Lecturi paralele
Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov
O propunere, mai mult sau mai puţin, modestă pentru Sălbaticii copii dingo[1]
Prima dată când l‑am cunoscut (dar mai ales ce scrie) pe Vasile Ernu a fost într‑o iarnă, cred că era 2017. Venise la Braşov să‑şi lanseze a doua carte a trilogiei marginalilor, Bandiţii, şi, înainte de lansarea de la librărie, s‑a oprit la Litere Braşov, pentru o discuţie didactic‑detaliată cu Adrian Lăcătuş, decanul facultăţii, despre volum. Și m‑au prins povestea, perspectiva, discuţia în sine, cu toate că am ajuns să citesc Bandiţii abia câteva luni mai încolo[2]. Având în vedere că am citit şi celelalte două cărţi ale trilogiei + Ultimii eretici ai imperiului, îmi place să cred că am ajuns să cunosc temele, obsesiile autorului, pe care le nuanţează/ detaliază cu fiecare nouă carte. Asta se întâmplă şi cu Sălbaticii copii dingo, volum apărut anul acesta, care deja se află la al doilea tiraj.
Personal, am simţit‑o legată de un fir invizibil de Bandiţii[3]. Poate pentru că am recitit acest volum cu puţin timp înainte să citesc Sălbaticii copii dingo. Poate pentru că un anumit tip de atitudine faţă de putere se regăseşte în ambele volume (în esenţă, Vasile Ernu e un om de stânga, asta dacă prin „om de stânga” înţelegem cu toţii că acel individ se opune oricui e la putere într‑un moment dat). Poate pentru că, după recitirea Bandiţilor, simţeam că lipseşte istoria personală a naratorului (sau a autorului?, mai ales că în Sălbaticii… „Ernu” apare ca personaj, apropriind astfel cartea mai curând de autoficţiune, deşi in interviuri, Ernu autorul a declarat în repetate rânduri că scrie docu‑ficţiune), care să justifice alegerea şi apropierea de acest grup. Poate pentru că în Sălbaticii… aflăm cum şi de ce devin bandiţi unii adolescenţi (spoiler: prestigiul şi puterea, cel puţin în comunism, sunt responsabile de ascensiunea socială, privilegii etc. Cei care ajung bandiţi nu au acces la nimic din toate acestea). Cei respinşi de sistem îşi vor forma propriul sistem prin care să‑i excludă pe cei pe care îi exclud. Rezultatul va fi unul mult mai violent decât este sistemul deja existent, poate şi pentru a compensa lipsa plaselor de siguranţă.
Pe de altă parte, dintre volumele lui Vasile Ernu citite de mine, Sălbaticii… are cel mai mare potenţial de a se transforma în autoficţiune şi/ sau roman. Oricât îmi place să citesc argumentaţie, eseistică, momentele de naraţiune din volum (inevitabil sentimentală mai ales acolo unde contează, având în vedere că este vorba despre adolescenţa autorului, o perioadă formatoare) sunt deturnate de explicaţie. Și nu e nimic mai enervant într‑o poveste decât să ţi se explice ceva ce ai înţeles din naraţiune. Următorul exemplu mi‑a rămas în cap de la prima lectură: naratorul povesteşte cum se pregăteşte să plece de acasă şi se întreabă ce se va întâmpla cu rodiul adus de tatăl său dintr‑una din călătoriile în Orient. Rodiul moare în iarna de dinaintea plecării de acasă a naratorului. Aceasta ar fi explicaţia:
„În ultima iarnă petrecută acasă, cu părinţii, copacul s‑a uscat; nu‑şi mai avea rostul, probabil. Am suferit mult, am simţit că l‑am trădat, că el a înţeles asta, a înţeles că‑l voi părăsi, şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. […] Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten şi cu plantele. Mai ales cu ele. Și că ele mor dacă nu sînt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.” (p. 22).
