Cronica literară

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Copacii, apa şi destinul

Una din calităţile cărţii[1] de (debut în) proză a tinerei scriitoare Ildiko Șerban este, fără îndoială, aceea că e bine scrisă. Aproape nimic din sforţarea inaugurală a căutărilor sau din reportajul exterior al prozatorilor debutanţi. Prin sensibilitatea pătrunzătoare, prin uvertura ritualică sau prin amploarea pe care o ia jocul, cartea se apropie mai mult de proza poematică. Lucru deloc surprinzător, de vreme ce Ildiko Șerban şi‑a consumat debutul absolut într‑un singur an cu ‑ ţineţi‑vă bine! ‑ nu mai puţin de trei volume de versuri: Sarea din pustă (premiul de debut al editurii Junimea pe anul 2020, cu o prezentare de Horia Gârbea), La cumpăna furnicilor (Partoş, 2020) şi Cuţit fără copac (Neuma, 2020).

Există pagini care confirmă ceea ce Gérard Genette înţelegea prin funcţia poetică, contemplativă, a descrierii, care, deşi este mereu sclava naraţiunii, pare că suspendă timpul naraţiunii pentru a dilata spaţiul. Există o „spumă a zilelor” flegmatică, ironică ce se detaşează mereu din text. Fiorul existenţei este reperat într‑un receptacol de impresii care monopolizează cele mai diferite senzaţii. Avem de‑a face cu o „grădină a plăcerilor” olfactive, vizuale şi de gust, reţinute în fugă, dar cu exactitate şi bun simţ. Lejeritatea mişcărilor în acest mediu pare să ţină de o atitudine categorică, de o tentativă de a reface lumea şi de un mod de a se fixa într‑un stil:

„Era întuneric beznă şi cred că era frig. Se lipiseră hainele de mine, dublându‑mi pielea cu un strat de umezeală mieroasă, pe alocuri fierbinte, pe alocuri geroasă. Eram imobilizată într‑o ciudată cruce cu braţe strâmbe, unul atârnând şi altul apăsându‑mi pieptul, cruce sacadat deplasându‑se într‑un marş nocturn. Undeva pe gât, în spatele urechii, Teodor mă atingea cu guriţa ritmic, saliva de pe buzele lui adormite şi mirosul de bebe find singura realitate ce mă împingea înainte. Capul frăţiorului meu se bălăngănea în somn în timp ce umărul slab de copilă, căuta la fiecare mişcare poziţia aia în care căpşorul lui să cadă în scobitură, nu pe claviculă, unde un punct anume, se răzvrătea între os şi piele pedepsindu‑mă cu o durere cruntă. Mâna îmi amorţise, cea cu care îl strângeam pe el în braţe să nu‑l scap, căci cealaltă nu o mai simţeam de mult. Doar nişte furnicături din când în când măsurau distanţa până la pietrele de care mă împiedicam şi de care mă lega cu un fir invizibil geanta grea, ce scârţâia din când în când, pe prundiş. Pas după pas, gâfâiam înăbuşit, să nu‑l trezesc pe Teodor, sau păsările mari şi negre ce păreau că mă pândesc dintre crengile ce dansau în clipocitul pârâului din stânga mea. Le vedeam ochii strălucind bezmetic peste apă şi peste trunchiuri de copaci, ca nişte luciri de stele rătăcite şi‑n negura asta necunoscută, spaima hohotea muţeşte.”

Tema regăsirii, alături de aceea a însingurării, revine, transfigurată mereu de sensibilitatea şi inventivitatea unui autor peripatetic, furat de peisaj. În acest sens, Cuibul din păsări este arta de a regăsi. Un lirism nereţinut circulă, fără îndoială, prin capilarele textului, ameninţând să producă rupturi sau arteziene. El este însă înfrânat la timp, chiar înainte de a ajunge la suprafaţă. Epiderma aceasta elastică şi transparentă fereşte proza de aluviunile unui stil (contra)făcut, oferind, în acelaşi timp, o marjă de simplitate şi eleganţă. Frazarea scurtă, incisivă, sugerează un ritm alert, dar şi un pic redundant; o respiraţie de fugă (fugue, termen muzical) preclasică executată la flaşnetă. Două‑trei propoziţii te aruncă din faţa cotidianului imobil în vârtejul neantului, un cameleonism al rostirii de cea mai bună factură:

„Sus e doar cerul şi stelele. Ridic braţele amândouă. Mimez cu inelarul şi degetul mijlociu de la fiecare palmă, în acelaşi timp, mişcarea lamelor unor foarfeci şi spun şoptit „Ţac! Ţac!” Râd, aşteptând să cadă stelele tăiate. E lungă alunecarea lor până la mine aşa că am timp să ascult. Pe şoseaua principală trece o maşină. Câinele s‑a potolit. Nu mai cântă niciun greier. Doar un ţârâit enervant, venit de nu ştiu unde, îmi umple urechile şi sub pleoape creşte o altă rotire de scântei... ca la Bobotează, când flăcăii din sat urcau pe deal cu cauciucuri de tractor, le legau cu sârmă şi după căderea întunericului le dădeau foc, rotindu‑le. Pe cerul de smoală se vedeau din loc în loc cercuri bezmetice de scântei.”

