Lecturi paralele

Florin Ardelean
eseist, prozator, Oradea

Înşelătoarea şi minunata lume a simulacrelor[1]

Avem de‑a face cu un roman vădit provocator, scris de cineva ascuns sub fustele pseudonimului. Cititorul este invitat să se delecteze cu o poveste de dragoste la limita cu neverosimilul, ceva suficient de exotic pentru a ne plasa într‑un fals SF, dar, aşa cum vom vedea, mai incitant decât dacă am savura un text din canonul genului literar menţionat. Story‑ul se consumă nu pe Marte sau în Alpha Centauri, ci aici, pe pământ, doar că ţara în cauză este cu totul inabordabilă, nestrăbătută cu pasul, nedetectabilă cu telescoape, în spectrul infraroşu sau în cel ultraviolet. Un loc învăluit într‑un mister malefic, exersând o autarhie cinică, protejat de orice imixtiuni sau tentative de transfer în rând cu lumea. Este vorba despre Coreea de Nord. Un bau‑bau perfect, o patrie menită să amorseze frica şi să instige o angoasă congelată. Doar imaginarul este instrumentul prin care poţi penetra o graniţă mai bine păzită decât secretele din biblioteca Vaticanului.

Hayden Dorf ne propune o incursiune plină de pericole, o echilibristică între viaţă, iubire, falsă idolatrie şi moarte, reunind personaje prinse într‑o naraţiune bine strunită. Impactul vine din lipsa unui suport minimal, capabil să asocieze în aceeaşi peliculă de viaţă cotidiană o lume fracturată din pricini ideologice. Absurdul se coagulează imediat după debutul poveştii, o stranietate imposibil de asumat din partea unui cititor obişnuit, produs al culturii necenzurate şi al civilizaţiei moderne, se dezvoltă ciclonic, până la dimensiunile unui taifun suficient de violent pentru a lua în stăpânire autocrată destine. Noi, cei ce am trăit în comunismul real, avem sensibilităţi anume faţă de ceea ce ni se propune livresc, o reacţie imediată şi pasională, ca şi când un coşmar s‑ar reactiva, parazitându‑ne şi provocând o diabolică cădere în pâlnia unui timp traumatic. Avem încă o psihologie precară, suntem bântuiţi de ceea ce ni s‑a întâmplat ca experiment social şi istoric, iar Coreea de Nord este, în ceea ce ne priveşte, un tărâm înţeles şi ridicat în planul ideii altfel decât o fac americanii sau occidentalii. Putem trăi ficţiunea, o putem interioriza, având la dispoziţie pârghii şi filtre, în urma unor moşteniri remanente, suficient de puternice şi performante astfel încât epopeea propusă de Hayden Dorf să nu se consume strict estetic. E ca şi când am fi protagoniştii unui reality show. Un regizor diabolic, pozând în Demiurg de context, asemenea celui din The Truman Show (personajul Christof, întruchipat de Ed Harris), ne prinde într‑o capcană, ne închide într‑o cuşcă, devenind prizonieri într‑un scenariu ingenios, propus în grila unei filosofii pentru care realul este mereu prea insignifiant şi banal, drept pentru care este substituit cu o clonă. Cea din urmă are puterea de a ne redefini, spulberând truismele frustrante ale vieţii, printr‑o ofertă pe cât de colorată pe atât de iluzorie. Dar, nu‑i aşa?, suntem deja consumatori înrăiţi ai ceea ce Jean Baudrillard numea simulacru, produsul evazionist al omului modern sastisit, momit să evadeze într‑o realitate alternativă tocmai pentru a amăgi puţin gândul negru al ratării şi a tempera căderea în nevroza determinată de lipsa de substanţă şi sens a vieţii.

Cum e posibilă (dacă este posibilă!) iubirea în ţara lui Kim Jong‑un? Cuplul Alex Robinson‑Kim Hyo‑Ri, adică un american cu ceva origini româneşti (mama, Olivia, cu vagi virtuţi paranormale, iar el funcţionar la primăria din Lincoln, Nebraska) şi o nord‑coreeancă cu profil de vestală constituie epicentrul epic. Fireşte, un astfel de roman nu se povesteşte, din aceleaşi motivaţii pentru care cei ce urmăreau spectacolul Cursa de şoareci, erau invitaţi să nu deconspire identitatea criminalului, tocmai pentru a proteja raţiunea însăşi a piesei Agathei Christie. Realismul şi verosimilitatea şirului de întâmplări îşi găsesc izvorul în trăirea cea mai intim umană – iubirea. Însă nu una neapărat de alcov, ci, tocmai pentru a fi validă literar, pigmentată cu suficientă ură şi propagandă. Dragostea în Coreea de Nord este şi nu este la fel ca aiurea. Totul pare amăgitor, incastrat într‑o ipocrizie densă, aproape materială, creând anamorfoze şi conducând spre un quid pro quo (ca aranjament de tipul win‑win). Ieşirea dintr‑o situaţie aparent fără soluţie este găsită, în cele din urmă, mizând pe dragoste în detrimentul ataşamentului ilustrat în tuşa idolatriei impusă de dogmă şi cultul personalităţii. O răpire/ extragere se transformă într‑un caz ce scapă de sub control, devenind stânjenitor, ca imagine şi potenţial de evoluţie, pentru dictatura feroce din Peninsulă, fiind implicate persoane de la vârful administraţiei, inclusiv sora dictatorului, dar şi oameni de rând, simpli pioni fără destin sau cu unul strict controlat.

