenţă, foarte interesantă fiind traiectoria şi cariera politică a lui Valéry Giscard d’Estaing (preşedinte al Franţei în perioada 1974‑1981), fondator al FNRI („Federaţia Naţională a Republicanilor Independenţi”), o altă versiune politică situată la dreapta eşichierului politic, dar care, ca rădăcină identitară, păstrează referinţa gaullistă, într‑o viziune ce s‑a dorit una mai liberală. Celebră a rămas expresia „Oui mais...” („Da, dar...”) a primarului de Chamalières (ulterior ministru al economiei şi finanţelor respectiv preşedinte al statului) Valéry Giscard d’Estaing, prin care acesta reafirmă apartenenţa sa la dreapta politică, cu nuanţele şi diferenţele de rigoare, pe care le vedea indispensabile în vederea atingerii obiectivului politic (funcţia de preşedinte) într‑o Franţă a anilor ‘70 ce evolua în mod natural.
Charles de Gaulle a fost înainte de toate un erou de război, un militar ce a crezut în mod constant în victoria finală împotriva Germaniei naziste. Apelul din 18 iunie 1940 este un document istoric de prim rang, cunoscut în primul rând datorită expresiei „Franţa a pierdut o bătălie dar nu a pierdut războiul.” Apelul, a cărui valoare istoric‑identitară este una absolută, conţine însă şi alte elemente de interes cum ar fi reafirmarea de către de Gaulle a unei opinii militare deja susţinute anume încrederea în „forţa mecanică”, în faptul că un conflict nu mai poate fi dus cu metodele din anii 1914‑1918 ci cu altele, simbolizate de arme noi, moderne şi mobile. (în primul rând tancurile şi aviaţia). De altfel, lucru extrem de sugestiv, la 17 mai 2020, preşedintele Emmanuel Macron a participat la comemorarea luptei de la Montcornet (1940, de fapt o contra‑ofensivă a unor trupe franceze conduse de Charles de Gaulle în persoană împotriva germanilor) afirmând cu acest prilej că „onorează refuzul capitulării şi spiritul rezistenţei.” De Gaulle la rândul său spunea că de la Montcornet „speranţa a crescut şi s‑a încheiat cu ceea ce numim eliberarea Franţei.” De Gaulle publicase încă din anul 1934 volumul Vers l’armée de metier (Spre armata de profesie) , în care descrisese, „avant la lettre”, concepţia sa privind „războiul de mişcare” versus tactica tradiţională a Statului Major al armatei franceze anume aceea a „războiului de poziţii”. Premonitoriu, fie şi numai dacă ne gândim la dezastrul militar din 1940, De Gaulle menţionase explicit că flota aeriană (avioanele de luptă) „va juca un rol capital în conflictele viitorului.” Conţinutul Apelului din 18 iunie 1940 este ilustrativ în sensul celor afirmate, de Gaulle subliniind că „spulberaţi astăzi de forţa mecanică, vom putea învinge în viitor printr‑o forţă mecanică superioară. Destinul lumii este aici.” Apelul este o pledoarie pentru speranţă, pentru că, după cum cu mult timp înainte spunea Napoleon Bonaparte, „nu putem conduce un popor decât arătându‑i viitorul. Un lider este un negustor al speranţei.” Acesta este sensul cuvintelor Apelului din 18 iunie 1940, transmis unei naţiuni demoralizate, de către un general francez: „Dar, ultimul cuvânt a fost spus? Speranţa trebuie să dispară? Înfrângerea este definitivă? Nu!” „Orice s‑ar întâmpla. flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge.”
