logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Alexandru Moraru
eseist, prozator,Timişoara

 

Patos şi gratitudine în albia relevării[1]

logoTrebuie să fii cu adevărat inimos ca să te dedici unei persoane, idei sau opere. Să te stârnească necurmat, chemându-te în „slujba” ei. Antrenându-te iar şi iar, până la obsesie, şi dincolo de ea, până la identificare şi contopire cu obiectul atenţiei şi analizei tale. Situaţie în care, inevitabil, frontiera dintre realitate şi ficţiune devine fluidă, încălecându-se reciproc, influenţându-se şi reconfigurându-se permanent. Exact asta se întâmplă în romanul Domniţa valahă. Conceput de profesoara universitară Viorica Bălteanu şi apărut la Editura Eubeea, Timişoara, 2019, el are o prefaţă aparţinând criticului şi istoricului literar Adrian Dinu Rachieru şi o postfaţă semnată de scriitoarea şi editoarea Nina Ceranu.

Ca prozator, sunt atent întotdeauna şi la formă, nu doar la conţinut. Sens în care detaliile de ordin tehnic, compoziţional, ocupă un loc însemnat în disecarea lucrării, fiind punctul de plecare în cercetarea „primară” a elementelor ei de construcţie. Domniţa valahă, este, de fapt, o lungă povestire augmentată, circular, cu dialoguri, descripţii eflorescente şi edificatoare sondări psihologice. Întins pe durata a douăsprezece capitole, tomul reconstituie traseul existenţial al unei personalităţi de marcă a neamului românesc: principesa Elena Ghica, cunoscută şi sub pseudonimul literar Dora d’Istria.

Înainte de-a începe lectura, chiar m-am întrebat dacă n-o fi şi aceasta vreo întreprindere lacrimogenă? Una excesiv sentimentală, siropoasă, derivând din solidaritate feminină resuscitată conjunctural? Dacă n-o fi o alcătuire facilă, edulcorată, axată pe sarabanda afectelor scăpate din frâu şi nu pe cumpăna interpretării calme şi obiective? Sincer, mă temeam să nu prevaleze maniera didacticistă de abordare, ştiind că autoarea e profesoară. Iar dascălii, ca deformaţie profesională, au tendinţa (naturală, aş zice) de-a „vâsli” într-o anumită logoree, în fond, neproductivă. Însă, nimic din toate astea. Spre uimirea mea, am descoperit o prozatoare sadea, care m-a surprins prin vitalitatea şi robusteţea scriiturii sale.

După un demaraj molcomit, expozitiv, Viorica Bălteanu intră abrupt în „pâine”, luându-şi rolul în serios. Din instinct, ori din calcul salutar, ea a reuşit să evite capcana în care se prind multe surate condeiere. Și anume ispita formulărilor bombastice utilizând cu precădere fraza de tip baroc. Împodobită excesiv cu accesorii stilistice de factură „sezonieră”, ea încarcă/apasă deseori atât de mult naraţiunea, încât ori te împinge în zona plictisului pedant, ori, pur şi simplu, abandonezi lectura. Spre lauda ei, autoarea ocoleşte aceste primejdii şi dă proba unei maturităţi prozastice neaşteptate. (Să nu uităm că, totuşi, ea vine dinspre poezie, având antecedente notabile şi în registrul liric). Astfel că, în loc să asistăm la o nereuşită, la vreun eşec rezonant, ce descoperim? Un stil curat, alert, axat pe fraza scurtă, penetrantă. Cu impact receptiv accentuat, ea constituie osatura cărţii, salvând-o de plusurile sau minusurile ce i-ar fi putut dăuna. Nici urmă de acele încropiri lungi şi întortocheate bazate pe impresia falsă că, cu cât formularea e mai „grasă”, mai stufoasă şi mai complicată, cu atât eşti mai talentat. Este o părere hazardată, dar ea, în definitiv, ţine şi de instrucţie, şi de temperament. Într‑un cuvânt – de acel ritm interior care ne ghidează permanent mişcările şi opţiunile.