Apoi, Hayden Dorf are ambiţia de‑a fi autorul unui roman corintic, povestea din poveste cristalizându‑se progresiv, iar confesiunea conspirând la modul dibace identităţi ce sunt altceva decât se declară a fi (enigmaticul Vijai Kumar). Un regim primitiv intră în coliziune cu aparatul diplomatic, cel din urmă fiind handicapat evident în raport cu atavismul unui regim politic aflat în contrasens cu istoria. La mijloc, vieţi fragile, sentimente diafane trăite la limita inconştienţei, construite fictiv ‑ temerar, dar şi cu o mare doxă de infantilism ‑ în siajul unei enunţ ce a stârnit, de la Idiotul până azi, controverse şi perplexităţi – frumuseţea va mântui lumea!

Credeţi în miracole? Întrebarea nu este una retorică. Din perspectiva lucidităţii de uz comun, romanul de faţă dezvoltă o bulă fictivă cam la fel de expresionistă precum erotica dintre Riga Crypto şi Lapona Enigel sau, ca să fim conectaţi la un prezent cinefil, ca aceea dintre un pământean şi o vulcaniană (Star Trek – Enterprise). Incompatibilităţi de structură par a zădărnici orice zburdălnicii sub efectul săgeţilor lui Cupidon. De aici tensiunea, bricolajul epic suficient de inteligent şi inventiv pentru a transforma un abuz al imaginaţiei într‑o diegeză verosimilă, tentantă, acceptabilă. Alex şi Hyo‑Ri îşi consumă idila în bolgiile infernului totalitar, dar, cumva, chiar în lipsa unui Orfeu, găsesc ieşirea, fiind mai degrabă expurgaţi, fireşte, prin apelul la o butaforie ce solicită din partea cititorului o doză consistentă de credulitate (o substituţie de persoane pe fundalul Jocurilor Olimpice de iarnă din Coreea de Sud, 2018). Nimeni nu s‑ar gândi, însă, la ceea ce propune autorul ca fiind cauza eficientă în scenariul elucubrant al salvării iubăreţilor în cauză. Este vorba de vraja poeziei!

Prin asta ajungem la punctul în care este necesară sfâşierea fustelor unui pseudonim utilizat mai degrabă, cred, din cochetărie decât din necesitate. Nu suntem aici în situaţia unei Pauline Réage (Histoire d’O) sau a doamnei care a inventat personajul Belle de Jour, înfăţişând sub pecetea anonimatului (deconspirat, în cele din urmă), o prostituată de lux londoneză. Nu pudibonderia a generat ascunderea sub pseudonim în cazul Scrisorilor din Regatul Pustnic, ci, mai degrabă, o sfiiciune puţin prizabilă în vremuri atât de expuse sau, mai plauzibil, o strategie de marketing. Cel ce a propus ca soluţie salvaţionistă, ca ieşire din Infern, nu lira mitologică, ci poezia nu putea fi decât un poet. Unul cu identitate precisă, ba chiar cu operă. Este vorba despre Ioan Cioba, autor al mai multor cărţi de poezie, prezent în antologii şi‑n oferta revuistică a gazetelor literare ardelene. Mergând şi mai departe cu „dezvăluirile”, trebuie spus că poetul devenit romancier îşi duce viaţa în pielea unui banal funcţionar public (este Șeful Serviciului Evidenţa Populaţiei din municipiul Bistriţa).

Am să forţez, poate, o speculaţie, fără pretenţii mai mari (nu asediez porţile adevărului). Ioan Cioba a devenit semnatarul romanului de faţă dintr‑o pricină strict umană, mai precis dintr‑un deficit de proiecţie. Pentru el, dar şi pentru atâţia alţii, poezia şi proza sunt căi de mântuire, evadarea din insignifianţă, plonjonul în celălalt destin. Domnul Cioba îşi valorifică astfel umbra. În acelaşi timp, îşi verifică alonja iluziilor, nu a celor bovarice, inflaţioniste şi ubicue, ci a celor capabile să fie sublimate în cărţi. Dintr‑o dată, totul se ambiguizează, iar funcţionarul este sublimat, dând drept la existenţă unei „holograme” – Hayden. Dedublarea poate avea un efect neaşteptat – senzaţia că‑ţi este promis darul unei extensii de viaţă, asemenea celor din jocurile pe playstation. Sigur, nu este nici acest mod de a‑ţi trata vremelnicia decât tot o formă a deşertăciunii, dar cel puţin nutreşti speranţa că ratarea este însoţită de‑o aură. Una a rebeliunii fără cauză.

Fuga este cu atât mai temerară cu cât ajungi acolo unde puţini pot pătrunde. Hayden Dorf şi‑a atins, prin Scrisori din Regatul Pustnic, limita pariului cu sine, iar poezia, ca modus operandi cu totul straniu şi parţial obscur, este utilizată drept armă inocentă şi implauzibilă în războiul nesfârşit cu Răul. Schema nu este chiar atât de absurdă pe cât pare la prima vedere. Daţi o şansă metaforei!

[1] Hayden Dorf, Scrisori din Regatul Pustnic, Editura Charmides, Bistrița, 2020, 368 pag.