Reperele carierei sale politice sunt foarte numeroase, fiind extrem de dificil de comensurat într‑un singur articol. Îmi permit doar să prezint câteva aspecte pe care personal le consider edificatoare, mai ales ca viziune, ca proiecţie politică a unui personaj ce a sintetizat într‑o singură propoziţie un autentic patriotism: „Franţa nu poate fi Franţa fără măreţie.” Mă refer la decolonizare (mai ales „chestiunea algeriană”, capitol cu totul particular, bazat pe o istorie comună de aproximativ 130 de ani), la dreptul de vot acordat femeilor şi la voinţa politică a reconcilierii franco‑germane şi a viziunii că doar un asemenea binom funcţional şi articulat poate oferi substanţă unei Europe unite. De altfel o atenţie aparte trebuie acordată unei întrevederi ieşite din tiparul diplomaţiei formale, tradiţionale, mai ales dacă ne raportăm la contextul anilor ‘50 ai secolului trecut. Este vorba de întâlnirea de la Colombey‑les‑Deux‑Églises (reşedinţa familială a preşedintelui francez) între Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer (cancelar al Germaniei Federale) din data de 14 septembrie 1958. Aspect foarte important şi menit a marca importanţa diplomaţiei personale, Adenauer a fost singurul şef de guvern străin primit şi găzduit o noapte la reşedinţa privată a preşedintelui. Acest gest, unul al curtoaziei, încrederii şi, de ce nu, abilităţii diplomatice, în faţa „inamicului secular” şi având în amintire un conflict teribil destul de recent, a fost piatra de temelie a unei voinţe politice curajoase şi reciproce, menite a crea şi cimenta reconcilierea franco‑germană, dusă mai departe, într‑o înţeleaptă politică de continuitate a marilor proiecte, nealterată de schimbări, de următorii decidenţi politici din ambele state. Mă refer de exemplu la participarea comună la celebrarea bătăliei de la Verdun a preşedintelui François Mitterrand respectiv a cancelarului Helmuth Kohl. (22 septembrie 1984) Discuţiile de Gaulle/ Adenauer au vizat cooperarea bilaterală, Piaţa Comună, atlantismul, într‑un cuvânt toată paleta importantă a subiectelor contemporane acelei perioade. De atunci şi poate până astăzi cuplul franco‑german s‑a preocupat şi se preocupă pentru articularea şi armonizarea unor poziţii comune privind problemele europene şi internaţionale. După cum inspirat s‑a pronunţat academicianul francez André François Poncet, cele două personalităţi au fost la înălţimea momentului, „sur la même route, vers un même but.” („pe acelaşi drum, cu acelaşi scop”) Este citată în subsidiar şi contribuţia foarte importantă, discretă dar nu mai puţin eficientă, a celor doi ambasadori, Francois Seydoux (ambasadorul Franţei la Berlin) respectiv Vollrath von Maltzan (ambasadorul RFG la Paris).
Un aspect poate surprinzător este că, în perioada antebelică şi interbelică (primele decenii ale secolului XX), Franţa a fost una din puţinele state europene în care femeile nu aveau drept de vot, aspect inacceptabil dar totodată acceptat la nivelul mediului politic. În general viaţa ne arată la tot pasul că a existat, există şi va exista mereu o rezistenţă sau măcar o reticenţă la reformă, indiferent de caracterul acesteia dar trebuie subliniat că încă din anul 1909 exista în Franţa o „Uniune Franceză pentru Votul Femeilor” („Union Française pour le Suffrage des Femmes”). Încercările de îndreptare a acestei profunde discriminări într‑o asemenea perioadă istorică au fost sortite eşecului şi doar ordonanţa guvernamentală semnată de generalul de Gaulle, în calitate de şef de guvern, la data de 5 octombrie 1944 a stipulat că „femeile de vârstă majoră, fără restricţii, au dreptul de a alege şi de a fi alese.” A fost cu siguranţă o decizie curajoasă, asumată, menită a reforma profund un mediu politic ce avea reale dificultăţi în a înţelege că o conflagraţie precum al doilea război mondial a avut puterea de a modifica profund ţesătura socială, culturală, economică. De altfel de Gaulle încă din 1942 afirmase că odată teritoriul eliberat, „bărbaţii şi femeile deopotrivă vor alege Adunarea Naţională.” A fost încă un angajament asumat şi onorat al celui pe care preşedintele René Coty (şef de stat în perioada 1954‑1959) l‑a numit „cel mai ilustru dintre francezi.”
