POEZIE

Ştefan Damian
poet, prozator, traducător, Cluj

Poeme din ceaţă

1.
Tot mai filiformi de la o vreme:
fuioare de fum care se prelungesc
spre ceea ce nu poate fi atins decât prin descompunere.
Ce putem spera până când
vom afla
până când
se va amesteca
până când
dimineaţa cu seara
viaţa noastră
până când
străvezie ca vederea unui parc obosit
să tot privească la cei care îl mutilează
până când
un străfund de provincie îngâmfată
până când
o albie de râu fără apă.
Şi nu te mai miri când unul o ia la goană
ca un soldat în retragere
până când
aşteptat cu coroane
ce nu i-au fost puse niciodată pe cap
către golul căscat
în vârsta a treia.

2.
Ziua se caţără pe ziduri
ca un melc care şi-a făcut datoria
în linia întortocheată de argint sclipitor.
O priveşte cu mirarea celui care ştie că nu se poate mira
că sensul
nu are un sens
nici dacă ar putea
pentru el
cel mişcat de firele mereu neştiutoare
din mâna în care timpul nu are odihnă.
Numai atunci când încep să se mişte nisipurile
trezite din somn de o şopârlă uriaşă
începe să respire aerul fierbinte
cu bucuria creatorului de măşti
care vede dincolo de pata ruginie un timp
ce trage cu nehotărâre să moară.

3.
Parcă are de gând să zâmbească
ziua deşucheată
ruptă din galantarul unei prăvălii
cu portrete de prieteni
şi domnitori peste care au trecut hoarde de muşte.
Clipeşte anahoret
o dor ochii să privească
muritorii anonimi ai păcatelor purtate cu demnitate
prin gropile de noroi ale Europei
prin tainiţele frumuseţii ce nu se sfieşte
să râdă de noi
ca Fata Morgana de însetaţi.
Îndesaţi între coperţile nimicului conţinut
ridicăm glasul la cer
înjurăm picătura de apă în care stă Dumnezeu
că nu vine
să ne astâmpere sufletul.

4.
După încă o noapte de vise înşelate şi ură
gheaţa se face tot mai subţire
este un giulgiu aproape
ne înveleşte
dar nu ne mai apără.
Prin ţesătura ei de cristale facem semne:
pe moment nu au sens
cum să-i dai sens
sensului
întrebi mirată întinzând mâna să îl prinzi
el se ascunde ca un gândac
sub o coajă părăsită de melc.
Ţi-o retragi
degetele sunt umezite de disperarea
că trebuie să pipăi lucruri care nu există.

5.
Printr-o fisură a peretelui
vezi viaţa care se scurge
odată cu ochii ce străpung nisipul şi cimentul.
Curge meschină
în alte apartamente: se întinde
ca o sârmă prin care trece
sufletul tot mai plin de globule albe.
Bătrâni măcinaţi de anotimpuri
îşi plimbă vârsta de la masă la pat.
O manta întunecată
rămâne după ei ca după trecerea
unui front dinspre răsărit spre apus.
Ai vrea să le dărui
ceva. Chiar şi un pumn de speranţă. O faci
schiţând un zâmbet
cu capul în piept
ca să înăbuşi un rânjet rătăcit.

6.
„Se deschide uşa care se închide”
e scris în programe de copii rătăciţi prin religii
„nu trebuie să te uiţi dincolo
de neputinţele zilei”
dar vezi cum umblă minciuna cu prapori pe stradă
poartă afişe pe ecranele telefoanelor
îşi face portavoce din filosofi fără operă
ori din resturi de ignoranţe
ca nişte mici insule ale şerpilor
„să spui asta pretutindeni
este mereu cineva care să te asculte”
şi tu te gândeşti la urechile oculte
deschise doar spre vocile care vin
ca un vulcan de sub apele mării
„şi deodată o să vezi fâlfâind un curcubeu
atât de frumos
încât crezi în el”.
Dar tu percepi respiraţia greoaie
a adevărului înşelat pe albastrul
care respinge realitatea ca marea trupurile înecaţilor.

7.
Pe când se îndoiau de existenţă
ca un popor orfan o mie de ani
se răsculară în ei sevele băltite
şi nu mai putură fi ţinuţi în frâu.
Nu se mai voiau
urmaşii unei singurătăţi crescute
ca o lipitoare ucigaşă pe uşile caselor
pe picioarele împotmolite
de boli şi aşteptare.
Erau cu ochii încă plini de pământ
dar mai puteau vedea
cum creştea cu sfială în jur un alt anotimp
despresurându-i tot mai mult
de privirile de plumb
ale altora.

8.
Cu sentimentul singurătăţii pe umeri
ca un credincios într-un colţ în catedrală
te faci mic
dar lumea nu are colţuri
e o întindere zdrenţuită de fapte
la lumina orbitoare a zilei.
Acolo ascunde
(prea multa lumină e un fel de întuneric)
fărădelegi înfăşurate în staniol lucitor
ca în sarcofage de plumb
din care nu au cum să scape
atât de mult le-a obişnuit singurătatea
protejată
încât orice cântec pe mirişte
li se pare doar o ademenire în plus.

9.
O întreagă naţiune doarme cu burta la soare
şi înjură scuipând coji de seminţe.
Între timp îngeri bolnavi duc copiii secolului
de mână
îi trec peste prăpastiile vârstei în ceaţa
în care curge haşişul
prin uşile discotecilor.
În vitrine se văd Moşi Crăciun
care îmbracă brazii
şi viaţa
în panglici colorate.
Când se termină starea de prostraţie
câte unul începe să strige: „Unde ne e viitorul?”
Atunci naţiunea
se scarpină mirată între sprâncene
ar vrea să apuce întrebarea agăţată între ele
să o oblige să vorbească
să schimbe totul
dar să nu se schimbe nimic.