Cartea e în egală măsură o confesiune şi un jurnal, gravate în jurul stării de imponderabilitate a existenţei. Greutatea personajului pe hârtie e dată şi de cele cinci părţi ale volumului: „Cuibul din aripi”, „Nevoia de tăcere”, „Grimase din cioburi”, „Nimeni nu rămâne în urmă” şi „Cuibul singuratic al cuvintelor”. Pe măsură ce le parcurgem, treptele povestirii dispar, nucleul se împrăştie şi el. Personajele sunt parcă frustrate de un statut al lor. Ele nu comunică pentru a se înţelege, ci se înţeleg (se prefac a comunica), venind dintr‑o zonă interzisă sau îndreptându‑se spre ea:

„E vremea să îţi revii, femeie! Ajunge! M‑am săturat să te văd gemând cu plapuma în cap, rostogolindu‑te ca un tăvălug prin cearşaful boţit, în căutarea unor răspunsuri! Te privesc, mai mult te ghicesc în lumina veiozei care arde non‑stop, cum stai în poziţia aia de fetus, forţând coloana în ghemuire, de parcă ai vrea să îţi înghiţi genunchii, dar cine ştie, poate chiar o faci, absorbind şi lacrimile cu pielea obrajilor, că de la tine mă pot aştepta la orice! Chiar şi din durere poţi face un cerc în care să închizi concluzia, ca în circuitul apei, dar nu în natură, ci în tine. Egoisto! La ce îţi foloseşte acreala transpiraţiei, din întrebările fără răspuns? Te privesc... aşa cum te poate privi o cheie din uşa dulapului, te privesc, atât cât îmi permiţi. În pat, prin dormitor şi un pic prin camera cealaltă te văd, apoi poziţia nu mai îmi permite, că m‑ai înţepenit aici, când ai încercat să te răzbuni pe mine. Ai ştiut când ne‑ai găsit, că eu sunt de vină. Normal că pe mine m‑ai văzut mai târziu, dar m‑ai observat, în sfârşit! Ai vrut să mă rupi în bucăţi, dar furia ta în loc să mă scoată din zar, m‑a înţepenit şi uite, na, că stau aici şi trebuie să convieţuieşti cu mine, să mă atingi când ai nevoie de ceva din dulap şi să mă urăşti pentru asta, deşi ar fi atât de simplu să chemi pe cineva să repare încuietoarea. Dar nici asta nu poţi face, ar fi ca şi cum ai rupe orice legătură şi distanţa ar fi inuman de lungită, între viaţa ta şi nonviaţa lui. Recunosc! Îmi plăcea să te văd tremurând în singurătatea ta!”

Metoda e antibalzaciană şi constă într‑un monolog insolit, disimulat, caracteristic literaturii problematizante şi a absurdului. Impactul cu această artă a fugii de monumental, tragic sau comic, ce ne aminteşte de o carte fascinantă a lui Luigi Malerba (Salt mortal), scrisul fără prejudecăţi, spontaneitatea unui stil care ignoră cu bună ştiinţă complexul cultural, recidivând, parcă intenţionat, zeflemeaua spumoasă cu reflexe suprarealiste, chiar urmuziene, toate acestea ne îndreptăţesc să spunem despre Ildiko Șerban că este un scriitor născut din propriul său talent. De puţine ori sufletul feminin a explorat limbajul cu atâta zel, cu intenţia de a institui sau recupera o categorie estetică:

„Nu era o însingurare ostentativă sau care cerea compătimire. Era ca o prelungire a felului ei de a fi, pe care o purta cu nobleţe. În schimb, ciudată la ea şi puţin anacronică, era eleganţa cu care se îmbrăca şi în contrast, plasa nelipsită, în care ducea o cărămidă. Zilnic, la ora prânzului, indiferent de vreme, o vedeam trecând prin faţa porţii, mergând cu pas egal şi cu spatele drept. Cum o vedeam din profil, dacă eram la fereastră, pe jumătatea de obraz vizibilă, sesizam doar o seninătate ciudată. La întoarcere, cam peste o oră, celălalt obraz, afişa aceeaşi seninătate, poate cu un pic de lumină în plus. Chiar dacă nu eram acasă la ora la care venea sau pleca, puteam să‑mi fixez ceasul după ea. Spun asta, pentru că uneori, având treabă prin oraş, o întâlneam în acelaşi interval orar, pe acelaşi traseu şi când ne apropiam una de alta, invariabil aveam tendinţa să îi fac loc, dându‑i întâietate, deoarece trotuarul părea prea îngust pentru misterul ce îl purta şi pasul meu în lateral, era singurul mod în care, puteam reacţiona, ca un semn, oricum nevăzut de ea, de apreciere şi respect. După un timp, am sesizat că la dus avea cărămida în plasă şi la întoarcere, plasa era goală.”

Textul‑fragment, factura naraţiunilor, existenţa ca realitate asumată, disoluţia personajului, relativizarea lui, preferinţa pentru problemele mărunte ale individului, toate acestea sunt puncte comune ale autoarei cu cea mai recentă explozie a prozei de debut. Înduioşător este şi gestul de a dedica scurte proze fiecăreia dintre cele trei fiice: Iulia, Sonia şi Adriana. Prin acurateţea stilului, Cuibul din păsări lasă să se întrevadă o luptă tăcută cu „reaşezările” teoretice de orice fel, mai ales cu acelea care vin dinspre noua poezie. Desigur, experimentul nu lipseşte, dar el este asimilat de o perspectivă mai largă, ce nu va întârzia să se cristalizeze înspre o direcţie sau într‑o retorică proprie.

[1] Ildiko Șerban, Cuibul din păsări, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021, 180 p.