Restituiri

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

Barbu Ștefănescu Delavrancea
(1858-1918)

Cel ce va purta numele ţinutului de baştină al părinţilor şi moşilor săi a fost fiu de clăcaş şi a avut totdeauna un cult pios pentru popor, chiar dacă a urcat treptele înalte ale societăţii timpului său, de la profesor universitar, avocat, scriitor, publicist, până la deputat, primar şi ministru.

Ceea ce‑l caracteriza pe tânărul prozator, alături de marea sa dragoste pentru ţară şi popor, a fost romantismul nativ şi incurabil cu manifestări lirice dintre cele mai accentuate, constatat mai cu seamă din dispoziţia spre visare, prin rememorarea amintirilor din care‑şi trage iluzia falsă a unui prezent capabil de înnoiri spirituale.

S‑a voit a fi, de asemenea, şi un clasic, adică avea în vedere principiile sale estetice privitoare la unitatea şi echilibrul arhitectonic al operei de artă, nefiindu‑i străin nici naturalismul, care se făcea simţit din ce în ce mai mult pe atunci, susţinându‑l şi explicându‑l printre primii la noi, bineînţeles, sub influenţa zolismului.

Scriitorul a ieşit în lume cu placheta de versuri Poiana lungă (1878), unde apare în plenitudinea sa romantică. Tudor Vianu i‑a atribuit calitatea de „iniţiator al stilului colorat, bogat în cuvinte pitoreşti”, iar G. Ibrăileanu l‑a numit „făuritor al limbii artistice !”

Delavrancea s‑a simţit totdeauna ataşat de românii ardeleni şi a luat atitudine faţă de soarta grea a acestora în timpul stăpânirii Austro‑Ungariei. În acest sens amintim discursul său din 9 decembrie 1894 din Camera deputaţilor, prin care ia atitudine fermă împotriva guvernului, afirmând:

„Guvernul nu poate să zică: «N‑am nici o datorie!», când peste Carpaţi trei milioane de români gem sub despotismul sălbatic al ungurilor”.

Scriitorul a avut strânse legături cu Aradul, publicând în presa de‑aici multe dintre schiţele sale. Una dintre acestea este Nu e geaba cafea. Geaba Efendi, un orb bătrân şi fericit îşi întreţine familia, formată din şase persoane, din ceea ce primea din mila altora. Geaba Efendi este un înţelept. El are o concepţie aparte şi despre femei. Dar bătrânul acesta, fericit în nefericirea lui, e jefuit.

Lectura Bunicul denotă atâta naivitate, puritate şi nevinovăţie şi azi la orice cititor matur trezeşte suspine după liniştea şi fericirea vârstei copilăriei, în care se ascunde viaţa patriarhală, rustică, plină de tihnă, utilizată de autor, imagini deformate ale realităţii, văzută cu ochi de romantic, de exaltat sentimental.

Basmul Stăpânea odată, publicat şi în „Tribuna” arădeană în 1908, are o evidentă similitudine între personajul său şi lumea satului, autorul fiind preocupat de rezolvarea unor conflicte etice.

S‑a afirmat adesea că eroul lui Delavrancea a fost poporul. Lucru e dovedit prin însăşi opera sa, mărturie vie a preocupărilor scriitorului pentru cel de‑o origine cu el. Sufletul scriitorului a reţinut durerile neamului . O dragoste pierdută în negura lumii de dincolo îl impresionează pe cel care, în calitate de drumeţ, e mişcat de tânguirea unei fiinţe ce nu mai avea pe nimeni. La jalea ei se alătură vuietul Oltului, asemenea unui popor revoltat. Și cele două lacrimi fierbinţi, care căzură din ochii fetei pe mormântul încă proaspăt, îl cutremură pe cititorul povestirii Două lacrimi, publicată de Delavrancea în 1893.   

Scriitorul a scos la iveală trecutul măreţ al Moldovei, oferindu‑l ca model de patriotism pentru contemporanii săi care‑şi uitaseră îndatoririle faţă de ţară şi popor, dar a intuit şi elementele direcţionale ale viitorului.

Acel „bărbat înalt şi firav, cu faţa adânc brăzdată, cu pletele rebele, cu glas puternic, capabil să răscolească minţile” – cum l‑a caracterizat Tudor Vianu –, imprimă, alături de Vlahuţă şi Coşbuc, o direcţie nouă mişcării populare şi naţionale, deoarece în operele sale transpare universul omului din popor a cărui viaţă e plină de miresmele tradiţiei strămoşeşti.

Succesul operei lui Delavrancea rezidă, în primul rând, în caracterul ei popular, atât în ceea ce priveşte izvorul de inspiraţie, cât şi al realizării şi mesajului pe care‑l transmite prin vreme generaţiilor de azi şi celor viitoare.

Într‑un discurs din Parlament, din 1894, scriitorul a spus:

„V‑am cerut singura scuză pe care credeam că trebuie să v‑o cer, rugându‑vă să iertaţi tonul meu de ţăran... Puteţi să râdeţi D‑vs. de pe banca ministerială. Acesta este titlul meu de nobleţe; aş vrea să‑l văd pe‑al D‑voastră!”