Îmi place să cred că şi Vasile Ernu ştie că poveştile sunt mai puternice decât explicaţiile/ explicarea acestora. Și, ca să‑mi duc reproşul până la capăt, mi se pare cu atât mai deconcertantă apetenţa sa pentru clarificarea sensului (deşi poate fi justificată prin prisma studiilor de filosofie) în contextul în care a crescut într‑o comunitate în care Biblia era studiată constant (şi ştim că în Biblie parabola, povestea sunt preferate). Nu exclud că, în fond, e vorba de proiecţiile mele de cititoare, dar pe de altă parte, în continuare cred că există un potenţial mai mare pentru poveste în ceea ce scrie Vasile Ernu şi îmi bazez această… credinţă (?)/acest argument pe existenţa Izgoniţilor, pe care l‑am perceput ca o colecţie de proză scurtă, cu naraţiuni care converg spre un numitor comun (un frate şi o soră care o iau pe căi diferite), şi prea puţin ca fiind docu‑ficţiune (speculez că nici nu a existat aceeaşi implicare emoţională în scrierea acestei cărţi ca la celelalte două din trilogie, iar distanţa a permis un alt tip de abordare tehnică).
Dar şi aceste contradicţii au sens în context. Sălbaticii copii dingo este o carte a adolescenţei în fostul imperiu sovietic. Pe lângă contradicţiile evidente ale sistemului, mai ales spre finalul său, în anii 80, cele mai importante sunt cele identitare, inerente adolescenţei. Iar acestea se văd cel mai bine în cazul naratorului, care este nevoit să se mişte prin mai multe medii sociale, atât cele care i se potrivesc ca structură internă, cât şi cele în care este un corp dislocat şi vulnerabil. Naratorul poate povesti despre gopnici pentru că i‑a cunoscut de aproape timp de un an, cât timp a fost elev la o şcoală profesională sovietică, în Chişinău. Neavând cum ajunge la un liceu/o şcoală teoretică (nu avea viză de flotant şi doar şcolile profesionale primeau elevi fără această viză) în primul său an la Chişinău, aterizează în acest mediu care nu este pentru el (lucru subliniat constant atât de personajele care populează cartierul Ciocana, cât şi de narator). Un mediu marcat de multă violenţă, de forţă, pentru a ascunde, de fapt, sensibilitatea celor care trăiesc în el:
„Duritatea venea din multa lor [a bărbaţilor – n. m. I. S.] suferinţă. Am impresia că această duritate era felul lor de a se proteja, de a se sprijini să nu cadă. Căci pentru ei căderea era totală: nu aveau instrumente de sprijin […]. Se temeau de ea, iar teama dă naştere violenţei. Bunătatea, tandreţea erau pentru ei un semn periculos al căderii.” (p. 150).
Deşi în mod clar naratorul Ernu nu aparţine acestui mediu, asta nu înseamnă că nu se adaptează cât timp se află acolo, ajungând să cunoască de aproape aceşti oameni ignoraţi de toţi cei care aparţin păturilor superioare. Pe de altă parte, este evident că înţelegerea acestui mediu marginal aparţine naratorului adult, care nu numai că s‑a îndepărtat de evenimentele din acea perioadă, dar a şi citit destule cărţi teoretice despre comunism şi avatarurile sale.
Dar la finalul zilei, după exilul de un an în măruntaiele societăţii sovietice în descompunere, se va întoarce renăscut, cu o identitate nouă, în sânul alor săi, mic‑burghezia („copiii” din centru îi spun Vasile, nicidecum Vasea, ca oamenii de la Ciocana). În centru se loveşte de dispreţul burgheziei faţă de gopnici şi tot ce reprezintă ei. Conflictul, contradicţia devin evidente. Sălbaticii… poate fi văzut ca un volum în care naratorul îşi linişteşte conştiinţa, ruşinea de a nu‑şi fi asumat în perioada adolescenţei (mai ales după ce s‑a întors între ai săi, boemii, intelectualii) că i‑a cunoscut pe gopnici, că a fost prietenul lor, că a fost adoptat de ei pentru o perioadă. Ambele grupuri vin cu un anumit tip de discurs, prin care în esenţă îl contrazic/resping pe celălalt, iar acest lucru nu poate fi rezolvat nicicum, cu atât mai puţin de un adolescent, a cărui autocunoaştere abia începe. Capacitatea de negociere a multiplelor identităţi a unui adolescent este scăzută, în comparaţie cu cea a unui adult, care se presupune că e capabil de compartimentare (sau de a evalua o situaţie).
