logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Andrei Mocuta
poet, prozator, traducător, Arad

 

Fericirile lui Adrian

 

logo Precum personajele sale de basm din poezie și proză, Adrian Alui Gheorghe trăiește într-o viață cât alții în șapte. Dacă aruncăm o privire peste realizările sale, ne convingem că această speculație temerară nu e deloc una fantezistă. Doctor în filozofie, vicepreședinte PEN Club (2014-2016), Meritul cultural în grad de Cavaler (2000) și Ofițer (2010) conferite de Președintele României, director al revistei Conta din Piatra Neamț, unde este și cetățean de onoare, autor de poezie, proză, teatru, eseu, critică literară și publicistică. Nu există gen literar care să-i fie străin, premiu pe care să nu-l fi câștigat și limbă în care să nu fi fost tradus.

Recentul său volum de versuri, Comunitatea artistică[1], propune un periplu prin toate tipurile de exprimare artistică și le transformă în poezie. Le distilează ca un alchimist, picătură cu picătură. Răspunsul său la ancheta literară „La ce bun critica literară, acum” devine un amplu poem cu titlul Comedia literaturii. Reloaded, o utopie în care la oficiul de protecție al cititorilor, autorii își duc productele literare la control. Pornind de la ultimele dorințe ale condamnaților la moarte din Texas, Adrian Alui Gheorghe face poezie din publicistică. Proza nu scapă nici ea neversificată, ultima secțiune din volum, Obsidianul negru, fiind un fragment reluat și reinterpretat din colecția de povestiri Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire (Polirom, 2018).

De asemenea, asistăm la scurte scene din piese de teatru, cum ar fi comedia umană O proiecție oarecum dramatică, în care

„poetul era bufonul regelui/ dar și regele era bufonul poetului/ cum și bufonul era poetul regelui/ dar și regele era poetul bufonului”.

Așadar, un întreg univers care freamătă și vuiește de lirism, unde și cel mai insignifiant gest și cea mai banală replică devin poezie. Autorul plasează acest avertisment încă de la începutul volumului, în poemul Comunitatea artistică, din primul ciclu numit Fericirile:

„E o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./ Pe pereţi sunt atârnate poeme./ Pe o masă poem o bucată de poem aşteaptă/ satârul poem să-l împartă în bucăţi de poem/ care vor fi puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe fundul/ cuptorului poem./ Tata poem stă înfipt într-un scaun poem/ şi citeşte poeme dintr-un ziar./ Are ochelarii poem pe nas/ parcă e o paiaţă scoasă din uz./ Copilul poem a spart un poem şi acum/ adună cioburile:/ vai, nu arunca poezia la chiuvetă/ că se înfundă canalul poem,/ strigă mama poem.// Bătăi în uşa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ („numai până marţi, a spus tata!”)/ Mama poem îi împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet/ (ce mare te-ai făcut!)/ şi brusc înduioşată de tentaţia artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoală:/ unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă.”

Viziunea sa asupra morții e, de fapt, în cheie ludică, un triumf al vieții, semn că poetul, la cei peste 60 de ani proaspăt împliniți, încă nu se gândește la senectute:

„Mi-au murit mulți prieteni./ Deși au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e viața, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună uneori, deși sunt morți./ Alții nu mă sună, deși par vii./ Viața morților e plină de stupizenii,/ moartea viilor e un decont pentru cei care trăiesc/ în deșert. Unul dintre morți mi-a telefonat/ ca să îmi explice că s-a obișnuit cu moartea în viață/ încât mă urăște pentru că am rămas viu./ Închid telefonul, trag perdeaua.” (Blues)

Un exemplu similar întâlnim și în cel mai scurt poem din carte, având însă cel mai lung titlu, oarecum firesc de vreme ce așteptarea și pregătirea sunt mai îndelungate decât confruntarea – Astăzi am văzut locul în care îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, pe care l-am primit pe gratis ca efect al faptului că sunt cetățean de onoare al orașului:

„Mormântul meu e gol./ Am înviat demult.”

