logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

 

Frumoasa fără corp: secrete, loţiuni magice, tutoriale[1]

 

logoScrisul lui Sorin Delaskela a evoluat sinuos de la metaforic-spectaculosul Abisex la mai absconsul Noaptea pisicilor lungi, pâ­nă la noul roman, Destrămare (2019), care se prevede a fi un nou hit.

Un roman despre toamna oamenilor, a bărbaţilor în special. Un roman de obosită şi delabrată provincie citadină românească (nu că de capul urbanismului marilor oraşe ar fi ceva mai mult). Cum ştim, proza românească mainstream a ultimilor 50 de ani cam suferă de îmbârligări bizantinoide, mai precis de un alexandrinism consumat de mult pe alte meridiane, sau de teribilism de canapea, pentru a compensa platitudinea evenimenţială. Până acum vreo 20 de ani, scriitorul român călătorea prea puţin. Acest lucru s-a mai reglat, doar că aşa cum politicienii ieşiţi în Occident nu văd urbanismul deştept de acolo – cu natură multă şi cu piste de bicicletă largi şi ramificate –, aşa nici scriitorii români promovaţi nu prea văd decât muzee, baruri de scriitori sau, continuu, propriul lor narcisism. O altă problemă este că scriitorii mainstream au avut o experienţă de viaţă (exterior + interior) sărăcuţă, căci de tineri au urmărit elefanţi consacraţi ce îi puteau împinge şi pe ei la o editură importantă. Deci scriu la rândul lor din cărţi şi filme (cele trendy). Cum nici pasiuni colaterale nu prea deţin, nici tensiunea scrierilor nu electrocutează cititorii.

Şansa lui Sorin Delaskela este, pe lângă un minunat simţ al limbii şi un umor ager, intensitatea şi bogăţia vieţii interioare. Experienţele tragice nu l-au ocolit, însă nu l-au acrit, aşa cum păţiră alţii. Deşi evenimenţialul prozelor sale nu este uluitor, unghiurile de vedere şi filosofările cinic-resemnate asupra realităţii compensează, ba chiar asigură un ritm seducător naraţiunii. Chiar aşa se intitulează primul capitol al cărţii, Lucrurile ritmice, şi se deschide cu naratorul autodiegetic alergând pe un stadion damblagit:

„Din gard nu a mai rămas mai nimic. Câteva ochiuri ruginite de plasă metalică, prinse în cadre rigide; par opera nocturnă şi dezlânată a unui păianjen opioman”.

Dincolo de faptul că Delaskela poate scrie despre orice în stiluri diferite, Destrămare este şi o critică ironic-poetizantă a idealurilor burgheziei corporatiste, cea care îşi amanetează libertatea, gândirea, sentimentele şi toată umanitatea pe un SUV, pe un apartament în zonă trendy luat în rate, pe excursii în ţări la modă. Frazele ironiei deprimate sunt lungi şi ornamentate ca pentru a reda kitsch-ul transumanităţii, dar muzicale, căci mult talent:

„Am crezut că fericirea e intrinsecă efortului efervescent al acumulărilor şi achiziţiei, fin inserată în filigranul faianţei italiene şi al robinetelor din alamă, în osatura de cireş a noilor uşi sau în huruitul fin al hotei whirlpool, în luciul calm al chromului, în plăcerea vâscoasă de a avea lucruri şi de a avea iarăşi şi iarăşi lucruri”.

Pe la 1894, T. A. Edison a construit o cameră de filmat enormă, the kinetoscope, care avea nevoie de mai mulţi oameni pentru a fi manevrată. În aşa condiţii, filmele produse nu puteau fi decât de interior, filmate în studioul „the Black Maria”. Cam aşa se născură telenovelele. Dar în 1985, Louis Lumière a inventat le cinématographe, o cameră de filmat nu mai grea de 5 kg. Aşadar, putea filma în exterior, «sur le vif», viaţa în mişcare.

