PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

Dilemele unui cititor de istorii literare şi tratate de teoria literaturii

Nu am în vedere scopul didactic al clasificărilor sau al ordonărilor bibliologice sau bibliografice, ci doar o încercare de sintetizare a unor informaţii în domenii în care „oferta” unor studii şi tratate este mai mult decât generoasă. Academismul şi formalismul, ambele cuprinzătoare, dospite şi consacrate în secolul al 19‑lea, „au direcţionat” şi cercetarea literară din secolul 20. Acestea pornesc, cu certitudine, din ceea ce în secolele dinainte era considerată direcţia universitară a studiilor literare. Acestea pornesc, în aceeaşi măsură, şi din direcţia sociologică, cu implicaţiile ei social‑politice, în demersul cultural pe care îl promova arta literară a vremii.

Încercarea de sintetizare a unor informaţii vaste, sau de sistematizare a conceptelor academice sau sociologice, vastul câmp artistic care este literatura, după „revoluţiile canonice” generate de „fenomenul Bloom” este, cu siguranţă, un alt dat şi o altă necesitate, tocmai datorită vastităţii acestui câmp cultural care este literatura.

Formarea intelectuală a celor care îşi caută drumurile existenţiale în literatură, în teatru sau în alte arte ale cuvântului, într‑un cuvânt în formarea unei „clase sociale” a cititorului, sau a unor segmente sociale, nu neapărat ale creatorilor de literatură, poate fi o formă de construcţie a unui „corp profesionist” de susţinători ai culturii literare. Mai exact, universitatea şi academismul chiar şi astăzi sunt deschise spre social, acestea trebuind să aibă în vedere tocmai construcţia perpetuă a fenomenului cultural care este lectura, şi statuarea acelei „clase sociale” care este masa cititorilor.

Înţelegerea textului literar în general, şi înţelegerea modului în care ne raportăm la textul literar în particular, dovedesc că literatura face „jocul” unei anumite profesionalizări a citirii, a parcurgerii actului literar, începând cu dospirea, cu proiectarea operei literare şi terminând cu aşezarea ei într‑o structură globală a valorii intrinseci. Istoriile literare sunt surse de valorizare sociologică şi de propuneri teoretice care să ţină cont de stilistică, de o „gramatică” a operei literare în sens teoretic.

Reducţionismul sociologic caută limite şi legături între viaţa culturală şi cea socială. Istoriile literare fac o analiză de context social. Influenţele, de multe ori decisive, fac legătura istorică şi geografică a fenomenelor literare, formând un anumit apetit pentru clasificări a aşezării lor în contexte istorice. În istoriile literare nu se uită condiţiile social economice ale mişcărilor intelectuale. Nu se ignoră şi faptul că socialul determină culturalul într‑o măsură mai mare sau mai mică. Esenţial este însă demersul evolutiv al cercetării literare, formularea sincroniilor cu alte societăţi culturale mai mult dau mai puţin depărtate. Geografiile culturale interferează într‑o anumită simbioză care determină difuzarea literaturii pe domenii geografice din ce în ce mai largi, ducând la un globalism intrinsec.

Un alt reducţionism, cel formal, presupune forma finală a operei literare. Matricea pre‑gândită a operei literare, de la cea incipientă la cea ultimă, definitivă, este soclul pe care se aşează o operă literară. Se poate vorbi de un ideal al unităţii operei. Pluristratificarea operei nu mai este concepută istoric, ci formal. Structuralismul, venit din domeniul lingvistic, pune valorizarea estetică pe primul plan al analizelor.

Știinţa limbajului, teoretizările estetice aşează opera literară într‑o matrice estetică, ducându‑ne în extremis la analize estetice care nu mai ţin cont de istorie ci de clipa finală, şi care defineşte opera literară prin ea însăşi. Analiza estetică a literaturii scoate opera din contextul istoric. Declanşarea către analiza în sine a generat demersuri hermeneutice. Teoretizările despre literatură aprofundează complexităţile valorice. Estetica operei nu este determinată de social ci de matrici teoretice care detaliază formele creaţiei. Totul duce la o anume abordare anistorică. Opera literară, în acest caz, stă în picioare doar prin valoarea ei, prin supunerea ei la rigori estetice.

Marele canon nonistoric, noul reducţionism, declanşează o tensiune, până la urmă necesară. Ieşirea din paradigmele sociologice sau formale generează o altă abordare. Acum lectorul intervine cu asupra de măsură în textul beletristic, împins de clasificări mai mult sau mai puţin sui‑generis. Generaţiile, seriile creative, listele valorice sunt deseori subiective. Subiectivismul este acel dinamism propriu individualităţilor. Cele două dimensiuni – formalismul şi sociografia – nu dispar, acestea fiind consacrate de experienţa istorică a culturilor, lectorul literar bazându‑şi gustul pe două intuiţii sine qua non ale abordării operei literare: găsind suficiente similitudini de construcţie între operele literare, cu punctaje în abordarea teoretică a textului literar, şi imposibilitatea de a presupune că opera literară poate fi scoasă dintr‑un anume context istoric. Abia de aici încolo ai drumul deschis către lectura absolută. Abia atunci Shakespeare, Cervantes pot sta alături de Dostoievski sau de Llosa.