Orice destin de om politic presupune în egală măsură şi totodată în mod firesc controverse, efecte ale deciziilor luate aducând cu ele însele adversităţi, frustrări, sentimente mai mult sau mai puţin acute de nedreptate. De Gaulle şi Algeria reprezintă un capitol vast, cu o problematică extrem de extinsă pentru a putea fi tratată într‑un singur studiu. Cronologic, Algeria a fost colonie franceză în perioada 1830‑1962, ocupaţie ce a debutat odată cu debarcarea trupelor franceze la Sidi‑Ferrouch în 1830 şi s‑a încheiat cu semnarea acordurilor de la Evian (1962), moment care consfinţeşte independenţa noului stat. Istoricul francez Benjamin Stora, poate cea mai avizată voce istoriografică în domeniu, a utilizat termenul de „colonie de peuplement”, particularitatea acestui spaţiu fiind dată de prezenţa unui număr considerabil de cetăţeni europeni (francezi în cea mai mare parte dar şi italieni, spanioli, maltezi, pe lângă o comunitate evreiască importantă) ce a coabitat, mai mult sau mai puţin cu asperităţi, cu o populaţie musulmană indigenă. Tocmai prezenţa acestei comunităţi europene numeroase (în primele decenii ale secolului XX numărul a depăşit un milion de persoane), supranumită de francezii metropolitani cu termenul „pieds‑noirs”, a adus cu sine un sentiment de pierdere a identităţii, odată cu secesiunea Algeriei şi exilarea acestora în Franţa. O întreagă literatură memorialistică şi nu numai, muzică, societate, istorie şi pasiuni, au contribuit la ceea ce este astăzi denumit sub termenul sugestiv de „nostalgérie”, un inspirat joc de cuvinte între nostalgie şi Algeria. De Gaulle şi Algeria înseamnă evoluţia unei stări de fapt ce a condus la independenţă. Este greu de spus dacă a fost vorba de un joc politic dublu, de un plan ce a cunoscut o evoluţie naturală sau poate deliberată. Cert este că preşedintele francez a înţeles destul de rapid două aspecte. Pe de o parte opinia publică din metropolă (Franţa propriu‑zisă) a dorit soluţionarea unui conflict iniţial destul de latent, apoi mocnit şi în cele din urmă deschis iar, pe de altă parte, climatul politic internaţional postbelic a fost cu totul diferit. Politicile de colonizare, coloniile însele au devenit un subiect neagreat de puterile bipolare SUA şi URSS (în sensul colonizării aşa cum era definită şi cunoscută până atunci) şi, în mod concomitent, colonizarea pur şi simplu a devenit un termen revolut. Retrospectiv s‑ar putea spune că de Gaulle a avut o politică deliberată în ceea ce priveşte Algeria, dacă ne raportăm la ceea ce el însuşi a afirmat în volumul său de memorii intitulat Mémoirs d’espoir anume că „dintotdeauna, înainte să revin la putere şi imediat după ce am revenit, am studiat problematica şi am ştiut poate încă de la început ceea ce am decis anume că Algeriei ar trebui să îi fie redată independenţa.” Opinia sus‑menţionată este susţinută şi de declaraţiile făcute de Charles de Gaulle, în anul 1966, în faţa jurnalistului André Passeron de la „Le Monde: „A trebuit să fiu precaut, să păşesc în mod progresiv şi, iată, în acest mod am ajuns în situaţia de astăzi.”
Franţa Republicii a IV‑a (1944‑1958), ca regim politic, a luat sfârşit datorită crizei algeriene. Încă din anul 1954 (1 noiembrie mai exact) începuse insurecţia algeriană, sub conducerea „Frontului de Eliberare Naţională” („FLN”) iar iniţial răspunsul metropolei a fost unul ferm, bazat pe puterea militară şi susţinerea necondiţionată pe care o acorda menţinerii „Algeriei Franceze”. Regimul parlamentar de la Paris a fost însă unul marcat de instabilitate guvernamentală, de discuţii sterile intra‑partinice, de imposibilitatea identificării unui consens politic cu privire la marile teme şi interese ale momentului. Incidentul de la Sakhiet‑Sidi‑Youssef (aviaţia franceză a bombardat acest sat din Tunisia, în care se afla o tabără militară algeriană a FLN) a fost pe punctul de a internaţionaliza conflictul şi a forţat o nouă demisie a guvernului. Au fost de fapt guverne episodice, succesive, ce s‑au prăbuşit „în cascadă”, ultimul dintre ele avându‑l drept prim ministru, pentru 15 zile, pe Pierre Pfimlin. Instabilitatea şi ineficacitatea politică a adus cu sine formarea unui „Comitet de Salvare Publică” la Alger (13 mai 1958) condus de generalul Massu, având evident ca ţel instalarea la Paris a unei puteri politice solide care să susţină la rândul său abordarea militară, anti‑insurecţională din Algeria. Acesta a fost climatul în care Charles de Gaulle a fost rechemat pentru a prelua frâiele statului, într‑un moment de cumpănă, în care Franţa se găsea poate aproape de un veritabil „pronunciamento” de inspiraţie militară. În mod sugestiv şi logic totodată Charles de Gaulle face prima sa vizită de şef de Guvern în Algeria (04‑07.06.1958). În capitala Alger va rosti unul din celebrele sale discursuri, cunoscut sub formula „Je vous ai compris!” („V‑am înţeles!”). A fost vorba de un discurs menit a restabili încrederea în instituţiile statului, dar care, la o privire mai detaliată, a stat sub semnul ambiguităţii privind viitorul. Cuvintele‑cheie au fost fraternitate, asociere, reconciliere. A făcut repetate apeluri la stabilitate, calm, eligibilitate şi reprezentativitate. Ideea a fost poate încercarea de a aplana evidenta fractură socială, culturală, de ce nu naţională, între elementul musulman algerian respectiv cel european. A afirmat deschis că „da, eu, de Gaulle, deschid calea reconcilierii. Drumul este cel al reînnoirii şi fraternităţii.” „În Algeria francezii, în totalitatea lor, au acelaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii.” Charles de Gaulle s‑a adresat, după cum a afirmat, „celor 10 milioane de francezi din Algeria.” Câteva zile mai târziu, la Oran (oraş‑port), spunea că „Franţa este aici, cu vocaţia sa. Este aici pentru totdeauna.”