Un alt câştig al romanului rezidă în dozajul său. E rotund, plin, conservând un ton cantabil propice lecturii. De asemenea, lexicul e remarcabil, redând plastic „maratonul” diacronic al personajelor şi, în primul rând, al eroinei. Decelăm şi influenţe romantice (chiar romanţioase pe alocuri) în acest păienjeniş de protagonişti, situaţii, tribulaţii intime şi aspiraţii perpetue. Volumul are la temelie, alături de indispensabila ficţiune coagulantă, şi consistentul filon documentar. Presa vremii şi mărturiile contemporanilor. Sens în care Viorica Bălteanu s-a străduit (şi a izbutit) să le adune şi să le valorifice benefic în arhitectura cărţii, reconstituind în felul acesta o epocă. O perioadă din istoria noastră culturală dominată, printre alţii, şi de această fiinţă de excepţie, Elena Ghica alias Dora d’istria, cea scoborâtoare din renumita familie a Ghiculeştilor, care a dat românilor nu mai puţin de zece domnitori!

Hăruită precoce, pasionată de literatură, muzică, sport, călătorii, pictură, Elena Ghica a fost un spirit polivalent. Ca poliglotă, stăpânea opt limbi, inclusiv greaca veche şi latina, din care şi traducea! Un matrimoniu parţial eşuat n-a descurajat‑o în demersurile sale ştiinţifice şi culturale. Dimpotrivă, şi‑a continuat vocaţia până la sfârşitul vieţii, murind, ca mai toţi creatorii, cu sentimentul unor mari neîmpliniri. În cazul ei – eşecul în dragoste, drama pierderii copilului şi a surorii sale mai mici. Compensând parcă aceste realităţi nefaste, pana iscusită a Vioricăi Bălteanu zugrăveşte tabloul emoţionant şi idilic al exemplarei prietenii dintre suveranul Braziliei Pedro II şi principesa Elena Ghica. Amiciţie care, de s-ar fi ivit mai devreme, ar fi putut avea un cu totul alt deznodământ. De aici şi nuanţa tragică a relatării, nostalgia şi imensa părere de rău că ”e prea târziu”. Cât adevăr uman şi câtă durere cuprinde această propoziţie!? Evident, dacă un lucru nu vine/apare la soroc, la ce bun să-l mai ai? La ce-ţi mai foloseşte, când, poate, pofta de viaţă a secat, iar tu abia te mai ţii pe picioare? Conversaţiile dintre cei doi sunt romantice, desigur, dar, trebuie să recunoaştem, şi captivante, la palierul superior al transfigurării artistice.

Periplul eroinei prin Rusia, Elveţia, Belgia, Franţa, Austria, Italia, i-a îngăduit să cunoască şi să lege relaţii cu oamenii importanţi ai vremii. A corespondat cu ei, şi-au împărtăşit păreri, idei, asupra unor chestiuni şi subiecte diverse (politice, economice, sociale). A colaborat la numeroase reviste de prestigiu (şi de specialitate) din străinătate, iscălind cu pseudonimul Dora d’Istria, dar neuitând niciodată că e româncă provenind, după tată, dintr-un neam vechi de aromâni din Albania. Adeptă a feminismului (a egalităţii de şanse între soţi), Elena Ghica, cu însuşirile sale multiple, şi-a asigurat un loc distinct în constelaţia intelectualilor europeni ai epocii. Într-un răstimp relativ scurt, atinsese celebritatea în cultură, ştiinţă, relaţii interumane, ajungând un reper de anvergură continentală, şi nu numai. Încât putem spune că Dora d’Istria a fost un precursor al multiculturalismului, simbolizând aspiraţia necurmată spre dezvoltare şi progres pe multiple planuri. Un deschizător de drumuri care a spulberat/ urnit tabuuri şi prejudecăţi prin viziunea ei novatoare, modernă, în contrast evident cu mentalitatea dominantă a vremii. Și în care bărbatul, bineînţeles, era mereu vioara întâi.

Idealurile şi concepţiile sale liberal-democratice au fost remarcabile. Era o vizionară cu accente profetice, situându-se, în multe privinţe, în avangarda cunoaşterii. O gânditoare ce meditase îndelung şi statornic la rosturile şi tainele vieţii şi, în general, la tot ce poate stârni elanul şi curiozitatea. Și, mai ales, la sentimentul acela unic, greu de definit, dar omniprezent, şi care macină sufletul, îndeosebi când eşti departe de tărâmul mirific al obârşiei. Acolo unde se înfiripă rădăcinile, iar ramurile cresc nestingherite spre cerul albastru şi pur, cum doar la tine acasă îl ai când te copleşeşte dorul.

