LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Brothers in Arms[1]

O carte de felul acesteia nu are cum să te lase indiferent. E vorba nu de literatură, nu de viață, ci de amîndouă, amalgamate în așa fel încît nu mai știi unde se termină una și începe cealaltă. Chiar din titlu: referirea la Joyce poate însemna că nu mai e vorba de o etapă ci de capătul liniei. Nu de tranzitoriu ci de definitiv, cît de definitive pot fi lucrările minții și mîinii umane.

Să zicem, un umor ce pare a se fi transmis în familie, de la tată („ce să mai/ glume livrești de familie/ de scriitori/ nu era singura dar a rămas/ cea care nu s-a pierdut/ niciodată”) la fiu:

„poezia e peste tot// chiar și pe strada Mețianu/ din Arad// Enigel S. R. L. vinde/ magneți pentru/ turiști/ iar puțin mai în față/ Crypto S. A./ vinde frigidere”.

Ori consemnarea lecturilor, a impactului acestora asupra tatălui. Și nu putem să ne facem că nu știm despre cine e vorba: de colegul, prietenul, tovarășul nostru Ghiță Mocuța. Oricît de puțin, oricît de distorsionat l-am fi cunoscut, ceva din imaginea care ni s-a păstrat în memorie se potrivește cu adevărul – dovadă această carte, imaginile ei, ipostazele care îl consemnează:

„Frații Karamazov sunt/ un laitmotiv/ care m-a urmărit toată viața/ dar în mod inexplicabil/ nu am fost în stare/ până acum/ să duc/ lectura la sfârșit// profesoara de română/ mi-a scris în album/ cel mai frumos compliment/ pe care l-am primit/ vreodată:/ nu știu de ce/ dar am avut mereu impresia/ că-n preajma mea/ se află/ Alioșa Karamazov// un prieten a citit romanul/ de trei sau patru ori/ și mi-a spus:/ cel mai mișto din cărțoiul ăsta/ e felul în care au conspirat frații/ împotriva tatălui/ fără să vorbească nimic între ei/ doar au privit în altă parte/ la momentul potrivit// l-a citit și tata destul de târziu/ la vârsta la care/ nu-și mai permitea să-i rateze pe clasici/ mi-am dat seama că i-a plăcut/ fiindcă are obiceiul/ să servească/ o povață/ la capătul lecturilor preferate:// dacă Dostoievski a putut/ lăsa în urma lui/ cartea asta/ atunci avem și noi datoria/ să scriem/ chiar și atunci/ când nu ne iese nimic”

E o carte a simbiozei, a comunicării pe toate planurile, dincolo de granița dintre viață și moarte. Sau, cum am învățat de curînd, dintr-o excepțională carte, Viața secretă a copacilor, copacii maturi (să nu le spunem bătrîni, deși vîrsta lor e incomparabilă cu cea umană) îi protejează, îi cresc, îi formează pe cei tineri, la un moment dat cedîndu-le locul. E o lecție pe care a învățat-o prin efort propriu, plătind prețul cerut pentru asta, autorul.

Avem partea sa originală, să zicem, asocieri care sînt insolite doar din perspectiva unei minți blocate în obișnuințe, între cele mai neașteptate domenii ale realității, și aici nu e neapărat vorba de întîlnirea dintre o umbrelă și o mașină de cusut, ci de lucruri mult mai comune, pe care experiența noastră le întîlnește, dar pe care habitudinile noastre se încăpățînează să le țină despărțite (Fotbal și poezie), ori poezii care aduc aminte de Richard Brautigan, din care a tradus recent și, se pare, cu bucurie: atitudinea total dezinhibată, asocierile cele mai neașteptate, tonul lejer, casual, al poemelor, și asta chiar de la început, din Număr de înmatriculare, sau „în fața unui panou uriaș/ cu reclamă la/ coca cola original/ și fără zahăr/ două pensionare/ așteaptă autobuzul” („Savurează-le pe amândouă!”).

Ori ironia față de poet și poezie (Capsula timpului), împletită cu amprenta, de asemenea ironică, a livrescului (Rezistența pe hârtie); un exemplu mai consistent:

„nu există poeți buni sau slabi/ apreciez toată poezia/ care se scrie/ pentru că e mai ușor de cărat/ în spate/ decât romanele mamut/ jurnalele/ cărțile de dezvoltare personală/ dicționarele și enciclopediile/ chiar și volumele/ de proză scurtă// literatura nu se cumpără/ la kilogram/ e un semn de proastă creștere/ aș interzice librarilor/ să vândă cărți/ mai grele/ de câteva zeci de grame// casele de vânzare din librării/ ar trebui dotate cu aparate/ de cântărit/ ca-n supermarketuri/ și cititorilor/ să li se atragă atenția:/ doamnă/ mai scoateți niște cărți/ din coș/ ați depășit limita”. Nu lipsește poezia ironică pur și simplu: „am zărit doi bărbați/ îmbrăcați identic/ și i-am/ întrebat dacă/ sunt cuplu/ m-au arestat” (Poem corect politic – nu că n-aș fi scris eu însumi unul…).