Delaskela foloseşte cu egală uşurinţă ambele tipuri de cameră. Culmea, kinetoscopul e întrebuinţat mai ales pentru viaţa din exterior, înţesată de tipuri atât de familiare literaturii române de 150 de ani încoace: rataţi, declasaţi, obosiţi, vicioşi, abulici. Alergătorii lenţi-epuizaţi ce traversează lumea superficială, pragmatic-materialistă a celor integraţi în sistemul dezumanizant. Două zone de fiinţare divorţate, dacă nu în conflict. Balzacianismul cu arivişti energumeni versus micul romantism al învinşilor sclipitori.

Camera uşoară, le cinématographe, este folosită surprinzător pentru filmarea vieţii interioare: ageră, acută, disperată, dar şi ironică.

Delaskela este fără îndoială cel mai valoros prozator al vremii pe linia dezabuzării şi alienării elegante, cum era acum două secole Benjamin Constant (Adolphe), dar fără limite, în afară de cele pornografice ale limbajului. Pudoarea este la nivel lingvistic în Destrămare; prozatorul nici nu mizează pe argou, regionalisme ori arhaisme. Stilistica este una ornamentală: epitete, comparaţii şi metafore, dar exploatată inteligent-expresiv, trans-ornamental:

„Plăteşte, se ridică, iar fata îl priveşte fără interes, aşa cum priveşti un stavrid uscat în vitrina unui magazin de piese auto”.

 Nu devine totuşi o scriitură corintică, barochistă. Delaskela nu are nevoie de aşa ceva pentru că ştie să fie febril chiar descriind oboseala, disperarea aplatizată.

Măiestria reiese şi din faptul că există în roman sumedenie de relatări despre aspecte ale vieţii care nu (mă mai) pasionează deloc – cum ar fi fotbalul de performanţă. Felul în care sunt expuse stârneşte interesul: e literatură pură, dincolo de evenimenţialitate. Într-un fel, numele protagonistului este un bluf, Filip Maximilian M, învinsul de 45 de ani. Totuşi, luciditatea lui cinică e demnă de magnanimul nume. Dar numai în aşa împrejurări vizualizarea prezentului prin filtrul depresiei devine captivantă. Resemnat, dar nu stins. Alergarea continuă, ca în romanul lui Alan Sillitoe, Singurătatea alergătorului de cursă lungă.

Senzualul imaginarului arhitextual al obosiţilor nu e mai puţin intens decât al junilor conduşi de hormoni. Doar că este mult mai subtil. Dificil e mai ales să aşezi în cuvinte această subtilitate, dar prozatorul sare lejer peste obstacole:

„E o fetiţă curajoasă. Ar putea coborî prin vizuina iepurelui. Ar putea să facă acest lucru. În timp ce-şi taie cu forfecuţa pieliţele din jurul unghiilor. În vreme ce bărbatul acesta care i-ar putea fi tată o priveşte atent, sprijinit de marginea ferestrei dincolo de care Budapesta se roteşte neobosită pe picioruşele ei de chihlimbar. Are 22 de ani, iar carnea ei e puternică şi frumoasă. Întreaga ei făptură, din vârful genelor şi până-n viscere, din talpă până-n dinţi, e riscantă şi cutezătoare ca o fandare de matador în faţa mulţimii extaziate şi însetate de sânge. Se gândeşte la teribila Alunecare prin vizuină, la fuga ei fantastică şi la lucrurile nemaivăzute ce o pot anticipa la capătul Alunecării”.

Cum se vede, mare parte din proza lui Sorin Delaskela se încadrează în pattern-ul general al literaturii române mainstream din ultimii 50 de ani: evazionismul. Doar că prin nu ştiu ce mister el reuşeşte să facă bici din ceva care altora, cu cariere scriitoriceşti admirate, nu le-a folosit la mai nimic.

 

 

[1] Sorin Delaskela, Destrămare, Paralela 45, 2019