De altfel, pentru a‑mi susţine punctul de vedere legat că Vasile Ernu ar putea fi prozator, dacă şi‑ar propune, mai vreau să observ ceva despre Sălbaticii…: primele două părţi ale volumului, „Vara” şi „Toamna”, sunt cele mai coerente şi pregnante, legate între ele din punct de vedere narativ, dar şi cronologic. Cel puţin „Toamna”, în care e vorba în mare parte despre experienţa de la Ciocana, reprezintă punctul de greutate al volumului. În „Iarna” şi „Primăvara” pare că mai degrabă se întoarce la formula care l‑a consacrat, docu‑ficţiune. Cu toate că înţeleg demersul din aceste două părţi, care se axează mai degrabă pe istoria materiei, cum a numit chiar Vasile Ernu insistenţa asupra detaliilor care au ajutat la definirea generaţiei sale (muzică, filme, îmbrăcăminte, limba vorbită), ultimele două anotimpuri ajung să pară forţate în context, mai ales din prisma fluxului narativ. Pe de altă parte, această ruptură între „Vara”‑„Toamna” şi „Iarna”‑„Primăvara” are sens, pentru că se trage o linie între cele două identităţi: cea de la Ciocana şi cea de boem, de intelectual. Gopnicii se adună în jurul aceloraşi experienţe de viaţă, care presupun excluderea lor din preajma puterii (inevitabil violenţa îi aduce împreună), pe când burghezii mai degrabă se agregă în jurul gusturilor comune, iar acestea sunt acquired prin educaţie şi autoeducaţie, ascensiune socială, decât în jurul experienţelor comune ale unei generaţii.
E greu să te poziţionezi faţă de ceea ce scrie Vasile Ernu, mai ales într‑o societate care se tribalizează din ce în ce mai mult pe zi ce trece, iar a nu a avea o ideologie de apărat aproape că te descalifică social. Faptul că eu pledez pentru transformarea lui Vasile Ernu din antropolog, sociolog, docu‑ficţionar (sau oricare altă etichetă care nu‑l apropie de zona literară) în scriitor de beletristică ar putea reprezenta o inadecvare, dacă nu chiar o poziţie ideologică. Sau pură încăpăţânare din partea mea. Mai ales că premisa mea iniţială conform căreia Vasile Ernu se debarasează de parabolă în favoarea unui stil publicistic e invalidată chiar de el:
„De multe ori textele mele au ceva din construcţia parabolelor: un sens al poveştii. Bine, el de obicei este ascuns, subversiv, lunecos. Sau aşa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu‑mi plac cărţile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv.”[4].
Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor[5], iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare[6]. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.
[1] Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, cu ilustrații de Roman Tolici, Polirom, Iași, 2021, 369 p.
[2] Faptul că totuși am ajuns să citesc volumul în cele din urmă e un plus, având în vedere că am mai fost la lansări sau conferințe cu autori care mi-au stârnit interesul inițial, dar ulterior, deși le-am luat cărțile, n-am mai ajuns să le citesc.
[3] De altfel, Nona Rapotan, în articolul său din Suplimentul de cultură, asociază fiecărui volum din trilogia marginalilor cel puțin un anotimp din Sălbaticii… De exemplu, Sectanții este asociat cu „Vara”, iar Izgoniții cu „Primăvara”. Pentru mai multe detalii, vezi Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.
[4] Vasile Ernu, Interviu cu Vasile Ernu: ”La 30 de ani distanță de fenomen, am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic”, CriticAtac, 1 martie 2021, http://www.criticatac.ro/interviu-cu-vasile-ernu-la-30-de-ani-distanta-de-fenomen-am-maturitatea-sa-cercetez-decent-si-detasat-aceasta-experienta-colosala-sfarsitul-epocii-comuniste-si-a-sistemului-soviet/.
[5] Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.
[6] În fond, oricum ar alege Vasile Ernu să scrie (sau să se eticheteze), mai mult ca sigur l-aș citi, la fel cum fac și cu alți scriitori, deși nu toate cărțile lor merită menționate (sau citite).