logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Radu Ciobanu
scriitor, Deva

 

Între speranţă şi neşansă

logoO bunică – Omi – obişnuia să‑şi farmece nepotul cu evocări ale unor personaje şi întâmplări din trecutul rămuroasei lor familii. Asta se întâmpla spre sfârşitul veacului trecut, receptivitatea şi curiozităţile nepotului o stimulau, povestea devenea tot mai captivantă şi dobândea, se pare, alura de serial, capabil a crea dependenţă. Astfel, prin anul 2000, pe când împlinise de acum douăzeci de ani, nepotul – Alex – a avut treptat revelaţia apartenenţei la un trecut pe cât de fabulos pe atât de dramatic din care s‑a desprins propria personalitate, dar şi conştiinţa valorii exponenţiale a amintirilor lui Omi pentru definirea unei epoci, a unor „vremuri”, sub care s‑au aflat propria familie şi propriul neam. Determinarea literară a viitorului scriitor Alexandru Potcoavă se făcuse deja simţită la acea dată şi primele sale cărţi au urmat la scurt timp. Poveştile bunicii au avut însă şi darul de a‑i deschide perspectiva şi apetitul explorării unor teritorii mai vaste, mai populate şi, implicit, mai epice. Aşa s‑a născut romanul Viaţa şi întoarcerea unui Halle[1], a cărui elaborare, incluzând şi documentarea, s‑a prelungit pe parcursul a încă douăzeci de ani, înfăţişându‑se în final uşor hipertrofic, dar cu prestanţa operelor polivalente, interpretabile din mai multe unghiuri, cu episoade şi personaje memorabile, atât prin ele însele cât şi ca surse de meditaţie.

Romanul porneşte în ianuarie 1945, când Halle Rezsö, deţinut într‑un lagăr de muncă din vestul Ungariei şi totodată pus şef acolo peste patru barăci, le povesteşte colegilor de detenţie propria viaţă, seară de seară, la ora vânării păduchilor. Plauzibilitatea îndoielnică a situaţiei – căci povestea se întinde pe parcursul a trei sferturi din roman – trebuie acceptată ca o cutumă a convenţiilor artistice şi, de asemenea, explicată prin statutul de şef ad hoc, dar şi prin prestigiul intelectual şi social al povestitorului, un domn dintre cei obstinaţi a se rade în fiecare dimineaţă (p. 33). Halle Rezsö e descendentul unei familii originare din oraşul german Halle, de unde, în secolul XVIII, evreii au fost expulzaţi sub pretextul comun al dispariţiei unui copil creştin. S‑a născut la începutul veacului XX şi a participat la conflictele militare dure şi confuze din Ungaria, care au dus la spulberarea republicii bolşevice a lui Béla Kun, episod dramatic, pentru prima dată detaliat de la firul ierbii într‑un roman românesc. Un moment important în destinul protagonistului cărţii – personaj real, trebuie precizat – este creştinarea sa prin convertire la catolicism. Motivul care l‑a dus la această decizie rămâne ambiguu, între oportunism şi convingere, contextul narativ ducând înspre aparenţa unei convingeri sincere. Motivul însă nici nu prea are importanţă, ideea fiind că un evreu botezat tot ca evreu e perceput, oriunde şi oricând. Cum onest mărturiseşte, în convertirea sa a contat probabil mult şi frica:

„Aşa cum alţii au frică de câini, eu am simţit de mic frică faţă de om. Instinctiv, înainte ca viaţa să‑mi dea motive adevărate” (p. 26).

Era frica ancestrală a neamului care persistă totuşi în taină şi după asumarea cu bună‑credinţă a convertirii:

„Aflând de botez, toţi cunoscuţii mei au vrut să ştie dacă într‑adevăr cred. Și cu cât s‑au îndoit mai mult de ce le‑am spus, cu atât am fost mai sigur. L‑am convins până şi pe tata. Dar nu am vrut să arăt nimănui frica. Aceea e frica mea, acumulată de secole în oase şi va muri odată cu mine. Trebuie. Altfel, păcat de Fiul Omului” (p. 36).