Ulterior poziţia sa a început să se schimbe, poate şi sub efectul continuării războiului. (1954‑1962) Deja în octombrie 1958 a vorbit despre „personalitatea proprie a Algeriei”, de dreptul la autodeterminare iar la 14 iunie 1960 despre o „Algerie algeriană” sau o „Republică algeriană”. Declaraţiile sale publice s‑au concentrat asupra individualizării problemei algeriene. Dacă în 1959 afirma că „totuşi, în faţa Franţei, se pune o problemă dificilă: Algeria”, cheltuielile de la bugetul de stat fiind de aproximativ 200 miliarde franci francezi (investiţii publice în principal), ulterior problema a fost pusă mult mai tranşant prin afirmaţii precum că „soarta algerienilor aparţine algerienilor.” Referendumul convocat de preşedintele statului la 8 ianuarie 1961 a consacrat şi legitimat politica de desprindere (75,2% din francezi s‑au pronunţat pentru acceptarea autodeterminării Algeriei) iar de Gaulle a avut deplina legitimitate de a purta negocieri cu reprezentanţii FLN, consfinţite prin acordul de la Evian. (1962) Mai devreme, la 22 aprilie 1961, un fapt deosebit de grav şi perturbator, denumit „puciul generalilor” (o încercare de rebeliune militară, condusă de generalii Salan, Jouhaud, Zeller şi Challe, susţinută de o parte a populaţiei „europene” din Algeria, menită a salva „Algeria Franceză”) a creat o problemă majoră de funcţionalitate şi existenţă a „establishment”‑ ului politic de la Paris însă armata şi nu mai puţin important naţiunea s‑au raliat în spatele şefului legitim al statului. Instituţiile celei de a –V‑a Republici (regim politic în vigoare şi astăzi în Franţa ce a debutat odată cu aprobarea prin referendum a Constituţiei din 4 octombrie 1958, de Gaulle devenind primul preşedinte al statului) au rezistat acestei încercări poate şi pentru că parlamentarismul excesiv al Franţei Republicii a IV‑a respectiv instituţiile sale slăbite nu s‑a mai regăsit într‑o a V‑a Republică, semi‑prezidenţială, legitimată prin referendum naţional, în care rolul Executivului a fost unul mult mai pronunţat, mai puternic. Eşecul acestui puci şi negocierile încheiate prin acordurile de la Evian (1962) au reprezentat finalul previzibil al crizei algeriene. Puşi în faţa opţiunilor enumerate chiar de preşedintele de Gaulle (secesiune, asociere, integrare completă), algerienii au ales independenţa. Urmările imediate au fost tragice, simbolizate de exilul a aproximativ 700 de mii de „pieds‑noirs” în Franţa, de o dezrădăcinare a acestora, de o traumă care a lăsat urme adânci în mentalul colectiv francez. Însă decizia politică şi asumarea completă a acesteia, responsabilitatea exercitată cu determinare şi curaj, chiar dacă metodele politice au fost diverse, constituie o probă a ceea ce înseamnă raţiune de stat, urmărirea unui obiectiv fundamental naţional, indiferent de consecinţele imediate. Istoria reţine şi învaţă totodată că este greu de cuantificat, dacă nu imposibil, considerarea unei personalităţi drept una providenţială, că se impune justa măsură, echilibrul aferent, în tratarea subiectelor atât de complexe prin natura lor. Edificatoare sunt cuvintele lui Maurice Druon (scriitor, membru al Academiei Franceze), care, recunoscând totodată că nu a aprobat în niciun moment în mod necondiţionat toate acţiunile preşedintelui de Gaulle, totuşi s‑a declarat marcat de personalitatea acestuia, afirmând că „atunci când am avut şansa de a mă apropia şi de a fi un timp lângă un personaj care a dominat atât de mult un secol, cum sa nu fii marcat de el mai mult decât de oricine altcineva?”