Literatura în era postmodernismului se subsumează unei anumite medieri între cele două concepte ale abordării culturii literare. Este emblematică situaţia exilului românesc.

Vorbind despre „exilul literaturii”, despre ceea ce a fost pâ­nă nu demult literatură adevărată, Mircea Martin consideră că formularea literară a valorii, prin libertatea de creaţie şi de gândire, literatura „nu mai joacă decât un rol minor în definirea principiilor etice şi a raporturilor pe scena globală, în imaginea de sine a omului contemporan. Puterea, influenţa şi pertinenţa ei în secolele anterioare sunt într‑o dramatică scădere... Trecerea tot mai evidentă de la o cultură a cărţii la una a hipertextului este un corolar (doar în aparenţă tehnic) al acestui proces” (cit. din Exilul literaturii, „Observator Cultural”, nr. 996, 2019). Să nu uităm că literatura exilului românesc a creat opere literare, în crearea lor neexistând obstrucţia unei cenzuri distrugătoare (a se vedea opera câtorva dintre reprezentanţii lui: Mircea Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Emil Cioran, Eugen Ionescu). Abordarea sociologică, formalistă, academică ori nu, a operelor exilului românesc a fost ignorată violent de istoricii şi teoreticienii literari români o bună bucată de vreme. Scriitorii exilului românesc erau preocupaţi nu atât să spună adevărul „cât să îl spună înre‑un chip atractiv, memorabil, original, cu riscul, uneori, de a‑l rata, risc asumat sau acceptat în mod inconştient” (Mircea Marin, citat din acelaşi articol). Toată opera exilului stătea sub spectrul unei abordări antiestetizante. Opere literare aveau interferenţe cu alte abordări, care nu mai ţineau cont de valorile culturale tradiţionale sau de concepte estetice pure. Scrierile deveneau conglomerate de artă + manifeste antitotalitare + nostalgii ideologice perimate sau doctrine idealiste. Istoriile literare, dintr‑o privire echivocă, teoriile literare dintr‑o neputinţă metodologică au scos din contextul lor firesc opere literare importante ale acestui segment cultural.

Un trecut permanent reconsiderat a dus istoriile literaturilor la aşezarea acestora pe un palier secundar. Teoriile literare, de asemenea, nu au creat instrumente şi metode de cercetare sinergică. Și acest lucru a instituţionalizat formule noi de abordare a fenomenului literar. Eseul puternic personalizat a impus nume cu rezonanţă în siajul unei abordări puternic personalizate (Umberto Eco, Jorge L. Borges, George Steiner, dar şi Mircea Martin, Octavian Soviany ori Gh. Crăciun). „Dincolo de profeţii apocaliptice, o anumită incompatibilitate nu poate fi ignorată între epoca noastră şi literatură (sau ceea ce obişnuiam să numim literatură). Iar când spun «epoca noastră», desigur că mizez pe ambiguitatea îndoielnică a sinecdocii. În ciuda efectelor omogenizante crescânde a globalizării, diferenţe importante rămân între diverse spaţii culturale, diferenţe datorate punctului de plecare, adică tradiţia locală, contextul istorico‑politic, conjuncturile economice, ritmul dezvoltării etc. Dar procesul de marginalizare a literaturii pare peste tot ireversibil. Nu întâmplător, utilitatea ei socială este astăzi mai mult clamată decât efectiv recunoscută. Literatura nu mai joacă decât un rol minor în definirea principiilor etice şi a raporturilor pe scena globală, în imaginea despre sine a omului contemporan. Puterea, influenţa şi pertinenţa ei din secolele anterioare sunt într‑o dramatică scădere, oricât ne‑ar indispune aceste constatări pe toţi cei ce suntem legaţi de ea. Iar trecerea tot mai evidentă de la o cultură a cărţii la una a hipertextului este un corolar (doar în aparenţă tehnic) al acestui proces” (Mircea Martin, art. citat).

Rămâne deschisă însă o altă abordare a originalităţii, a individualităţii scrierii literare. Lectura şi lectorul de text literar devin aparent fenomene şi indivizi abstracte. Astăzi se vorbeşte tot mai mult de moartea autorului. În acest sens problema istoriei literare şi a teoriei literaturii pare să devină superfluă. La sfârşitul secolului al 19‑lea (în1882) Nietzsche exclama; „Dumnezeu a murit!”, pentru ca în secolul 20 (în 1968) Roland Barthes să exclame şi el „Autorul a murit!”. Întâietatea cititorului devine, iată, o doadă a secularizării valorii literare în raport cu autorul (creator al operei) şi cu timpul acestuia (un amalgam de stări şi situaţii). Există riscul ca triada autor/ operă/ cititor să bulverseze statusul literaturii. Și atunci toate demersurile esteticii, a comentariului literar devin doar forme de comunicare, în care lectorul‑cititor are o anumită, nouă, poziţionare faţă de text. Această declinare spre formalism, spre comunicarea în sine a textului literar, pot declanşa o criză de percepţie şi de receptare a operei literare. Noi credem că instrumentele istoriei literaturii şi a teoriei literaturii vor fi reconsiderate în formule imprevizibile. Și, se ştie că imprevizibilul a fost, de multe ori, declanşatorul unor noi evoluţii.