Cu acest statut echivoc Rezsö devine totuşi un cetăţean onorabil al Timişoarei, iniţial contabil bancar, apoi administrator al hotel‑restaurantului Carlton, unde va fi cazată şi Misiunea militară germană în Al Doilea Război, de al cărei confort se va îngriji nu din obedienţă, ci din orgoliu profesional. Convertirea sa nu va fi însă un motiv suficient de convingător pentru a nu fi concediat după adoptarea legilor rasiale. Alarmat de escaladarea evenimentelor şi de nazificarea tot mai agresivă a oraşului, trece clandestin în Ungaria, unde, cel puţin aparent, exista o anumită toleranţă faţă de evreii convertiţi. Peste puţin timp însă, aceştia sunt internaţi în lagărul de muncă de la Köszeg. De unde familia nu mai are nicio veste şi îl consideră dispărut, sperând în întoarcerea lui. Iar el se va întoarce într‑adevăr, dar numai peste câţiva ani, prin relatarea morţii sale de către un fost coleg de lagăr, (dar şi – de ce nu? – prin emoţionantul portret de familie de pe coperta cărţii de sub ochii noştri). Poveste pe care, în partea a doua a romanului, Omi i‑o spune lui Alex, nepotul ei şi strănepotul lui Halle Rezsö, personaj a cărui existenţă s‑a desfăşurat într‑o perpetuă pendulare între speranţă şi neşansă.

„Eu tot sper să mă întorc, e ceea ce mă ţine în viaţă” (p. 162),

se mărturiseşte Rezsö auditoriului său vesperal. E ultima sa speranţă, după ce toate speranţele pe care le‑a nutrit o voaţă au fost vânturate de neşanse. Cum va fi şi aceasta de pe urmă, pe care viaţa de lagăr şi disparenţa oricărei perspective o pervertesc într‑o apatie asumată:

„Apatia e salvatoare şi energia pe care o mai avem trebuie drămuită […] e mult mai de folos rutina asta de seară, când vă povestesc de una, alta şi ne vânăm păduchii din cusăturile zdrenţelor” (p. 222).

După care nu mai urmează decât resemnarea, mărturisită şi ea în ultimul episod al povestitorului:

„Voi dispărea de pe pământ cu frica şi cu speranţele mele într‑o groapă comună nemarcată, peste care se va înălţa doar iarba. Și e bine aşa, pentru că nu vreau să le las altora după mine crucea mea” (p. 284).

Ultimele trei citate jalonează, de fapt, întreaga existenţă a personajului titular al romanului. Halle Rezsö este pilonul portant al întregii structuri epice, atât prin propria‑i voce narativă cât şi prin evocarea fiicei sale din finalul cărţii, iar existenţa sa asigură nu doar debitul constant şi fluenţa tramei epice, ci şi fastuoasa sa arborescenţă. De aceea şi spuneam la începutul acestor însemnări că romanul e uşor hipertrofic. Orice autor de roman istoric trece prin faza documentării dar nu toţi pot trece proba selecţiei ulterioare. Documentarea e o etapă captivantă, fascinantă, dar şi foarte laborioasă, care te duce din document în document, din carte în carte, durează ani, trebuie să ştii când să te opreşti şi la urmă, având mereu perspectiva viitoarei cărţi, ai în faţă o profuziune de „materie”. Ţinând seama de timpul pe care l‑a consacrat agonisirii ei, de osteneală, de revelaţiile şi bucuriile trăite în cursul acestui travaliu, oricărui autor îi vine greu să renunţe la ceva din tezaurul său documentar şi puţini rezistă tentaţiei de a introduce totul în carte. Nici Alexandru Potcoavă n‑a rezistat. Întâi de toate, prin glasul naratorilor săi, d‑sa povesteşte din pură vocaţie şi voluptate de a povesti. De aici şi calităţile – expresivitatea, interesul, farmecul, informaţia insolită – pe care le deţin chiar şi episoadele în plus, fără de care, însă, nimic din intenţionalitatea cărţii nu s‑ar fi pierdut. Nu cred că exagerez remarcând că apar sute de personaje cu vieţile sau măcar cu principalele evenimente ale vieţii lor, cărora de la o vreme, ca cititor, le pierzi evidenţa şi le confunzi identitatea. E apoi, peste tot în stilul lui Alexandru Potcoavă, o propensiune irezistibilă înspre detaliu. Ceea ce nu e rău deloc, ştiut fiind că detaliul cât mai concret e condimentul care apără proza de fadoare, dar în romanul d‑sale el apare în cele mai ciudate asocieri, provoacă apariţia neaşteptată, uneori intempestivă, a unor noi personaje şi noi întâmplări. Romanul e astfel plin de surprize, deloc neplăcute prin ele însele, dar care, prin acumulare, îi sporesc densitatea, dându‑ţi senzaţia posibilei pierderi a cărării, ca într‑o pădure sălbăticită. Ca să nu vorbim în gol, recurg la un singur exemplu de trecere, bunăoară, de la descrierea unei zaharniţe, la intrarea în scenă a unui personaj căzut în Primul Război:

„A umplut ibricul cu apă, a aruncat înăuntru câteva linguri de boabe măcinate, a aşteptat să dea în clocot de două ori şi a turnat în ceşti. Apoi a adus zaharniţa de sticlă, al cărei capac se spărsese şi pe care îl înlocuise cu reproducerea unei acuarele cu Marea Adriatică. Era genul de carte poştală pentru uzul vilegiaturiştilor, dar pe aceasta i‑o trimisese fratele ei Mihály, la sosirea în gara din Triest, înainte să ajungă pe frontul din Karst şi să fie omorât la primul atac, în noua bătălie de pe Isonzo...” (p. 144) ş.a.m.d.

Marele atu al lui Alexandru Potcoavă este talentul care face divagaţiile nu suportabile, ci chiar captivante, producând frecvent secvenţe pitoreşti, un fel de scene de gen, precum cea antologică a înmormântării rituale a lui Rezsö de către tatăl său, după convertire:

„Aşa că‑n cimitirul evreiesc s‑a săpat o groapă. De‑o parte s‑au înşirat tata şi fraţii mei, iar de cealaltă mama şi fetele. În mijloc, pe doi lăteţi, s‑a pus coşciugul şi, în el, o creangă. Rabinul a făcut slujba, sicriul a fost astupat şi aşa s‑a săvârşit înmormântarea simbolică pentru cel plecat de capul său din rândul evreilor. Cu hainele rupte la rever în semn de doliu, familia mea s‑a întors acasă, dormind pe podea următoarele şapte nopţi. O săptămână în care tata şi‑a ţinut oglinda în sertar şi barba pe faţă” (p. 50).

Și o altă calitate care face ca surplusul narativ să nu devină fastidios e simţul umorului, discret dar pregnant, care fereşte naraţiunea de dramatismul patetic, îngăduindu‑ne să plasăm autorul printre oamenii de spirit. Ceea ce înseamnă că, departe de a fi un „umorist”, el are capacitatea de a percepe din realitate grotescul sau comicul brut, dar sublimat în fineţea spiritului, insidios pătrunsă în text, imposibil de exemplificat prin vreun citat concret, dar sesizabil subtextual.

În fine, încă un lucru care trebuie spus – s‑a şi spus, de aceea nici n‑am să insist – este acela că Viaţa şi întoarcerea unui Halle – sporeşte cu încă un titlu prestigios bibliografia deja bogată a romanelor dedicate Timişoarei. Oraşul e o prezenţă care se impune, prin exactitatea topografiei, a toponimelor, a instituţiilor, firmelor şi personajelor în bună parte reale, dar mai ales prin atmosfera specifică, inefabilă, recunoscută azi doar de timişorenii vechi şi pe care Alexandru Potcoavă a reconstituit‑o printr‑o laborioasă explorare, întinsă de‑a lungul unor ani, a tuturor publicaţiilor locale. Am rămas cu impresia că o atenţie prioritară a fost acordată presei de limbă germană. Fiecare dintre romancierii Timişoarei au resuscitat Oraşul dintr‑o epocă, unghi şi viziune proprii. În cazul de faţă, autorul trece oarecum razant prin anii interbelici, spre a aprofunda anii celui de Al Doilea Război, cu insistenţă asupra episodului nazist, care presupun că vine din supralicitarea importanţei publicaţiilor germane/ şvăbeşti. Mă încumet la aceste reflecţii deoarece, deşi copil pe atunci, îmi amintesc bine anume lucruri şi imaginea cu care am rămas este aceea a unui oraş tulburat mult mai expresiv de episodul legionar decât de prezenţa Werhrmacht‑ului sau a jubilaţiilor şvăbeşti care nu depăşeau aria lor etnică sau, mai corect zis, aria în care nazismul era resimţit ca atare în marea parte a oraşului. Oricum, remarcabilă este prezenţa Oraşului ca fundal al romanului lui Alexandru Potcoavă. O Timişoară vie, colorată, cu căldura pulsului real de atunci transmisă firesc în paginile sale de azi.

 

[1] Alexandru Potcoavă, Viața și întoarcerea unui Halle. Iași. Polirom, 2019.