logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

Lecturi paralele

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

sexul & spaima

 

logoTitlul cărţii lui Pascal Quignard rezumă destul de bine spiritul celui mai recent volum de versuri al lui Mihai Ignat[1]: e vorba de două constante ale vieţii umane, asociate între ele, prima ca o iluzorie apărare în faţa morţii, cea de‑a doua ca o reacţie eufemizată în faţa ei.

Avem de‑a face cu poeme scurte, compacte, concentrate în jurul aceluiaşi imaginar, al sexualităţii, care, de la bun început, conştientizează singurătatea, descoperă alteritatea şi încearcă să le medieze prin eros:

 „umbra mea pe picioarele tale / vine vine singurătatea / şi corpul meu sărută coaja lucrurilor / se lipeşte de membrane şi epiderme / memoria toarce / sclipind / cerul e bolnav / zeii zac scufundaţi în pămînt şi în ape / leşuri ascunse / ţin în palme / măruntaie de lumină / totuşi singurătatea vine singurătatea / sînt foarte în tine”;

 particularitatea lui Ignat e că între singurătate şi eros nu‑şi mai găseşte locul nimic, nici măcar prietenia.

Sexualitatea e văzută dintr‑o perspectivă asumat masculină:

 „ea este corpul / de sub mine / restul nu mi‑l pot aminti / mă goleşti / faci şi tu o viaţă acolo”,

iar universul intens sexualizat face necesară trasarea unor limite:

„gaura cheii care nu e / un sex de femeie”.

Chiar şi cîte un detaliu (lătratul cîinelui) trădează spaima, care declanşează instinctul sexual; absenţa partenerei (nu e vorba de niciun fel de implicare emoţională) e suplinită, metonimic, de chiloţeii acesteia, şi transformată în şir obsesiv de imagini:

„şi un cîine care latră dement / am pus capul pe pernă / sub pernă erau chiloţeii ei roşii / urma un somn pe cinste / sau măcar un film sub pleoape / cu trupul ei colorat frumos de soare / în rolul principal / şi în rolul secundar / şi în rolul episodic / şi în toate celelalte roluri / mai puţin în rolul sexului meu / care intr în ea / fericit că a găsit paradisul / vecinul de sus iarăşi / guiţa”.

Nimic romantic în toată povestea, dimpotrivă:

„ea fiind jumătatea / la 22 de ani încă se mai pişă / cîteodată în pat / deşi dimineţile lăptoase o dospesc / aproape rubensian / în orice caz nu modiglianic / şi ştie că mersul ei / arată de parcă ar da cu buzduganul în pămînt / îţi vreau sexul, spune la un moment dat / vina a picat pe cineva / care nu spărsese ghiveciul”
– detaliile sînt selectate voit din zona dizgraţiosului, respingătorului (un foarte scurt poem ilustrează fără echivoc ideea – „ne hidoşim”), pentru a ajunge la aceeaşi posesiune, văzută de astă dată din direcţia cealaltă, şi la o vină generică, absurdă.

Ca şi sexualitatea, spaima e extinsă la scara întregului univers înconjurător; pentru ca lucrurile să fie clare, această extindere include explicit limbajul, containerul virtual al realităţii, concrete şi abstracte, fizice şi virtuale, vehiculul cel mai important al imaginaţiei. Pentru ca totul să revină la spaimă şi sex, de data asta ca formă a posesiunii:

„limbajul e ca şi cum cineva / mi‑ar cere să‑i ofer părţi fărîme / chiar hălci / din vasta mea frică / o gură / sărută piatra / şi acum aştepţi / să fiu doar al tău”.

O spaimă cu cauze şi efecte fiziologice şi comportamentale, însoţită de urît, de sordid:

„urmează o zi frumoasă / cu sînge / izbucnit pe nas, cu / crampe / şi o falsă declaraţie / de dragoste / […] / cerul e o blană de cîine / puţind/ vitrinele ultimei mode / expun sprîncene unite / şi vertebre / continuarea înseamnă căldură / şi o pizdă”.

O posibilă cauză ar fi răul generalizat; una din ipostaze ar fi aceea a trădării:

„sper că nu mă trădezi”, „ sper că dormi şi nu mă trădezi”;

alta, continua degradare a vieţii cotidiene, din cauze ce ţin în primul rînd de social (protestul e implicit, dar relativ vizibil):

„cineva împinge o uşă / pe care scrie ‘trage’ / cineva plînge / într‑un veceu/ nu vreau să devin anecdotic / dar realitatea (cu ‘r’ mic) îşi bate joc de simţămintele mele / să nu mă ierţi / cutii / toracice / sclavii noului secol / ăia care n‑au voie să meargă / la veceu (ca să plîngă) în timpul serviciului / şi trebuie să se pişe / în sticle de plastic / sună prea sinistru / ca să nu fie adevărat”.

Avem imagini ale căderii, dezorganizării, haosului, anticipînd extincţia (apusul din titlu poate poate fi o metaforă a acesteia):

„forme de apus / soarele s‑a scurs în pămînt / în pămînt / creşti sau ştii tu / fata chiar dispare / în grafia ilizibilă a dimineţii / nu poezie nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu / nici vals / poate crepuscul / cînd respiraţia ţine loc de semn al exclamării / în pămînt”; răul ajunge pînă la urmă tot la sex: „răutatea pură / se naşte foarte uşor / dintre cracii ca nişte beţe / ai fumătoarei cu aparat dentar / nici măcar nu mă doare / rămîne uimirea / un cîine scuipat / de forţele întunericului / întunericul lătrat / de botul fără dinţi / dintre craci”.

O lume pansexualizată („sexul este peste tot / iar căţeluşul latră ‘iubeşte‑mă!’”, „cîtă poezie / adică nu / culoarea întinsă pe sîni / va înlocui îmbrăcămintea / picioarele desfăcute vor fi / masca”, „o să fie rău / apoi şi mai rău / dup‑aia mult mai rău / îngrozitor de rău / apoi vei avea / orgasm / deşi nu vei fi fost muşcată / de buze”, „ei da, / lumea e un sex / înfipt într‑o sexă”), în care vocea poetului poate spune destul de împăcată„nu sînt decît un / post‑mihai”.

 

[1] Mihai Ignat, Forme de apus, Tracus Arte, 2020.