Charles de Gaulle este unul din puţinii decidenţi politici care a părăsit puterea în mod voluntar. Urmare unui referendum convocat la 27 aprilie 1969, pe tema unei noi politici de regionalizare respectiv a unei reforme a Senatului şi respins de electori (52,41%), preşedintele de Gaulle şi‑a anunţat demisia (28 aprilie 1969), cu efect imediat. Este greu de spus dacă a fost o strategie de ieşire din scenă, (de Gaulle afirmase în prealabil, la 20 aprilie 1969, dovedind din nou premoniţie, anticipare, că „francezii doresc ca eu să plec”/ „les Français veulent que je m’en aille”), sau din contră un gest spontan. Până la urmă însă de Gaulle a probat acelaşi respect al legitimităţii, crezul său politic de o viaţă, respectat mereu în cariera sa politică şi militară. Plecarea sa voluntară din funcţia politică trebuie subliniată cu atât mai mult cu cât nu au fost mulţi cei care au înţeles că poate a sosit ora intrării în istorie. Din păcate, sau nu, uzura politică este o realitate şi poate este de preferat ca omul de stat, oricare ar fi acesta şi când consideră de cuviinţă, să facă primul pas. Versurile unui cântec celebru al lui Charles Aznavour (Il faut savoir) pot constitui un argument în plus în sensul celor afirmate: „Trebuie să ştii să te ridici de la masă……şi să pleci fără să te întorci/ „Il faut savoir quitter la table…..s’en aller sans se retourner”)
Îmi îngădui să mă apropii de finalul acestui articol printr‑o invitaţie la reflecţie anume la semnificaţia cuvintelor şi acţiunilor unui om de stat şi la moştenirea sa politică, dublate de o autentică şi sinceră dragoste de ţară, afirmaţie ce poate fi rostită fără teama de a greşi. Cum altfel se poate interpreta dialogul direct cu naţiunea (deseori prin utilizarea referendumului, menit a legitima sau nu o decizie politica dificilă) sau crezul naţional căruia i‑a închinat întreaga sa viaţă? „Toată viaţa mi‑am făcut o anumită idee despre Franţa. Sentimentul mă inspiră tot atât de mult ca şi raţiunea... Pe scurt, după părerea mea, Franţa nu poate fi Franţa fără măreţie.” Prezenţa sa în istorie, apariţia sa în momente de cumpănă (1940, 1958), acţiunea sa hotărâtă, înseamnă poate şi o artă a seducţiei politice („arma comunicării” aşa cum o înţelegem astăzi) dar şi căutarea permanentă a conceptului de unitate, de reunire („rassemblement”) a naţiunii. În această „cheie” trebuie citită declaraţia sa din 29 ianuarie 1960, pe care personal o consider o chintesenţă a comunicării directe între lider şi ţară: „Mă adresez Franţei. Ei bine, draga şi vechea mea patrie, iată‑ne din nou împreună, în faţa unei alte încercări.”
Elementul fondator al carierei sale politice rămâne însă Apelul din 18 iunie 1940, curajul de a continua o luptă ce părea pierdută, credinţa sa nestrămutată în victorie. Cuvintele sale ne determină să înţelegem de ce Franţa si nu numai ea onorează şi în acest an o personalitate proeminentă a secolului XX: „Credeţi‑mă, eu vă vorbesc în cunoştinţă de cauză şi vă spun că nimic nu este pierdut pentru Franţa. Aceleaşi mijloace care ne‑au învins pot să ne aducă într‑o zi victoria.” Elocventă este şi o altă afirmaţie a lui de Gaulle anume că „cele mai nobile principii ale omenirii nu pot fi puse în valoare decât prin acţiune.”
Nu ne rămâne decât să reflectăm la moştenirea, nu numai politică, a lui Charles de Gaulle, întrebându‑ne poate dacă prin evocare manifestă sau poate prin tăcere şi meditaţie se poate reliefa sau poate omagia o personalitate atât de importantă. Au fost oare mai sugestive cuvintele preşedintelui francez Georges Pompidou (9 noiembrie 1970): „Generalul de Gaulle a murit. Franţa este văduvă” sau din contră este mai impresionantă tăcerea, după cum afirma chiar de Gaulle: „Tăcerea este refugiul celor slabi şi măreţia celor puternici.” În final nu îmi rămâne decât să citez o scurtă dar atât de grăitoare şi de plină de conţinut expresie a academicianului Jean‑Luc Barré: „De Gaulle c’était la France.”