Senzația de familiaritate, cu universul poetic și cu tehnica e cea care domină lectura, cum e în Teatrul dintre lumi, o imagine familiară, cel puțin pentru un grup de inițiați:

„la barul teatrului de stat/ din Arad/ atmosfera e animată de actriţele/ care vin şi pleacă/ la repetiţii într-o perpetuă emulaţie// uneori apar în costume de epocă/ şi servesc un ceai/ o cafea/ sau o bere/ total dezbrăcate de poza/ vreunui rol// e locul cel mai încărcat de stilistica umilă a unei umanităţi/ care îţi poate încă trezi/ interesul// barul teatrului s-a desființat/ de mulți ani/ dar sunt convins/ că actrițele își petrec/ în continuare/ pauzele dintre roluri/ acolo”.

Consemnarea unor gesturi banale capătă, retrospectiv, semnificație (Linia vieții), ca și enumerarea întîlnirilor posibile cu moartea:

„practic înainte să fiu botezat/ păcălisem deja moartea/ de două ori/ la 19 ani am trecut/ prin cea mai cumplită încercare/ și am mai scăpat o dată/ dintr-o năpastă/ în care șansele erau 50/50/ […]// mai era să mor din cauza unor femei/ dar mi-am revenit la timp/ am adunat suficientă experiență/ cât să pot levita desculț/ pe ascuțișul unui/ cuțit// semnele sunt clare/ dacă nu ai păcălit moartea/ de trei ori până/ la 35 de ani/ și nu ți-a fost pus la încercare/ sufletul/ măcar de tot atâtea ori/ atunci/ e prea târziu/ atât/ pentru dragoste/ cât și pentru poezie”.

De altfel, umbra acesteia plutește (prietenii știu de ce) asupra cărții:

„din vuietul mulțimii/ un glas se adresează/ numai ție/ îți laudă debutul/ și te invită cu generozitate/ să îți lansezi volumul/ chiar acolo// nu-i acorzi prea mare importanță/ uiți de propunere/ și afli peste câteva luni/ că a murit/ de o boală pe care tu/ ai învins-o/ și te gândești de ce ai meritat/ să trăiești/ mai mult decât el”.

Și aici intră în joc al doilea fir al cărții – interacțiunea dintre tată și fiu:

„am visat că am două inimi/ a mea/ și a tatălui meu// dimineața m-am prezentat/ degrabă/ la cardiolog/ a confirmat existența lor/ și mi-a atras atenția/ că una din ele bate mai încet/ probabil cea a tatălui meu/ e mai leneșă// nu mi-a prescris nimic pentru că n-are/ ce să mi se întâmple/ am luxul de a muri o dată/ și tot aș mai rămâne/ cu o inimă// nu e ușor să trăiești cu două inimi/ uneori și una e prea mult/ dar a fost cea mai intimă legătură/ prin care i-am putut simți/ vreodată pulsul// când inima tatălui meu/ a încetat să bată// s-a făcut liniște”. Sau: „fac față cu greu elanului/ sprinten al tatălui meu/ mă dor picioarele/ sunt din cu totul alt film/ decât el/ mă plâng s-o lase mai moale/ și că m-am săturat/ de Paris/ vreau în Grecia!// mă apucă de guler/ scrâșnește printre dinți/ un pizda mă-tii reținut:/ te duc în inima Parisului/ în locuri la care doar am visat/ să ajung atunci/ când am avut vârsta ta/ și tu visezi Grecia?/ odată ajunși în cafenea/ hainele lui ponosite de turist/ se schimbă într-un smoking șic/ cu nod perfect la cravată/ cămașa strălucește pe el/ tunsoarea e perfectă// parcă suntem într-o peliculă dadaistă/ în singurul loc/ din Paris/ unde filmul poate bate viața”.

Pentru ca, în final, să ajungem la imaginile absenței:

„mai înspăimântător/ decât să ieși cu ochii închiși/ într-o poză/ pe care ți-o faci singur/ e să nu mai apari/ în cadru/ deloc”, „încetul cu încetul/ în garderobă/ n-au mai rămas decât/ umerașele goale/ ca niște poeme suspendate/ și neterminate”.

O carte care emoționează și pune pe gînduri.

[1] Andrei Mocuţa, Portret al artistului după moarte, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2020