Al doilea ciclu al cărții, de fapt un singur și amplu poem - Sfântul, îmi amintește de filmul rusesc Ostrov (2006, regia Pavel Lunghin). Aidoma părintelui Anatolie, interpretat splendid de actorul Pyotr Mamonov, Sfântul lui Adrian Alui Gheorghe pare și el un personaj izvorât din opulența realismului literar rus. Deloc spectaculoși în comportament, ambii trăiesc în ritmul propriilor respiraţii, făcând din orice le intersectează calea un motiv de penitenţă. Îşi asumă rolul unui Sisif creştin, întreaga lor activitate rezumându-se la cărarea cărbunilor cu roaba pe un podeţ de lemn. Metafora călugărului care mută muntele dintr-un loc în altul:

„De la Schitul Pocrov, într-o seară de toamnă,/ un Sfânt a fugit din icoană./ Fapta a fost descrisă în câteva ziare,/ lumea a fost surprinsă de întâmplare,/ chiar pe internet e un film care arată/ bucata de lemn abandonată./ Ce l-o fi făcut să lase aura și căldura aromitoare,/ ce duh l-a ispitit, e greu de spus,/ de sus, de mai de sus, l-a privit mirat/ chiar Iisus.// Ah, ce largă e lumea, spuse Sfântul,/ uimit/ de cum se leagă drumurile unul de altul/ până spre infinit,/ de parcă un om s-ar prelinge în altul,/ de parcă un copac s-ar prelinge în altul,/ de parcă o apă s-ar prelinge în alta/ ca vinul de împărtășanie de pe o buză pe alta,/ ca sângele dintr-un trup în altul,/ e o beție de viață,/ e un vulcan care vrea să îmbrățișeze tot ce mișcă/ cu o dragoste ucigătoare,/ e ca o mare care se cuprinde în altă mare,/ în altă mare,/ în altă mare/ (…)”.

Cea de-a treia secțiune, Mc´ poezie, pune sub lupă literatura de consum și toate tipurile de pseudo artă Made in China, cumva în nota textelor lui Romulus Bucur din Fast food poems. S-ar fi potrivit în această secțiune și bulimicul său personaj din Zugzwang, Ostap, care s-a născut mâncând și a supt la sânul mamei până a sorbit-o complet. Dincolo de umor, joc și ironie, poetul trage un semnal de alarmă în Lecția de slăbit:

„Trebuie să slăbim./ Trebuie să slăbim./ Doamna de Récamier a slăbit şapte sute de kilograme/ în două secole,/ Madame de Pompadour a slăbit două tone/ ascultând filosofemele lui Voltaire/ întinsă pe un pat de fier// deşi pentru slăbit/ sigură e doar metoda înfulecării de licurici aprinşi/ de pe frunzele de podbal/ în nopţile de august:/ aşa a slăbit Contesa de Noailles/ câte unsprezece kilograme şi jumătate pe noapte.// (…)/ Trăim într-o lume care înoată în grăsime/ americanii sunt foarte graşi/ şi japonezii sunt foarte graşi/ un chinez era atât de gras că pământul în dreptul/ casei lui s-a înclinat spre Coreea de Sud/ (…)”.

Dacă e să rezum volumul la un minim absolut de cuvinte, atunci l-aș compara cu o incursiune în universul clipei. La final, satisfăcuți de platoul divers de preparate și delicatese pe care le-am tot degustat, nu ne rămâne decât să apreciem rețeta și să cerem Nota de plată:

„Chelnerul:/ Deci, ce am avut?/ Patru mici, o bere,/ o cafea cu suflet/ o chiflă/ două zâmbete jumătate/ în total: două sute treizeci și doi./ Lei?/ Nu, corcoduși.// Îi dau trei sute de zarzări.// Se scociorăște după mărunțiș,/ Scoate câteva crengi înflorite, ceva muguri calzi.// Păstrează restul, îi zic./ Da? Mulțumesc.”

 

 

[1] Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică, Editura Junimea, colecția Cantos, Iași, 2020, 175 p.