Domniţa valahă, este o carte zămislită cu patos şi tenacitate. O cronică întinsă şi extinsă a unei personalităţi deosebite a spiritualităţii autohtone, care a avut ocazia să cunoască multe şi, la rându-i, să fie (re)cunoscută de mulţi contemporani. (Ajuns în faza aceasta a recenzei, gândul îmi fuge, volens nolens, la o altă stea a dotării preeminente: Iulia Haşdeu. Până la un punct, se poate face o paralelă între cele două cărturărese. Până la etapa precocităţii intelectuale, a setei de învăţătură şi a năzuinţelor sublime. A înzestrării lor particulare axate pe asimilare necurmată şi har creativ, căci, dincolo de similitidinile enumerate, intervin departajările esenţiale pendinte de ursite contrare. Iulia Haşdeu s-a stins în miezul juneţii, în vreme ce Elena Ghica a trăit, totuşi, 60 de ani. În cazul ei, şansa biologică s-a impus mai pregnant).

Dora d’Istria (1828-1888) – un destin fascinant, un parcurs uman şi cultural aparte. În privinţa ei, triada glorie-avere-dragoste n-a funcţionat decât parţial. Și asta întrucât nu le poţi avea pe toate. Ceva musai să primeze. De finanţe şi de faimă n-a dus lipsă (vezi, printre altele, achiziţionarea în Florenţa (Italia) a proprietăţii Villa d’Istria, situată pe Via Leonardo da Vinci, nr. 10, cu o grădină imensă (4.000 de mp), unde a trăit până la sfârşitul vieţii). Însă de fericire – da. Tocmai ea, nefericirea, i-a fost dată, probabil, ca „sancţiune”, altminteri ar fi avut o existenţă perfectă. Ceea ce, fatalmente, e imposibil. (Eminescu, de pildă, contemporan cu ea, n-avea bani, uneori, nici de tutun).

Pusă în mişcare de regia destoinică a autoarei, o galerie de personaje interesante se perindă impetuos în faţa noastră. Simpatia Vioricăi Bălteanu pentru eroina cărţii este pronunţată – de aici şi atenţia sporită acordată fiecărui detaliu, oricărei secvenţe cu trimitere la ea. La trai, carieră, moştenire culturală şi ecou în posteritate. Mondenităţi eterogene, datini, deprinderi – toate fermentează în creuzetul panoramat numit Viaţă şi din care nu pot absenta baletul, teatrul, opera, regalele gastronomice unde se înfruptau potentaţii vremii din meniuri sardanapalice. Romanul abundă în pasaje descriptive privind obiectele de uz curent, garderobele competitorilor, încât belşugul informaţiei debordează într-o policromie materială luxuriantă. Natura, cadrul reconstituirilor istorice asigură acea atmosferă specifică, de epocă, veridică şi sugestivă. Unele formulări şi comentarii sunt savuroase prin relevarea lor nudă, directă, incluzând o doză de candoare nedisimulată. Sau de umor involuntar. Ton molcom, sfătos, „înfierând” tarele etice în manieră (oarecum) pedagogică, dar fără a moraliza excesiv. Surprinde echilibrul cărţii, construcţia ei relativ simplă, dar bogată în mesaje şi racorduri multiple.

Cu Domniţa valahă, Viorica Bălteanu (re)aduce în atenţia noastră o femeie de excepţională anvergură civică şi creativă. O veritabilă mesageră a neamului românesc, recunoscută peste hotare şi proclamată ca una dintre cele mai fecunde şi luminate minţi ale epocii. Căci, spune autoarea, „(...) Cu asemenea contribuţii la civilizaţia lumii, alături de numeroase altele, avem motive limpezi de a ne strădui să ne facem cunoscuţi, pretutindeni, cu demnitate, prin adevăruri întregi. Pentru marii înaintaşi nu există prea târziu.”

Într-adevăr, niciodată nu e tardiv să-ţi promovezi valorile, iar modul în care scriitoarea înţelege această misiune nu poate fi decât salutar. Cu prezenta carte, Viorica Bălteanu a absolvit testul de foc al romanului, livrând cititorului o lucrare bine întocmită şi atractivă. Un memento semnificativ şi necesar din istoria noastră culturală, un popas de cinstire şi neuitare în „bolboroseala” vremurilor de azi, de ieri, dintotdeauna.

 

[1] Viorica Bălteanu, Domniţa valahă, Editura Eubeea, Timişoara, 2019